ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1855/2017

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2013 la data de 22 august 2013 și expediată prin serviciul poștal la data de 20 august 2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 1.001.025,00 RON, reprezentând penalități de întârziere contractuale aferente perioadei 1 mai 2010 - 24 august 2010, conform art. 4 din contractul de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 28 martie 2014 Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, constatându-se că s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă în ceea ce privește dreptul reclamantei de a pretinde penalități de întârziere pentru intervalul 1 mai 2010-20 august 2010.

Prin sentința nr. 68 din 11 iulie 2014, s-a admis în parte acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. și a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să achite suma de 18.339 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente unui număr de 4 zile (20 august 2010-23 august 2010) și suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 566 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 28 martie 2014 și a sentinței nr. 68 din data de 11 iulie 2014 pronunțate de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare s-a reținut în esență, că plata debitului principal a întrerupt și cursul prescripției pentru acțiunea privind penalitățile de întârziere, care au calitatea de accesoriu și potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 urmează soarta principalului.

Prin urmare, nefiind prescris dreptul reclamantei pentru pretențiile deduse judecății, care nu au fost analizate pe fond în prima instanță, curtea a adoptat soluția trimiterii spre rejudecare.

Prin decizia nr. 693 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă s-a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 566/2014 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost casată decizia și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2013*.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a Civilă, prin decizia nr. 888/2016 din 25 octombrie 2016 a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 28.03.2014 și a sentinței nr. 68 din data de 11.07.2014 ca nefondat.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a reținut că, prin decizia de casare, s-au stabilit dispozițiile legale aplicabile speței, în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție, cât și faptul că instanța de apel a apreciat greșit că plata debitului principal a întrerupt prescripția dreptului material la acțiune pentru penalitățile de întârziere. Astfel, s-a constatat că soluționarea excepției prin încheierea de ședință din 28.03.2014 este legală și în concordanță cu dispozițiile art. 248 alin. (3)-(5) C. proc. civ.

În ce privește întinderea penalităților și modul de calcul al acestora, Curtea a apreciat că instanța de fond a avut la bază un calcul corect efectuat de către expert și a făcut o corectă aplicare a puterii de lucru judecat, reținând că penalitățile de întârziere nu pot depăși valoarea debitului restant.

Împotriva deciziei nr. 888/2016 din 25 octombrie 2016, a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. DROBETA TURNU SEVERIN, dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 19.12.2016 la Curtea de Apel Craiova.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 483, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 248 alin. (4) C. proc. civ., art. 1110, 1111 C. civ.

În temeiul acestor dispoziții legale, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurată și trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanța de apel.

Argumentele recurentei-reclamantă au vizat, în esență, următoarele patru aspecte:

Sub un prim aspect se susține că hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 969-970 C. civ.

În esență, recurenta-reclamantă arată că pretențiile din prezenta pricină izvorăsc din convenția părților și din actele modificatoare ale acesteia, semnate și însușite în mod expres de către ambele părți. Solicită ca instanța de recurs să analizeze și să dea efect actului modificator al contractului inițial încheiat între părți, reprezentat de procesul-verbal de conciliere directă nr. x din 24.03.2010, prin care pârâta a recunoscut în mod expres existența penalităților de întârziere și cuantumul acestora.

Față de aceste considerente, recurenta arată că a operat întreruperea termenului de prescripție prin procesul-verbal sus evocat, prin puctajul din 03.07.2010, prin facturare și prin plata efectuată la 24.08.2010.

Nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel este susținută și în raport de dispozițiile art. 1111 - 1110 C. civ., care impun imputația plății.

Recurenta precizează că obiectul cauzei de față este reprezentat de obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1.001.025 RON, sumă pe care o menține în continuare, aferentă perioadei 01.05.2010 și până la 24.08.2010 inclusiv.

Sub un al doilea aspect se susține nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel în ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, 7 și 12 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Contractul de închiriere a fost semnat la data de 25.08.2008, dată la care era în vigoare Legea nr. 469/2002, abrogată prin Legea 246/2009, care a intrat în vigoare la 03.07.2009, începând cu această dată fiind astfel înlăturată în mod expres orice limitare legală a penalităților convenite de părțile contractante. În consecință, au devenit aplicabile dispozițiile C. civ., penalitățile putând depăși debitul asupra căruia se calculează, fiind menționat că sumele solicitate în cauză cu titlu de penalități de întârziere privesc perioada 01.05.2010-24.08.2010, dată ulterioară abrogării legii care limita plata penalităților la nivelul debitului.

