ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 285/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 285/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7

noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal sub nr. 9686/101/2012, reclamanta SC I.G. SRL a chemat în

judecată pe pârâta Primăria B.H., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună obligarea societății pârâte la plata sumei de 164.267,89 RON,

reprezentând debit neachitat conform facturilor fiscale anexate, emise în baza contractelor

de livrare și a contractului de service din 25 februarie 2007, constituind prejudiciul

suferit prin executarea de către pârâtă cu întârziere și în mod necorespunzător

a obligațiilor asumate.

De asemenea, a

solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități și daune, reprezentând prejudiciul

ce i-a fost creat de societatea pârâtă prin neexecutarea la timp a obligației de

plată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 4773 din 1 octombrie 2013, Tribunalul Mehedinți, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 2.502,06 RON debit restant conform contractului nr. D./2007

și penalități de întârziere calculate potrivit art. 9 din contract, fără să poată

depăși cuantumul sumei datorate, precum și la plata sumei de 9.925,16 RON debit

restant conform contractelor nr. A., B., C./2007 și penalități de întârziere calculat

conform art. 10 din contracte, fără să poată depăși cuantumul sumei datorate, cu

cheltuieli de judecată în sumă de 9.402 RON.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut în esesnță că că între părți s-au încheiat contractele

de livrare nr. A. din 25 februarie 2007, B. din 25 februarie 2007 și C. din 25

februarie 2007, prin care reclamanta, în calitate de furnizor, s-a obligat să livreze

pârâtei, în calitate de utilizator/beneficiar, echipamentele acceptate și comandate

de aceasta în baza ofertei de preț și menționate în anexele nr. 1 de la contracte,

precum și contractul de servicii nr. D. din 25 februarie 2007, prin care reclamanta

s-a obligat să asigure pârâtei asistență tehnică și service de specialitate pentru

echipamentele beneficiarului prevăzute în anexa 1.

Cum concluziile

raportului de expertiză tehnică contabilă administrat în cauză au fost în sensul

că pârâta în urma derulării raporturilor contractuale cu reclamanta datorează acesteia

suma de 2.502,06 RON, debit restant decurgând din contractul nr. D. din 25

februarie 2007 și suma de 9.925,16 RON debit restant conform contractelor nr. A.,

B., C./2007, tribunalul a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864,

(în continuare C. civ.) în vigoare la data încheierii contractelor deduse judecății.

În considerarea

evocatei norme legale, având în vedere că pârâta, în mod nejustificat nu și-a îndeplinit

obligația asumată contractual de plată a prețului produselor livrate și serviciilor

prestate, instanța a reținut că reclamanta este îndreptățită la restituirea debitelor

anterior menționate.

În ceea ce privește

cel de-al doilea petit al acțiunii introductive, vizând plata penalităților de întârziere

aferente debitelor arătate, tribunalul a înlăturat concluziile raportului de expertiză,

apreciindu-le ca fiind neconcludente și, în considerarea clauzelor penale stipulate

la art. 9 din contractul nr. D. din 25 februarie 2007 și art. 10 din contractele

nr. A., B., C./2007 și a dispozițiilor art. 1066 C. civ. și art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale,

în vigoare la data încheierii contractelor, a apreciat că prejudiciul creat reclamantei

prin întârzierea la plată nu poate depăși cuantumul sumei raportat la care se calculează

penalitățile.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare,

prima instanță, reținând că reclamanta a făcut dovada unei plăți voluntare efectuată

de pârâtă la 15 septembrie 2011, în interiorul termenului de prescripție de trei

ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a reținut incidența prevederile

art. 16 din același act normativ, potrivit cărora prescripția se întrerupe prin

recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia

curge prescripția.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta, apelurile ambelor părți

litigante fiind respinse ca nefondate prin decizia nr. 272 din 12 iunie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția primei instanțe este temeinică

și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situația

de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat,

aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile formulate de pârâți.

Împotriva deciziei

nr. 272 din 12 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă,

a declarat recurs recurenta-reclamantă SC I.G. SRL, solicitând modificarea sa în

parte, în sensul admiterii apelului său și schimbării sentinței primei instanțe,

cu consecința admiterii în tot a acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta

a arătat că decizia atacată este nemotivată, că a fost pronunțată cu interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății, dar și cu aplicarea greșită a legii;

a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8

și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

primului motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că decizia atacată cuprinde

considerente contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât pe de o parte

a reținut că a solicitat obligarea pârâtei la plata unui debit decurgând din facturile

fiscale emise în perioada 7 ianuarie 2008-31 martie 2009, iar pe de altă parte a

consemnat că prima instanță a soluționat în mod corect acțiunea, în limitele învestirii,

pentru cele 28 de facturi emise în ianuarie 2008-februarie 2009, invocate în cererea

introductivă, și pentru penalitățile de întârziere aferente.

