ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3095/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18.07.2019, reclamanta A. a solicitat, în baza art. 8 și 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, anularea art. 1-24 - Capitolul I, implicit a anexelor pe care le integrează, 1-8, din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,/.../referitoare la pensiile de serviciu/.../, aprobate prin H.G. nr. 1275 din 18 octombrie 2005, publicată în M. Of. nr. 979 din 3. XI.2005.

Prin încheierea din 29 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității întâmpinării și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de Ministerul Justiției.

Prin sentința nr. 845 din 26 noiembrie 2019, aceeași instanță de fond a respins acțiunea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Justiței, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârilor anterior menționate a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea în tot a sentinței și în parte a încheierii din 29.10.2019, iar în rejudecare, admiterea excepției nulității întâmpinării, respingerea cererii de intervenție accesorie ca inadmisibilă, admiterea acțiunii judiciare și anularea art. 1-24 - Capitolul I, implicit a anexelor pe care le integrează, 1-8, din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004, vizând pensiile de serviciu, aprobate prin H.G. nr. 1275 din 18 octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 979 din 3.11.2005.

În motivarea recursului s-a arătat că încheierea din data de 29.10.2019 este nelegală din perspectiva modului de soluționare a excepției nulității întâmpinării depuse la dosar, dar și a admisibilității cererii de intervenție accesorie.

Astfel, conținutul întâmpinării integrează fidel cererea de intervenție accesorie, încălcând evident condiția de validitate a întâmpinării reglementată de art. 205 alin. (1) și (2), lit. a), c), e) C. proc. civ., principiile fundamentale reglementate de 10 alin. (1) și art. 12 alin. (1), respectiv buna-credință procesuală reglementată la art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 6 din același cod.

În privința soluției de declarare ca admisibilă a cererii de intervenție, recurenta a arătat că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 61 alin. (3) C. proc. civ., care, neechivoc, dispun că "intervenția este accesorie, când spijină numai apărarea uneia dintre părți". Or, prin inversarea priorității temporale între întâmpinare și cererea de intervenție accesorie, scopul reglementării anterior menționate a fost deturnat. Nu numai că cererea de intevenție accesorie nu sprijină apărarea pârâtului, dar chiar i se substituie, inițiativa procesuală fiind a intervenientului accesoriu și nu a pârâtului.

Totodată, art. 3 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 21/2017, invocat de intervenientul accesoriu, reglementează o ipoteză de coreprezentare procesuală care nu este incidentă în cauza de față, nefiind în situația în care acțiunea judiciară să aibă ca obiect obligarea la executarea unor acte administrative neexecutate de ministerele care le-au inițiat, care au obligația de a iniția actele administrative sau de a efectua operațiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-ministrului prin acțiune judiciară.

Prin urmare, se impune casarea în parte a încheierii, constatarea nulității întâmpinării depuse de Guvernul României și respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie.

Pe fondul acțiunii deduse judecății, recurenta a arătat că sentința recurată încalcă principiul contradictorialității și corolarul său, dreptul la apărare, obligația pe care art. 14 alin. (6) C. proc. civ. o instituie pentru instanță și dispozițiile art. 224 C. proc. civ., întrucât instanța nu a pus în dezbatere, din oficiu, alte motive de fapt și de drept, explicații sau mijloace de probă distincte de cele prezentate și susținute de părți.

Astfel, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a încălcat jurisprudența Curții Constituționale referitoare la obligația judecătorului de a respecta legea, respectiv Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Constituția consacră principiul potrivit căruia "Justiția se înfăptuiește în numele legii", eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptății. Realizarea justiției nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparțial, derivat din raportarea la lege a situației de fapt și din supunerea judecătorului față de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancționată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești.

Înfăptuirea justiției, în numele legii, presupune că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept și de consolidare a încrederii cetățeanului în autoritatea statului.

În prezenta cauză, acțiunea judiciară în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar reclamanta a demonstrat calitatea de persoană vătămată și interesul legitim privat. În cuprinsul acțiunii și prin înscrisurile depuse la dosar, a fost expus, distinct, cadrul normativ incident, jurisprudența Curții Constituționale și jurisprudența I.C.C.J., iar subsecvent, raportat la acestea, motivele extrinseci și intrinseci de anulare a dispozițiilor normative ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1275/2005.