În aceste condiții, se susține că art. 4 din contractul de închiriere nr. x/2008, modificat prin porocesul-verbal de conciliere din 2010, trebuie interpretat potrivit voinței părților, iar instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor și a extins în mod nepermis efectele dispozițiilor art. 4 din contract, cu aplicarea greșită a principiului tempus regit actum și a dispozițiilor art. 1, art. 969, art. 970, art. 1429 pct. 2 C. civ. și art. 4 din Legea nr. 469/2002.

Sub un al treilea aspect, recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel în ce privește aplicarea greșită a legii și încălcarea dispozițiilor art. 1, 7 și 12 din Decretul nr. 167/1958, prin aprecierea făcută în sensul că plata voluntară din 24.08.2010 nu reprezintă o recunoaștere a penalităților, ci doar un act voluntar de executare și un mod de stingerea a obligației.

Pornind de la recunoașterea pretențiilor prin actele de recunoaștere din datele de 12.05.2010, 03.07.2010, 06.07.2010 și 24.08.2010, recurenta-reclamantă solicită să se constate că plata voluntară reprezintă o recunoștere a pretențiilor, astfel cum prevede art. 16 din Decretul nr. 167/1958, și că, în consecință, prin plata obligației principale efectuată la data de 24.08.2010 a fost întrerupt termenul de prescripție atât pentru debitul principal, cât și pentru accesoriile acestuia.

Recurenta-reclamantă mai arată că hotărârea instanței de apel este vădit nelegală, întrucât a stabilit greșit că sunt prescrise penalitățile de întârziere aferente intervalului cuprins între 01.05.2010-20.08.2010, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu reglementează dreptul la acțiunea privitoare la penalității de întârziere, ci dreptul la acțiune pentru obligațiile cu prestație succesivă. Penalitățile nu sunt prestații, ci sunt sancțiuni de natură civilă.

Se mai arată că hotărârea este nelegală și pe aspectul diminuării numărului de la 5 la 4 zile și a diminuării cuantumului zilnic al penalităților doar la 1/3 față de contract, precum și pe aspectul cuantumului stabilit de expert. Potrivit dispozițiilor art. 120 alin. (2) și (3) și art. 120

1

alin. (1) Codul de procedură fiscală penalitatea curge și în ziua plății ei, suma corectă a penalităților fiind astfel de 68.772 RON, și nu 18.339 RON.

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea este nelegală și prin raportare la aplicarea principiului și a regulii de interpretare juridică exprimată în adagiul ad absurdum, solicitând instanței să acorde efecte juridice procesului-verbal de conciliere prin care au fost recunoscute penalitățile solicitate.

Sub un ultim aspect, se susține că hotărârea recurată este nelegală și sub aspectul reținerii de către instanța de fond a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat rezultat din decizia nr. 1799 din 29.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționându-se că există și decizia nr. 2449/19.06.2013 pronunțată de aceeași instanță, prin care s-au acordat penalități care depășesc debitul, cu referire la același contract, acest argument nemaifiind reținut de către instanța de apel

În ambele decizii anterioare, instanța a recunoscut dreptul reclamantei la penalitatea de 10% prevăzută de părți, însă, prin decizia menționată de instanța de fond, s-a limitat cuantumul penalităților la nivelul debitului și nu a fost redusă penalitatea zilnică, astfel încât ipotezele sunt diferite, puterea de lucru judecat neputând fi reținută.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 31.05.2017 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 05.10.2017 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția netimbrării recursului, fiind admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. DROBETA TURNU SEVERIN.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte va reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. a avut ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 1.001.025,00 RON, reprezentând penalități de întârziere contractuale aferente perioadei 01 mai 2010 - 24 august 2010, potrivit art. 4 din contractul de închiriere nr. 119 din 25 august 2008.

Prin încheierea de ședință din 28.03.2014 Tribunalul Mehedinți a analizat în ce măsură s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani în cazul acțiunii având ca obiect penalități de întârziere aferente chiriei restante datorate în temeiul contractului de închiriere nr. x/25.08.2008, calculate pentru perioada 1 mai 2010-24 august 2010. Instanța a respins susținerea reclamantei privind întreruperea termenului de prescripție extinctivă prin plata chiriei efectuată la data de 24.08.2010 și a constatatat că această plată vizează pretenția principală și nu are efect întreruptiv în ceea ce privește termenul de prescripție pentru acțiunea privind pretenții accesorii.