Aceasta în condițiile

în care prin cererea de chemare în judecată a indicat un număr de 29 de facturi

fiscale, astfel că, în opinia sa, instanțele de fond nu s-au pronunțat asupra debitului

înscris în factura fiscală din 31 martie 2009, în sumă totală de 12.2792,50 RON,

însușită la plată de pârâtă sub ștampilă și semnătură.

Subsumat celui

de-al doilea motiv de recurs invocat, a arătat că instanța de apel a interpretat

greșit actul juridic dedus judecații respectiv, clauza stipulată la art. 9 al contractului

nr. D. din 25 februarie 2007 și punctajul intervenit între părți din 15 ianuarie

2013 de către Primăria B.H.

În dezvoltarea

celor anterior expuse, recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar,

ignorând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, a respins

cererea sa de încuviințare a unei expertize de specialitate care să aibă ca obiectiv

stabilirea debitului real și a penalităților aferente la zi, funcție de punctajul

înregistrat din data de 15 ianuarie 2013 la Primăria B.H.

În dezvoltarea

ultimului motiv de nelegalitate invocat, autoarea căii de atac a susținut că decizia

recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1, art. 962, art. 969, art. 970, art. 1429 C. civ. și art. 4 din Legea nr.

469/2002 cu modificările ulterioare.

În acest sens

a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că trebuie plafonat cuantumul

penalităților aferente debitului, în condițiile în care în contractele deduse judecății

părțile au prevăzut clauze penale, iar Legea nr. 469/2002 fusese abrogată prin Legea

nr. 246/2009 la data încheierii contractelor.

În final, recurenta

a conchis că hotărârile instanțelor de fond sunt netemeinice și nelegale, deoarece

ambele au ignorat debitul restant în sumă de 122.792,50 RON cuprins în factura fiscală

din 31 martie 2009. Cu privire la cuantumul penalităților a arătat că instanțele

nu au avut în vedere că debitul restant a fost stabilit anterior abrogării Legii

nr. 246/2009, astfel că pot fi calculate penalități de întârziere mai mari decât

cuantumul debitului potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, care prevedea

posibilitatea derogării prin convenția părților de la limita impusă cuantumului

penalităților de întârziere de a nu depăși debitul.

De asemenea, a

arătat că prin decizia atacată, instanța a încălcat principiul tempus regit actum

și a ignorat că Legea nr. 246/2009 este o lege de abrogare, care a suprimat pentru

viitor drepturile și obligațiile născute sub imperiul legii vechi (abrogate).

Din această perspectivă

a susținut că legea de abrogare, cum este cazul Legii nr. 246/2009, prin care s-a

statuat ieșirea din vigoare la 3 iulie 2009 a Legii nr. 469/2002, lipsește de efecte

legea abrogată asupra obligațiilor și drepturilor născute la data introducerii acțiunii,

întrucât legea abrogată, nu poate ultraactiva decât în cazul existenței unei prevederi

legale exprese în acest sens.

Astfel, a susținut

că în situația în care a intervenit abrogarea expresă prin act normativ (cum este

cazul în speță), nu se poate aprecia că Legea nr. 469/2002 (care limita dreptul

la penalizări de întârziere nestipulate expres), este aplicabilă și poate produce

efecte.

La 26

ianuarie 2015, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia

atacată, prin prisma actelor dosarului, a susținerilor părților și a normelor legale

incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., texte de lege potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere atunci

când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii, când instanța, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia ori atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu

încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

După cum rezultă

din analiza ipotezelor legale citate mai sus, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune trei situații: lipsa motivării, existența

unor motive contradictorii sau a unora străine de natura pricinii; dintre acestea,

recurenta a invocat existența unor motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Examinarea criticii

subsumate de autoarea căii de atac acestui motiv de recurs relevă că chestiunea

de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă în stabilirea numărului

facturilor fiscale care cuprind pretențiile deduse judecății, respectiv dacă instanțele

de fond au avut în vedere 28 sau 29 de facturi, între care și factura fiscală

din 31 martie 2009, în cuantum de122.792,50 RON.

