ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 303/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 303/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4223 din 19

decembrie 2006, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunea reclamantei SC H.T.

SRL și, în consecință, a obligat-o pe pârâta SC H. SRL la plata sumei de

283.202,87 lei pe seama reclamantei, reprezentând preț neachitat.

A obligat-o pe pârâtă la plata dobânzilor

legale aferente acestei sume, începând cu data scadenței facturilor și până la

plata efectivă a acestora.

A constatat prescris dreptul la acțiune

în ce privește factura nr. 2824505 din 19 februarie 2003 și, în consecință, a

respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata acestuia.

A respins celelalte pretenții ale

reclamantei, ca neîntemeiate.

A obligat-o pe pârâtă la plata

cheltuielilor de judecată pe seama reclamantei, în sumă de 15608,54 lei,

reprezentând onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar,

precum și contravaloarea expertizei contabile.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că la data de 24 februarie 2006, reclamanta a

solicitat instanței s-o oblige pe pârâtă la plata sumei de 358.378,31 lei,

reprezentând contravaloarea produselor livrate și neachitate, la plata

dobânzilor legale aferente acestei sume, începând cu data scadenței facturilor

și până la plata efectivă a acestora, precum și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

învederat că între ea și pârâtă au existat relații comerciale de mai mult timp,

reclamanta livrând echipamente pentru sisteme de alarmă, ce au fost

recepționate de pârâtă și că, în această perioadă, pentru produsele livrate

parte dintre acestea fie nu au fost achitate, fie au fost achitate parțial,

conform facturilor anexate. Din facturile emise, a pretins reclamanta, pârâta a

achitat doar o singură factură.

Instanța de fond a dispus efectuarea unei

expertize contabile, iar pârâta a formulat obiecțiuni în raport cu expertiză

efectuată și cu suplimentul de expertiză efectuat, precum și cu privire la

lămuririle date de expert instanței de fond în ședința din 21 noiembrie 2006.

Prima instanță a invocat, din oficiu,

excepția prescripției extinctive în ce privește factura cu seria HRMCA nr. 2824505

din 19 februarie 2003, astfel că a dispus admiterea acestei excepții ținând

cont de data introducerii acțiunii introductive de instanță, respectiv data de

24 februarie 2006, înlăturând apărările reclamantei, potrivit căreia nu s-a

împlinit termenul de prescripție întrucât plata se face la predarea lucrului,

acesta predându-se la data de 4 martie 2003, instanța de fond motivând că

apărarea reclamantei nu are legătură cu cauza, întrucât nu se referă la

condițiile în care operează prescripția.

În legătură cu fondul cauzei, instanța a

apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte. Astfel, instanța de

fond a reținut că, din concluziile expertizei, precum și din suplimentul de

expertiză, rezultă că toate produsele au fost livrate de reclamantă pârâtei,

acestea fiind recepționate în baza facturilor și înregistrate ca atare în

stocul societății pârâte, cu atât mai mult cu cât pârâta a procedat la deducerea

TVA în sumă de 75.586,56 lei, în afară de factura cu nr. 2824520 din 12 mai

2003 în sumă de 15.068,79 lei reprezentând diferența de preț cu privire la

facturile nr. 2824514 și 2824515, pentru care expertul a afirmat că nu s-a

găsit în evidența contabilă a pârâtei, factura nefiind recepționată și nici

TVA-ul nefiind dedus.

Ca atare, instanța de fond a înlăturat

apărările pârâtei, potrivit cărora produsele nu ar fi fost livrate.

În schimb, în raport cu afirmațiile

pârâtei, care a arătat că în perioada 19 februarie 2003 - 31 decembrie 2003 au

fost recepționate mai multe facturi de la reclamantă, și că ar datora doar suma

de 111.589,99 lei, instanța a reținut că, în fapt, pârâta recunoaște existența

datoriei, pârâta recunoscând chiar că a recepționat facturile pe care inițial

le-a contestat.

În ce privește însă ordinele de plată

prin care s-ar fi efectuat plățile, pentru că acestea nu au fost completate

potrivit legislației în domeniu, instanța a reținut că acestea nu dovedesc

achitarea datoriei în cauză.

În concluzie, din suma totală de

343.309,52 lei, pretinsă de reclamantă ca fiind datorie a pârâtei, instanța de

fond a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 283.202,87 lei, scăzând suma de

60.106,65 lei corespunzătoare facturii nr. 2824505 din 19 februarie 2003, față

de care s-a constatat prescripția extinctivă.

Prin decizia nr. 105/A din 28 decembrie

2007, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâta SC H. SRL și a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata

sumei de 252.502,87 lei pe seama reclamantei SC H.T. SRL, reprezentând preț

neachitat.

A menținut celelalte dispoziții din

sentința apelată.

A obligat-o pe intimata-reclamantă să-i

plătească apelantei-pârâte suma de 1849,6 lei cheltuieli de judecată parțiale

în apel.