Respingând acțiunea, instanța nu a aplicat și nu a dat eficiență dispozițiilor legale pe care s-a întemeiat solicitarea de anulare a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1275/2005, în limita obiectului acțiunii, norme legale imperative, unele instituind expres pentru instanță obligația aplicării lor.

A mai arătat recurenta că instanța nu a aplicat nici dispozițiile art. 42 alin. (2) si art. 55 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care impun hotărârilor date în executarea expresă a unor legi să cuprindă temeiul din legea respectivă, dar și data intrării în vigoare a actului normativ.

Normele metodologice au existență juridică și sunt în circuitul civil numai dacă legea pe care urmează să o pună în executare reglementează elaborarea lor și intră în vigoare, conform art. 12 alin. (3) raportat la art. 55 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, la data care s-ar fi stabilit în legea pe care o pun în aplicare, în cazul de față, în Legea nr. 303/2004, dacă aceasta ar fi reglementat elaborarea și termenul de elaborare.

În mod similar, nu au fost aplicate nici dispozițiile art. 4 alin. (3) și art. 13 lit. b) din Legea nr. 24/2000. Astfel, prin hotărârea nr. 1275/2005, Guvernul a aprobat Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004, fără să existe suportul legii pe care o aplică.

Capitolul I, art. 1- 24, cu anexele pe care le integrează, 1- 8, din Normele metodologice privește pensiile de serviciu prevăzute de Legea nr. 303/2004. Aceste dispoziții din Normele metodologice au fost date în aplicarea dispozițiilor art. 82-85 din Legea nr. 303/2004 republicată, privind pensiile de serviciu, care, la acel moment, anul 2005, aveau ca soluție legislativă pentru stabilire și actualizare, media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni. În anul 2007, prin O.U.G. nr. 100/2007, dispozițiile art. 85 alin. (2) care reglementează actualizarea pensiilor de serviciu, au fost modificate prin reglementarea unei noi soluții legislative de stabilire și actualizare a pensiilor de serviciu și, corespunzător noii soluții legislative și soluția pentru majorarea procentuală reglementată de art. 82 alin. (4) din Legea nr. 303/2004. Art. 82 din Legea nr. 303/2004, sub aspectul soluției legislative pentru stabilirea pensiei de serviciu are ca bază de calcul indemnizația de încadrare brută lunară sau salariul de bază brut lunar, după caz ș sporurile avute în ulima lună de activitate înainte de data pensionării, iar art. 85 alin. (2) pentru actualizarea pensiei de serviciu are ca algoritm indemnizația brută lunară a unui judecător și procuror în activitate, majorată, în condiții identice de funcție, vechime și grad al instanței sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum și a sporului de vechime.

În contextul normativ dat, dispozițiile din Normele metodologice emise pentru punerea în executare a dispozițiilor art. 82, 85 din Legea nr. 303/2004, încalcă principiul de tehnică legislativă reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 cu privire la ierahia actelor normative emise de Guvern în executarea legii și sunt în contradicție cu dispozițiile actului normativ de nivel superior modificat, încălcând dispoziția art. 13 lit. b) din aceeași lege.

Contrarietatea cu dispozițiile actului normativ de nivel superior este evidentă și în ceea ce privește art. 23 din normele incriminate, întrucât acesta reglementează exclusiv trimiteri la dispozițiile din legea pensiilor în sistem public vizând recalcularea, trimiteri pe care dispozițiile Legii nr. 303/2004 nu le-a reglementat nici în forma veche și nici în forma în vigoare, întrucât corespondentul reglementării recalculării din sistemul public de pensii este în legea specială reglementarea majorării procentuale din art. 82 alin. (4) și a actualizării din art. 85 alin. (2), operațiuni pe care legea generală a pensiilor nu le reglementează.

A mai arătat recurenta că judecătorul fondului, încălcând obligativitatea dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, a încălcat și obligativitea deciziilor Curții Constituționale cu privire la acestea care au statuat constant și repetitiv în sensul:

"Deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, Curtea a reținut că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare. (Decizia nr. 31/2016, par. 21).