Înalta Curte,

constată că nu există nicio contradicție de raționament juridic între cele două,

întrucât instanța de apel a notat că „instanța de fond a soluționat în mod corect

acțiunea în limitele investirii sale, pentru cele 28 de facturi invocate în acțiunea

introductivă, emise în perioada ianuarie 2008-februarie 2009 și pentru penalitățile

de întârziere corespunzătoare acestora.”, a mai consemnat că, „întrucât reclamanta

SC I.G. SRL a solicitat prin acțiunea introductivă contravaloarea unui debit restant

consemnat în facturile emise în perioada 7 ianuarie 2008-31 martie 2009, tribunalul

a soluționat în mod corect procesul în limitele investirii sale.”.

Astfel, în ambele

alineate precitate, instanța de prim control judiciar, referindu-se la soluționarea

cauzei de prima instanță în limitele învestirii, prin raportare la pretențiile deduse

judecății, a menționat că acestea decurg din facturile fiscale emise de reclamantă.

Faptul că intervalul de emitere a facturilor fiscale în primul paragraf este consemnat

ca fiind cuprins între ianuarie 2008-februarie 2009, iar în cel de-al doilea între

7 ianuarie 2008-31 martie 2009, este apreciat de Înalta Curte ca eventuală eroare

materială în condițiile în care, în raportul de expertiză tehnică contabilă administrată

în primă instanță a fost avută în vedere factura fiscală din 31 martie 2009, în

cuantum de 122.792,50 RON.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază critica ca fiind nefondată, iar raționamentul logico-juridic expus

de instanța de apel în cele două paragrafe pretins contradictorii, ca fiind perfect

coerent.

Pentru aceleași

argumente, nu poate fi reținut că cele două paragrafe evocate ar cuprinde argumente

străine de natura pricinii.

În concluzie,

referitor la critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., instanța supremă notează că a fost invocată pur formal de

autoarea căii de atac care, în realitate a urmărit reexaminarea fondului cauzei

prin susținerea de fapt a omisiunii instanțelor de fond de a se pronunța asupra

unei părți a pretențiilor deduse judecății, respectiv asupra celor decurgând din

factura fiscală din 31 martie 2009, în cuantum de 122.792,50 RON.

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. presupune schimbarea naturii ori înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare

a unei interpretări greșite a acestuia.

În susținerea

acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a interpretat

greșit clauza stipulată la art. 9 din contractul nr. D. din 25 februarie 2007 și

punctajul din 15 ianuarie 2013.

În acest sens

a susținut că respingerea cererii sale de administrare în apel a unei expertize

de specialitate care să determine debitul real și cuantumul penalităților aferente

la zi, contravine caracterului devolutiv al căii de atac a apelului.

Argumentele expuse

mai sus nu conturează însă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., ci tind să demonstreze, în urma reinterpretării probatoriului,

un alt cuantum al debitului și penalităților aferente datorate reclamantei de către

pârâtă.

Or, Înalta Curte

subliniază că acest aspect a fost deja tranșat irevocabil și, în acest context,

reamintește părților că reinterpretarea probelor excede controlului de legalitate

care definește judecata în recurs.

De asemenea, instanța

supremă constată că recurenta face confuzie între actul juridic dedus judecății

și elementele de probatoriu, în condițiile în care instanța de apel a precizat expres

în considerentele deciziei atacate că punctajul din 15 ianuarie 2013 nefiind însușit

de pârâtă nu are caracterul unei convenții încheiate între părții, specificând totodată

că raportul de expertiză efectuat în primă instanță a valorificat toate înscrisurile

depuse în probațiune.

În considerarea

celor anterior expuse, se reține că susținerile recurentei se subsumează aceleiași

categorii de critici de netemeinicie, neavând aptitudinea de a releva vreun aspect

de nelegalitate a hotărârii atacate.

În final, trebuie

subliniat că, deși a evocat ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1, art. 962, art. 969, art. 970, art. 1429 C. civ.

și art. 4 din Legea nr. 469/2002, dezvoltând o întreagă disertație referitor la

ultraactivitatea și retroactivitatea legii în raport cu principiul tempus regit

actum, prin criticile formulate, recurenta tinde în realitate la repunerea în discuție

a cuantumului penalităților datorate de pârâtă aferent debitului neachitat, ceea

ce impune concluzia că acest motiv de recurs este nefondat.