În motivarea acestei soluții, instanța de

apel a pornit de la constatarea, arătată în mod clar atât de expertiza

efectuată în primul ciclu procesual, cât și în completările expertizei făcute

în cursul judecării cauzei în apel, că între apelantă și intimată au avut loc

relații comerciale, intimata a livrat produse apelantei în mai multe rânduri în

această perioadă, iar apelanta a făcut mai multe plăți.

Instanța a reținut că, așa cum reflectă

completările la expertiză, documentele prin care au fost făcute plățile de

apelanta-pârâtă către intimata-reclamantă nu au indicat facturile în baza

cărora au fost făcute, deci pentru care din livrările succesive pe anii 2002 și

2003 au fost efectuate plățile, fapt pentru care nu se poate preciza care din

documentele de plată, inclusiv cele 20 de ordine de plată depuse de

apelanta-pârâtă, au fost pentru livrările de produse reflectate de facturile ce

fac obiectul prezentei cauze, dar în orice caz, este clar că potrivit

documentelor depuse de apelanta-pârâtă datorează suma de 465.875,89 lei RON

pentru livrările efectuate în anii 2002 și 2003.

Din această perspectivă, toate cele 20 de

ordine de plată depuse la dosar, nu pot fi socotite ca fiind plăți pentru

livrările efectuate de intimată și reflectate în facturile obiect al prezentei

cauze. În acest sens, instanța a reținut și lipsa de diligență a

apelantei-pârâte, care nu a specificat în documentele de plată invocate că

plățile sunt efectuate pentru facturile obiect al prezentei cauze, deși în

calitate de comerciant era în interesul ei să precizeze aceste elemente în cele

20 de ordine de plată. Cu alte cuvinte, în lipsa acestor mențiuni, instanța a

concluzionat că plățile efectuate prin aceste ordine privesc livrările

anterioare, pe anul 2002, astfel că apărarea apelantei-pârâte nu poate fi

primită.

A mai reținut că prin ordinul de plată cu

nr. 176 din 29 aprilie 2003, apelanta a consemnat că plata este făcută ca

reprezentând contravaloare a livrării făcute și consemnate în factura cu nr. 2824510

din 17 martie 2003, factură ce face obiectul prezentului dosar.

Din această precizare rezultă că ordinul

de plată cu nr. 176 din 29 aprilie 2003, ce consemnează pentru ce s-a făcut

plata, demonstrează că apelanta-pârâtă nu poate fi obligată pentru plata

facturii nr. 2824510 din 17 martie 2003 în întregime, motiv pentru care din

suma totală la care a fost obligată apelanta, respectiv suma de 283.202,87 lei

RON, trebuie a fi scăzută suma de 30.700,00 lei RON ce reprezintă plata

parțială pentru factura cu nr. 2824510 (din suma de 68.470,96 lei, cât cuprinde

această factură, apelanta a achitat suma de 30.700,00 lei).

În final, ca urmare a admiterii apelului,

instanța de apel a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata sumei totale de

252.502,87 lei RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, ce fac

obiectul prezentei cauze, celelalte dispoziții din hotărârea atacată fiind

menținute.

Ca atare, instanța de apel a admis apelul

formulat de pârâtă, doar în limita sumei de 30.700,00 lei RON, corespunzător

ordinului de plată cu nr. 176 din 29 aprilie 2003, a schimbat în parte

hotărârea atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei totale de

252.502,87 lei RON pe seama reclamantei SC H.T. SRL, reprezentând preț

neachitat, corespunzător facturilor 2824507 din 27 februarie 2003 (achitată

parțial, rest rămas de plată 54.718,23 lei); 284508 din 3 martie 2003

(51.898,24 lei); 2824510 din 17 martie 2003 (37.770,96 lei, plata parțială

pentru restul de sumă făcându-se prin ordinul de plată nr. 176/2003); 2824514

din 8 aprilie 2003 (87.560,00 lei) 2824513 din 9 aprilie 2003 (481,20 lei);

2824515 din 9 aprilie 2003.

A menținut celelalte dispoziții din

hotărârea atacată.

În baza art. 274 și urm. C. proc. civ., a

dispus obligarea intimatei la plata sumei de 1849,60 lei către apelantă, cu

titlu de cheltuieli de judecată suportate de aceasta din urmă, pe parcursul

soluționării apelului.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs pârâta SC H. SRL, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ. și solicitând, în principal, modificarea în totul a

sentinței apelate și a deciziei recurate și, pe fond, respingerea acțiunii

reclamantei-intimate, ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, modificarea în

parte a sentinței apelate și deciziei recurate, în sensul că din suma de

283.202,87 RON la care a fost obligată pârâta-recurentă să fie scăzută suma de

254.439,61 RON și să fie obligată numai la plata sumei rămase, de 28.763,26

RON.