Sentința este nelegată și pentru faptul că nu s-a dat eficiență cauzei de anulare a dispozițiilor normelor metodologice pentru încălcarea prin acestea a competenței exclusive a legiuitorului în reglementarea dreptului la pensie, atribuită exclusiv acestuia prin art. 47 alin. (2) din Constituție, confirmată și precizată de jurisprudența Curții Constituționale, pe care instanța, de asemenea, a încălcat-o (decizia nr. 103/2015, decizia nr. 375/2005, decizia nr. 63/2017)

A mai apreciat recurenta că sentința recurată a fost pronunțată cu nesocotirea principiilor securității și certidunii juridice . Deși în cauză este necontestat faptul că soluțiile legislative pe care le reglementează Normele menționate sunt caduce, întrucât au fost date în aplicarea și executarea soluțiilor legislative care între timp au ieșit din vigoare, în mod nelegal instanța le-a menținut formal în fondul normativ activ.

Prima instanța nu a dat eficiență juridică și nu a aplicat dispozițiile art. 64 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000, care obligau la sancționarea emitentului pentru neîndeplinirea obligației legale de abrogare cu data de 8.10.2007 a dispozițiilor de nivel inferior.

De asemenea, anularea dispozițiilor din actul normativ administrativ a fost solicitată în baza art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în calitate de persoană vătămată în dreptul de actualizare a pensiei de serviciu prevăzut de art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și de art. 47 alin. (2) din Constituție, întrucât, deși caduce, prezența lor în fondul activ normativ și în circuitul civil produc prejudicii.

Calitatea de persoană vătămată prin actul administrativ a cărui anulare formează obiectul acțiunii judiciare nu a fost contestată nici de pârât, nici de intervenientul accesoriu și a fost dovedită cu înscrisurile de la dosar (înscrisuri din dosarul nr. x/2015 în care s-a dispus și suspendarea judecății în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea definitivă a prezentei cauze, în care părți sunt recurenta din prezenta cauză, în calitate de apelantă-reclamantă și Casa de Pensii a Municipiului București, în calitate de intimată-pârâtă, având ca obiect modificarea deciziei de actualizare a pensiei de serviciu în sensul aplicării dispozițiilor în vigoare din Legea nr. 303/2004, în locul normelor metodologice a căror anulare se solicită, aplicate de pârâtă la stabilirea bazei de calcul a actualizării).

Prin urmare, nefăcând aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și neanulând dispozițiile normative obiect al acțiunii judiciare în baza lor, instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, care încalcă jurisprudența Curții Constituționale cu privire la principiile independenței judecătorului și supunerii lui numai legii.

Intimatul-pârât Guvernul României și intimatul-intervenient Ministerul Justiției au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În privința recursului promovat împotriva încheierii din data de 29 octombrie 2019, care vizează soluția dată de prima instanță excepției nulității întâmpinării depuse la dosar, precum și cea de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie, se constată că instanța de fond a reținut, în mod just, că întâmpinarea depusă de pârâtul Guvernul României respectă cerințele impuse de art. 205 C. proc. civ.. Aceasta conține apărările proprii formulate de pârât, este semnată de reprezentantul legal și, contrar susținerilor recurentei, împrejurarea că întâmpinarea nu ar conține răspunsul extensiv la toate motivele, susținerile sau argumentele reclamantei nu poate fi interpretată drept o încălcare a principiilor fundamentale ale procesului civil și nu poate atrage nulitatea invocată de recurentă.

De asemenea, în cauză nu se poate vorbi despre o interpretare eronată a dispozițiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ. sau despre o "inversare a priorității temporale" între întâmpinare și cererea de intervenție accesorie. Astfel, s-a reținut în mod corect că intervenientul Ministerul Justiției justifică un interes în formularea cererii de intervenție accesorie, dată fiind calitatea sa de inițiator al actului contestat, dar și faptul că dispozițiile C. proc. civ. nu reglementează argumentul recurentei drept cauză de inadmisibilitate a cererii de intervenție accesorie, aceasta respectând regula procedurală fixată de dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., de a fi depusă "...în tot cursul judecății, până la închiderea dezbaterilor".