De asemenea, Înalta

Curte reține că nu poate fii primită nici critica referitoare la ignorarea de către

instanțele de fond în analiza celui de-al doilea petit al acțiunii introductive

a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în contextul în care instanța

de prim control judiciar a consemnat în considerentele deciziei recurate că în aplicarea

evocatei norme legale, tribunalul a apreciat în mod just că se aplică penalitățile

stabilite convențional.

Totodată, instanța

supremă reține că în mod corect curtea de apel a subliniat că actele juridice în

speță sunt guvernate de principiul tempus regit actum, neputând genera alte efecte

juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor, sens în

care a notat că obligațiile asumate de părțile în litigiu prin contractele nr. A.-D.

încheiate în anul 2007, sunt supuse prevederilor C. civ. din 1864, Legii nr. 469/2002,

respectiv Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data nașterii raportului obligațional.

În speță, susținerile

autoarei căii de atac referitoare la încălcarea principiului ultraactivității legii

în cauza dedusă judecății vădesc o aplicare greșită a instituției evocate.

Astfel, principiul

aplicării imediate a legii civile noi constituie regula de drept conform căreia,

de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite

după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

De la principiul

aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepție, anume ultraactivitatea

(supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situații

determinate, a legii civile vechi, deși a intrat în vigoare o nouă lege civilă.

Astfel, ultraactivitatea

legii vechi este justificată, de cele mai multe ori, de necesitatea ca anumite situații

juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să

se constituie, să se modifice ori să se stingă.

Înalta Curte reține

că au existat opinii în sensul că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepție,

trebuie stipulată în mod expres în legea nouă, dar și opinii conform cărora aptitudinea

legii vechi de a cârmui anumite situații juridice și după ce a fost abrogată se

deduce și prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul

în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.

Problemele referitoare

la ultraactivitatea (supraviețuirea) legii vechi sau, după caz, la aplicarea imediată

a legii noi nu trebuie confundate cu problemele ce privesc neretroactivitatea, chiar

dacă, în frecvente situații, principiul neretroactivității și principiul aplicării

imediate a legii noi sau, după caz, ultraactivitatea legii vechi se completează

reciproc.

Principiul neretroactivității

legii noi este regula de drept potrivit căreia trecutul scapă, în principiu, acțiunii

legii noi sau, altfel spus, legea nouă nu se aplică situațiilor juridice anterior

constituite, modificate sau stinse și nici efectelor produse de asemenea situații

juridice, dacă aceasta au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii

noi.

O lege ar fi retroactivă

dacă ar reglementa fie fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naștere

sau, după caz, au modificat ori au stins o situație juridică, fie efecte pe care

acea situație juridică Ie-a produs înainte de aceeași dată.

Prin urmare, ținând

cont de principiul neretroactivității, cât și de posibilitatea legiuitorului de

a opta între aplicarea imediată a legii noi și ultraactivitatea legii vechi, în

cauză, Înalta Curte reține că faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive

de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii

noi, cât și efectelor produse de acea situație juridică ulterior, li se poate aplica

numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori

efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie

efect retroactiv.

O confirmare a

acestui raționament o oferă legiuitorul prin art. 6 alin. (2) C. civ. adoptat prin

Legea nr. 287/2009, potrivit căruia „actele și faptele juridice încheiate ori, după

caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera

alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii

sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”

Astfel, textul

legal instituie o regulă tranșantă: actele și faptele trecute (facta praeterita)

nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul

încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre

efectele produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ceea ce se admitea

și în trecut și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii

noi, fie că este vorba despre efectele produse după intrarea în vigoare a legii

noi, ceea ce constituie un element de noutate.

Cum în cauză raporturile

contractuale s-au născut și au produs efecte între părți sub imperiul Legii nr.

469/2002, anterior abrogării acesteia prin Legea nr. 246/2009, în mod firesc, cum

corect au reținut de altfel și instanțele de fond, actul normativ aplicabil efectelor

produse ulterior abrogării este legea sub imperiul căreia s-au născut, o altfel

de interpretare constituind încălcare a principiului neretroactivității legii.

Având în vedere

considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală

și că motivele de nelegalitate invocate nu justifică modificarea sa, așa încât,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC I.G. SRL împotriva deciziei nr.

272 din 12 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.