Cu prilejul admiterii apelului, Curtea de Apel a reținut, în esență, că, plata debitului principal a întrerupt și cursul prescripției penalităților de întârziere, care au calitatea de accesoriu și, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 urmează soarta principalului.

Prin decizia de casare nr. 693/2016, Înalta Curte a înlăturat însă cele statuate de către instanța de apel și a reținut că plata voluntară a debitului principal de către pârâtă nu a fost de natură să întrerupă prescripția accesoriilor. S-a reținut că împrejurarea conform căreia întreg debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităților de întârziere a fost stins prin plată la data de 24 august 2010, nu influențează în niciun mod momentul începerii prescripției dreptului de a pretinde penalități de întârziere, cât timp dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiază de o prescripție distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata prețului, ca drept subiectiv principal.

S-a subliniat că plata voluntară a debitului principal de către pârâtă, la data de 24 august 2010 reprezintă un mod de stingere a obligației și nu a fost de natură să întrerupă prescripția accesoriilor, cum în mod greșit s-a reținut în decizia atacată cu recurs. Actul de executare totală a debitului principal stinge obligația și inclusiv dreptul la acțiune, caz în care nu se mai pune problema întreruperii prescripției, iar plata integrală a debitului nu reprezintă un act de recunoaștere expresă sau tacită a dreptului la penalități, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pentru a fi reținut drept un caz de întrerupere a prescripției și în cazul acțiunii privind drepturi accesorii.

Instanța de casare a argumentat că recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică, necondiționată și să indice exact dreptul la care se referă, motiv pentru care cererea în justiție având ca obiect plata capitalului nu întrerupe prescripția dreptului la acțiune pentru penalități de întârziere, chiar dacă acestea sunt accesorii ale creanței principale, deoarece cele două prescripții sunt autonome, iar efectul întreruptiv se impune a fi limitat la obiectul recunoașterii. A echivala plata debitului principal cu recunoașterea neîndoielnică a accesoriilor, respectiv a penalităților ce curg de la scadență și până la plata debitului nu are temei legal și nu poate fi apreciată ca o manifestare neechivocă de voință în privința plății penalităților, cu renunțarea la beneficiul termenului de prescripție.

Totodată, instanța de casare a statuat și cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1956, reținând că norma invocată nu se referă exclusiv la obligațiile cu prestație succesivă ce țin de obiectul contractului, în speță de chirie, ci și la accesorii, iar teza potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului de a pretinde penalități de întârziere a început să curgă simultan cu dreptul principal, contravine art. 7 alin. (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958. S-a considerat că penalitățile de întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost. Art. 4 din contractul în litigiu prevedea că, pentru fiecare zi de întârziere a plății chiriei, părțile de comun acord consimt să fie percepută o penalizare de 10%, dreptul la penalități de întârziere devenind astfel exigibil la expirarea fiecărei zile de întârziere la plata prețului chiriei.

Cu ocazia rejudecării apelului, având în vedere dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova a constatat că nu se pot repune în discuție problemele de drept dezlegate de instanța de casare, prin care s-a stabilit că termenul de prescripție nu a fost întrerupt și a reținut că în mod corect a fost admisă excepția prescripției de către instanța de fond.

Criticile recurentei, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. privesc atât modalitatea de soluționare a excepției prescripției, cât și analiza asupra fondului cauzei.

În raport de cele statuate prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare în condițiile art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu mai este în măsură să reitereze criticile privitoare la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune privitoare la o parte din pretențiile sale. Avem în vedere în special aspectele expres analizate în considerentele deciziei de casare, privitoare la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 176/1958 și la inexistența cazului de întrerupere a termenului de prescriție prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 invocat ca derivând din recunoașterea debitului accesoriu ce ar fi survenit prin plata debitului principal.

Chiar dacă am considera că instanța de casare nu a tranșat în mod definitiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, rămânând instanței de rejudecare să analizeze împlinirea termenului de prescripție și din perspectiva altor cazuri de întrerupere invocate de reclamantă (deși considerentele și dispozitivul deciziei de casare nu par să conducă la această concluzie, fără a menționa însă expres nici contrariul), Înalta Curte constată că nu se poate reține nici cazul suplimentar de întrerupere referitor la recunoașterile ce ar fi intervenit prin procesul-verbal de conciliere nr. x din 24.03.2010, punctajul întocmit cu pârâta la 03.07.2010, prin facturarea din 06.07.2010, și prin acceptarea la plată a situației nr. 75/12.05.2010.