Pe fondul cauzei deduse judecății, soluționate prin sentința recurată, contrar susținerilor recurentei Înalta Curte constată că prima instanță a pus în discuția contradictorie a părților și a analizat argumentele de nelegalitate invocate, apărările, excepțiile și mijloacele de probă, fiind expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și rațiunile avute în vedere.

Fiind învestită cu verificarea legalității dispozițiilor art. 1-24 - Capitolul I, inclusiv anexele 1-8, din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004, aprobate prin H.G. nr. 1275 din 18 octombrie 2005, instanța de fond a analizat punctual motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă, prin prisma dispozițiilor legale incidente.

Astfel, adoptarea H.G. nr. 1275/2005 a avut drept scop dezvoltarea principiilor Legii nr. 303/2004 în ceea ce privește pensiile de serviciu, crearea unui cadru pentru asigurarea punerii în aplicare și lămurirea aplicării acestor dispoziții normative. Recurenta pretinde că instanța nu a aplicat dispozițiile art. 42 alin. (2) si art. 55 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care impun hotărârilor date în executarea expresă a unor legi să cuprindă temeiul din legea respectivă, dar și data intrării în vigoare a actului normativ.

Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurentă dispozițiilor menționate și constată că acestea trebuie analizate și prin prisma prevederilor art. 108 alin. (2) din Constituția României conform cărora "hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor". Astfel, neindicarea, în cuprinsul formulei introductive a H.G. nr. 1275/2005, a unui temei de drept special, din Legea nr. 303/2004, precum și lipsa unei dispoziții exprese în lege care să prevadă, pentru aplicarea ei, elaborarea de norme metodologice și data intrării lor în vigoare, nu pot determina anularea normelor contestate de recurentă, Guvernul României putând aprecia cu privire la necesitatea adoptării unor măsuri sau a unor reguli subsecvente Legii nr. 303/2004 care să asigure punerea în aplicare a prevederilor acesteia referitoare la pensiile magistraților.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurentă în privința actului administrativ normativ nu sunt "contemporane emiterii și intrării lui în vigoare", esența acestora vizând pretinsa necorelare a dispozițiilor din normele metodologice cu modificarea dispozițiilor referitoare la modul de calcul al pensiei de serviciu și modul de actualizare pensiei de serviciu adoptate prin O.U.G. nr. 100/2007.

Dispozițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, referitoare la pensia de serviciu, aveau anterior adoptării O.U.G. nr. 100/2007 (și la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1275/18.10.2005), următoarea formă:

"(1) Judecătorii și procurorii cu o vechime de cel puțin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni de activitate înainte de data pensionării." Ulterior, prin O.U.G. nr. 100/2007, ele au fost modificate, în sensul că "Judecătorii și procurorii cu o vechime de cel puțin 25 de ani în magistratură se pot pensiona și pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării."

Totodată, art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevedea, la același moment, că "Pensiile de serviciu ale judecătorilor și procurorilor, precum și pensiile de urmaș prevăzute la art. 84 se actualizează anual în raport cu media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni a judecătorilor și procurorilor în activitate." Ulterior, acestea au fost modificate, stabilindu-se că:

"Pensiile de serviciu ale judecătorilor și procurorilor, precum și pensiile de urmaș prevăzute la art. 84 se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizația brută lunară a unui judecător și procuror în activitate, în condiții identice de funcție, vechime și grad al instanței sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum și a sporului de vechime. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie de serviciu mai mică, judecătorul sau procurorul își poate păstra pensia aflată în plată."

În acest context, prima instanță a constatat că, într-adevăr, ulterior modificărilor legislative survenite prin O.U.G. nr. 100/2007 referitoare la formula de calcul a pensiei de serviciu, precum și modul (formula) de actualizare a pensiei de serviciu cuvenite judecătorilor și procurorilor, normele metodologice din H.G. nr. 1275/18.10.2005, adoptate pentru punerea în aplicare a dispozițiilor referitoare la pensia de serviciu, nu au fost modificate în sensul corelării lor cu modificările legislative survenite. Această situație nu este însă de natură să determine anularea dispozițiilor din normele metodologice ce nu au fost corelate cu modificările legislative introduse prin O.U.G. nr. 100/2007, câtă vreme examinarea legalității actului administrativ presupune o analiză a acestuia raportat la cadrul legislativ în care actul a fost emis, iar nu raportat la acte normative ulterioare.