Fără o sistematizare a motivelor de

recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

invocă excepția împlinirii termenului de prescripție prevăzut de art. 6 din

Decretul nr. 167/1958, susținând în esență că și celelalte facturi anterioare

datei de 19 februarie 2003 sunt prescrise și, de asemenea, că luând în

considerare soldul stabilit prin Completarea de expertiză la 1 ianuarie 2002,

rezultă că și acest sold, în valoare de 2.342.698.750 lei vechi este prescris.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ. recurenta susține că instanța de apel nu a arătat

îndeajuns motivele pe care și-a întemeiat soluția și, de asemenea, nu a

interpretat corect materialul probator existent la dosar, constând în înscrisuri,

facturi, ordine de plată și în special expertiza, completarea la expertiză și

suplimentul de expertiză, schimbând natura ori înțelesul acestora.

Recurenta susține că instanța de fond a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii și, cu toate că,

instanța de apel, conform rolului devolutiv a admis apelul și a obligat-o pe

pârâta-recurentă numai la suma de 252.502,87 RON, pe seama reclamantei, scăzând

suma de 30.700,00 RON, corespunzător ordinului nr. 176 din 29 aprilie 2003,

consideră că și celelalte sume achitate prin cele 21 de ordine și 4 chitanțe depuse

la dosar, conform centralizatorului, în sumă totală de 254.439,61 RON, trebuia

să fie scăzute, ca fiind achitate.

Mai arată că deși a recuzat expertul,

cererea i-a fost respinsă de către instanța de fond, astfel că primul supliment

de expertiză a fost efectuat de același expert, care nu putea să-și exprime

altă părere decât cea din expertiza inițială și, de asemenea, expertiza

contabilă din apel a avut și ea deficiențe, determinând instanța de apel să

impună al doilea supliment de expertiză.

Recursul nu este fondat.

În ce privește primul motiv de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care se invocă

excepția împlinirii în cauză a termenului de prescripție prevăzut de art. 6 din

Decretul nr. 167/1958, se constată în primul rând că textul legal menționat

este greșit invocat pentru că acesta se referă la prescripția dreptului de a

cere executarea silită, iar în al doilea rând nu privește datoriile ce rezultă

din facturile pe care reclamanta și-a fundamentat acțiunea și pe care instanța

de apel și-a întemeiat hotărârea, acestea încadrându-se în perioada de 3 ani de

la data promovării acțiunii, respectiv 24 februarie 2006, ci, invocarea

excepției se referă la datorii anterioare, ce nu constituie obiectul prezentei

cauze.

Drept urmare, se reține că acest prim

motiv de recurs este neîntemeiat și va fi respins în consecință.

Nici motivul de recurs formulat în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiat, întrucât

se constată că nu-i pot fi aduse reproșuri deciziei curții de apel sub acest

aspect, decizia fiind amplu motivată, în raport de întregul material probator

existent la dosar, neconținând contradicții în considerentele prezentate și

reținând corect textele legale aplicabile.

În ce privește motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 8 C. proc. civ., se constată că este de asemenea

neîntemeiat, întrucât susținerile recurentei în sensul că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sunt contrazise de concluziile clare

la care a ajuns instanța de apel, în baza probelor administrate, respectiv că

marfa a fost primită de apelanta-pârâtă, deși inițial aceasta a contestat acest

lucru, că apelanta-pârâtă avea oricum datorii consistente față de intimată

pentru livrările anterioare, că nu va fi avută în vedere plata datoriilor cumulate

în timp (anii 2002, 2003) așa cum au fost ele reflectate în completarea la

expertiza efectuată și că soluția pronunțată de instanța de fond este corectă,

impunându-se a fi corectată numai în limita sumei de 30.700,00 lei RON, ce

reprezintă contravaloarea ordinului de plată nr.176 din 29 aprilie 2003, în

care s-a indicat factura în baza căreia s-a făcut livrarea, factura nr. 2824510

din 17 martie 2003, ce face obiectul prezentului dosar și care astfel a putut

fi luată în considerare ca plată valabilă.

Critica vizând greșita respingere a

cererii de recuzare a expertului la instanța de fond, nu poate fi primită,

întrucât, în fapt, a fost respinsă ca neîntemeiată având în vedere că motivul

invocat nu are incidență în cauză.

Toate celelalte critici ce se referă

expres la expertizele și suplimentele de expertiză efectuate în cauză

reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii criticate și nu pot fi primite,

în raport de cadrul strict și limitativ stabilit prin dispozițiile art. 304

alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri

se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel fiind, pentru considerentele mai

sus arătate, reținându-se că recurenta nu a invocat niciun motiv întemeiat,

care în condițiile art. 304 C. proc. civ., mai sus precizate, să conducă la

desființarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală

și se va respinge recursul declarat de pârâta SC H. SRL, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată,

în sumă de 7500 lei, către intimata-reclamantă SC H.T. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC H. SRL MIERCUREA CIUC împotriva deciziei nr. 105/A din 28 decembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la 7500 lei

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC H.T. SRL BĂLAN.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 4 februarie 2009.