ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 699/2025

Ședința publică din data de 8 aprilie 2025

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - CASA LOCALĂ DE PENSII SECTOR 3, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună modificarea în parte a deciziei de actualizare a deciziei de pensionare nr. 228654/17.12.2009 emisă în data de 16.02.2015 și comunicată în data de 26.02.2015, după cum urmează: la pct. B Drepturi(RON), sub aspectul cuantumului pensiei de serviciu, se va trece 28810 RON(RON), în loc de 16531 RON; la pct. E, Date care au condus la stabilirea drepturilor de pensie, rândul 2, se va trece: Indemnizația brută lunară majorată de 15228 RON și procentul de 120% al sporurilor existente la data acordării pensiei, 01.11.2009 precum și procentul de 6% aplicat asupra bazei de calcul, în loc de "venit brut pt. stabilirea P.S.: 19221 RON"; rândul 3, Motivare: Temeiuri de fapt: Indemnizația brută lunară a fost majorată conform adeverinței nr. x/12.01.2015 emisă de Î.C.C.J., prin actele normative pe care aceasta le menționează și adaosul la cuantumul pensiei actualizate este de 6%. Temeiuri de drept: Art. 85 alin. (2) și (3) și art. 82 alin. (4) din L.303/2004, republicată, cu modificările ulterioare, în locul spațiului lăsat liber; în antet se va trece 17.12.2009, după "DECIZIA NR. 228654 din data de", în locul spațiului liber; obligarea pârâtei la plata pensiei de serviciu actualizate în cuantumul modificat, la calcularea și plata diferențelor rezultate din modificarea cuantumului pensiei actualizate, cu data actualizării, ultimul subpunct fiind precizat în sensul solicitării plății diferențelor rezultate din modificarea cuantumului pensiei de serviciu prin aplicarea algoritmului de actualizare reglementat de art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată și modificată, cu data actualizării pensiei de serviciu, 15.01.2015.

Totodată, reclamanta a formulat și o cererea alternativă a cărei motivare a fost completată cu motivarea din propunerea de conciliere adresată de reclamantă pârâtei, formulată în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care, alternativ, și-a majorat pretenția, respectiv cuantumul pensiei de serviciu actualizate, în funcție de sintagma "venit brut" folosită de adeverința ÎCCJ nr. 17/12.01.2015 și pe care decizia de actualizare a cărei modificare o solicită a preluat-o.

Prin sentința civilă nr. 2753 din 14.03.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins acțiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor pronunțate la 29.02.2016 (de dezbateri și amânare a pronunțării) și la 07.03.2016 (amânare a pronunțării), reclamanta a formulat apel, solicitând anularea în tot a sentinței și rejudecarea cauzei. De asemenea, a mai formulat apel și împotriva încheierii din 23.05.2016 de îndreptare eroare materială din încheierea de dezbateri din 29.02.2016, împotriva încheierii din 13.06.2016 prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare formulată la 6.06.2016, precum și împotriva încheierii din 13.06.2016 prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire dispozitiv.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei privind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierilor de ședință din data de 29.02.2016; 07.03.2016; 23.05.2016; 13.06.2016 și a sentinței civile nr. 2753 din data de 14 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2015, până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin rezoluția din 14.12.2023, ca urmare a cererii apelantei-reclamante, s-a dispus repunerea cauzei pe rol, cu citarea părților în ședință publică pentru data de 17 iunie 2024, termen la care instanța a invocat din oficiu excepția perimării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 3059 din 17 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția perimării și a constatat perimat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierilor de ședință din data de 29.02.2016; 07.03.2016; 23.05.2016; 13.06.2016 și a sentinței civile nr. 2753 din data de 14 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate, în baza art. 497 C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei pentru judecarea cererii care a primit termenul de la 17.06.2024 și pentru care a fost citată.

În susținerea recursului, care poate fi încadrat, în drept, în prevederile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive:

Încălcarea procedurii perimării, întrucât nu a fost citată pentru discutarea perimării, ci pentru discutarea cererii de repunere pe rol. Astfel, a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu lipsa procedurii de citare pentru perimare, fiind contrară dispoziției de principiu a art. 420 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia nu se poate dispune sancțiunea perimării fără citarea părții, în speță, așteptarea legitimă a recurentei fiind aceea ca la termenul de la 17.06.2024 să fie soluționată cererea de reluare a judecății pentru care a fost citată, cerere care a fost înregistrată din 13.12.2023.