Se observă că înscrisurile menționate în susținerea excepției vizează debitul pricipal și plata voluntară a acestuia, ca mod de stingere a obligațiilor, care stinge dreptul la acțiune și obligația, situație în care nu se pune problema întreruperii prescripției extinctive în ceea ce privește accesoriile, conform celor deja reținute de instanța de casare. De altfel, prin procesul-verbal de conciliere din 24.03.2010 pârâta a menționat că solicită reclamantei să renunțe la penalități, ceea ce nu reprezintă o recunoaștere tacită sau expresă a acestora.

Mai mult decât atât, procesul-verbal menționat nu putea cuprinde penalitățile de întârziere care formează obiectul pricinii de față, care vizează perioada 1 mai 2010-20 august 2010, având în vedere data încheierii acestuia.

Sub aspectul numărului de zile de întârziere, Înalta Curte constată că acesta a fost corect calculat, fără luarea în considerare a zilei de efectuare a plății. Totodată, dispozițiile privitoare la imputația plății invocate de recurentă nu au relevanță în cauză în acest stadiu procesual, cât timp nu se poate contesta situația de fapt referitoare la datele și obiectul plăților efectuate utilizate în calculul efectiv al penalităților.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea normelor de drept material prin reținerea ca aplicabile în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a efectului autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1799 din 29.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010 care a vizat penalitățile aferente aceluiași debit, pentru perioada anterioară prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că în cadrul acestui litigiu s-a reținut în mod corect obligativitatea deciziei sus evocate, pronunțată într-un litigiu purtat între aceleași părți, având aceeași cauză și obiect diferit, rezultând din perioada diferită de calcul a penalităților de întârziere, puterea de lucru judecat fiind unul dintre instrumentele eficiente in asigurarea interpretării si aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătoresti, creând premisele respectării cerințelor fundamentale de predictibilitate a actului de justiție si de respectare a principiului securității juridice.

În primul litigiu soluționat prin decizia nr. 1799 din 29.03.2012 s-a reținut că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului nr. x din 25.08.2008, totalul penalităților de întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Susținerile reclamantei în sensul că, deși părțile nu au stipulat expres prin contract că penalitățile pot depăși debitul, începând cu luna iulie 2009, data aborgării legii speciale, acestea pot depăși cuantumul sumei de bază, fiind reiterate și prin procesul-verbal de conciliere din 24.03.2010, nu pot fi primite, acestea conducând, în esență, la aplicarea retroactivă a legii de abrograre, situație ce contravine principiului prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție. În interpretarea corectă a principiului tempus regit actum, efectele unui contract, inclusiv sub aspectul clauzei penale inserate de părți rămâne a fi guvernat de legea în vigoare la data semnării, chiar dacă este vorba de situații juridice apărute ulterior abrogării acesteia, procesul-verbal de concilere din data de 24.03.2010 neputând fi valorificat drept o modificare a convenției inițiale în absența voinței expres exprimate de părți în acest sens.

Faptul că, între părți au existat și alte litigii, ce ar fi putut stabili contrariul nu are relevanță în cauză în raport de puterea de lucru judecat corect reținută de instanță în raport cu decizia nr. 1799 din 29.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, anterioară deciziei invocate de recurentă nr. 2449/19.06.2013, referitoare la penalități aferente altor facturi emise în derularea contractului.

Pe de altă parte, trebuie amintit și faptul că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, potrivit cărora totalul penalităților de întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, au fost deja aplicate cu prilejul soluționării dosarului nr. x/2010 privitor la penalități aferente acelorași facturi, situație care nu ar fi dat dreptul calculării unor penalități în continuare cât timp pragul maxim s-a considerat deja a fi atins în litigiul anterior, aspect care însă nu putea fi reținut de instanțe întrucât contravenea dispozițiilor art. 502 rap. la art. 481 C. proc. civ.

În raport de aceste precizări, criticile recurentei-reclamantă care vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 și 970 C. civ., față de neanalizarea efectelor juridice al procesului-verbal de conciliere din 24.03.2010 și a celorlalte înscrisuri invocate sunt nefondate.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei cu privire la incidența dispozițiilor fiscale date de art. 120 alin. (2) și (3) și art. 120

1

alin. (1) din Codul de procedură fiscală, ipoteza vizând întârzierea unui debit fiscal, în cauza de față creanța pretinsă fiind una de natură civilă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că decizia recurată este rezultatul unei corecte interpreatări și aplicări a normelor de drept material, urmând ca recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 888/2016 din 25 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâta S.C. B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2017.