Normele metodologice contestate au preluat dispozițiile referitoare la drepturile de pensie așa cum au fost prevăzute de Legea nr. 303/2004, forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 100/2007. Ele stabilesc o procedură pur tehnică și detaliază aspecte practice ale procedurii de stabilire și actualizare a tipurilor de pensii prevăzute de lege, actul normativ superior necuprinzând detalii în acest sens. Astfel, reglementarea declanșării și derulării procedurii de stabilire și de actualizare a pensiei, întocmirea adeverințelor prin completarea datelor necesare pe baza cărora se realizează actualizarea, sunt elemente care țin strict de derularea procesului de stabilire și de actualizare a pensiilor, iar nu de stabilirea pensiei sau a tipului de pensie, a condițiilor necesare a fi îndeplinite de către beneficiari, a modului de determinare, iar acestea nu au implicații asupra substanței drepturilor pentru realizarea cărora au fost edictate.

Întrucât procedura prevăzută de normele contestate nu stabilește alte tipuri de pensie, nu impune condiții suplimentare celor din cuprinsul legii și nu modifică modul de calcul nici în cazul stabilirii pensiei, nici în cazul actualizării, acesta raportându-se la actul de nivel superior în executarea căruia a fost asoptată hotărârea de guvern, instanța de fond a apreciat, în mod just, că nu există premisele nerespectării principiului competenței administrative și a competenței legiuitorului în reglementarea dreptului de pensie, potrivit art. 47 alin. (2) din Constituție României ori deciziilor CCR nr. 103/2015 sau nr. 375/2005.

Prin urmare, împrejurarea că ulterior adoptării H.G. nr. 1275/2005, Legea nr. 303/2004 a suferit modificări, nu poate conduce la concluzia că normele metodologice încalcă normele de tehnică legislativă, câtă vreme legalitatea unui act administrativ în raport de dispozițiile actului normativ pentru a cărui punere în aplicare a fost emis se poate verifica numai prin raportare la prevederile în baza cărora a fost emis actul administrativ, în conținutul aflat în vigoare la data adoptării.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentei vizând nesocotirea principiilor securității și certitudinii juridice și obligativitatea sancționării emitentului actului pentru neîndeplinirea obligației legale de abrogare, începând cu 8.10.2007, a dispozițiilor de nivel inferior și constată că revine autorității chemate să tranșeze cu privire la drepturile de pensie ale reclamantei sarcina de a analiza daca normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 303/2004 mai sunt sau nu în vigoare ulterior modificării dispozițiilor legale pentru a căror aplicare au fost adoptate. În mod similar, nici existența în fondul legislativ a unor normelor metodologice care au fost date în aplicarea unor prevederi legale ieșite din vigoare, nu reprezintă motiv de anulare a actului contestat, o astfel de situație putând fi fi rezolvată pe cale de interpretare, prin aplicarea principiului ierarhiei normelor juridice, iar nu prin anularea unor norme care, la data adoptării lor, erau conforme legilor pentru a căror punere în aplicare au fost edictate.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, H.G. nr. 1275/2005 nu reprezintă un act discreționar, deoarece, la momentul aprobării ei, pârâtul Guvernul României a respectat litera și spiritul legii pusă în aplicare. Faptul că Legea nr. 303/2004 a cunoscut o serie de modificări și completări de-a lungul timpului, care nu au fost urmate de o modificare corespunzătoare a normelor metodologice, nu poate conduce la anularea hotărârii de guvern contestate, ci doar la o aplicare parțială a acesteia, respectiv doar a acelor dispoziții conforme cu forma în vigoare a Legii nr. 303/2004.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma motivelor de recurs invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019 și împotriva sentinței nr. 845 din 26 noiembrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2022.