Nepronunțarea asupra cererii de reluare a judecății. Încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că, astfel cum rezultă din citația emisă pentru termenul din 17.06.2024, obiectul judecății era cererea de repunere pe rol, acest obiect fiind consemnat și în fișa Ecris a dosarului pentru termenul din 17.06.2024 publicată pe site-ul instanței. Întrucât hotărârea pronunțată nu conține nicio soluție asupra cererii de reluare a judecății pentru a cărei discutare s-a acordat termenul de 17.06.2024 și pentru care a fost citată, recurenta susține că s-a încălcat dispoziția art. 397 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia instanța era obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății.

Încălcarea principiului securității și certitudinii juridice. Caracterul inform al redactării dispozitivului.

În concret, recurenta-reclamantă a susținut că redactarea dispozitivului, folosind singularul, nu arată care din cele 4 apeluri cu a căror soluționare a fost sesizată instanța de apel s-a constatat perimat și nici cum s-a admis excepția perimării unui apel care nu era pe rol, astfel încât, în opinia sa, în atare situație, a fost încălcat principiul securității și certitudinii juridice.

Lipsa indicării temeiului de drept pentru aplicarea sancțiunii perimării. Caracterul arbitrar al aplicării sancțiunii.

Sub acest aspect, recurenta arată că termenul de 5 zile stipulat de art. 421 alin. (2) C. proc. civ. indică caracterul urgent al procedurii, sens în care este și dispoziția art. 420 alin. (1) fraza a 2-a care reglementează citarea de urgență a părților. Prin urmare, în considerarea faptului că perimarea este o sancțiune procesuală, neindicarea temeiului de drept în baza căruia aceasta a fost dispusă imprimă măsurii un caracter arbitrar în adoptarea ei.

Încălcarea prevederilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în a dispune asupra menținerii sau încetării suspendării pe care a dispus-o la aprecierea sa, în baza art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ.. Încălcarea principiului simetriei juridice.

Detaliind, recurenta a susținut că motivul/cazul de suspendare reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este singurul caz de suspendare facultativă, la aprecierea instanței, care poate suspenda sau nu cauza și care, conform alin. (3), poate reveni asupra suspendării în curs dacă apreciază că se tergiversează judecarea întrucât partea are un comportament nediligent în cealaltă cauză, acordarea de termene administrative pentru verificarea situației suspendării facultative fiind o practică de care completul în cauză nu a uzat.

Mai arată că, din rațiuni de coerență normativă, reluarea judecării procesului pentru acest caz de suspendare facultativă nu se regăsește nici la pct. 1 al art. 415 C. proc. civ. (cu denumirea marginală Reluarea judecării procesului), care reglementează reluarea judecării procesului în situațiile suspendării voluntare (din voința părților) și nici la pct. 2 și 3, care reglementează reluarea judecării în situațiile suspendării de drept, ci se include la pct. 4 al art. 415 C. proc. civ., "prin alte modalități prevăzute de lege", reluarea judecării procesului fiind realizată în limitele art. 413 alin. (3) C. proc. civ.

Încălcarea dispoziției art. 216 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării. Accepțiunea sintagmei "a devenit definitivă". Lipsa motivelor imputabile.

În susținerea criticii formulate, recurenta a arătat că, în pronunțarea hotărârii de perimare, nefiind indicat niciun temei de drept, nu se cunoaște de la ce moment, în opinia completului, a început cursul perimării de 6 luni reglementat de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., pentru cazul de suspendare facultativă reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și pentru cine, în condițiile în care suspendarea fiind dispusă facultativ de instanță, lăsarea în nelucrare este tot la latitudinea instanței.

În continuare, arată că, și dacă s-ar aprecia că reluarea judecării procesului suspendat la aprecierea judecătorului este la aprecierea părții, conform art. 413 alin. (2) C. proc. civ. "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă".

În acest sens, se arată că, astfel cum a dovedit cu înscrisurile atașate cererii de reluare a judecării procesului, această decizie i-a fost comunicată la 05.12.2023 și, întrucât cererea de reluare a judecării procesului suspendat în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost formulată la 13.12.2023, chiar dacă s-ar socoti că reluarea judecării era condiționată de formularea ei, aceasta a fost formulată la 7 zile de la încetarea suspendării, nu după 6 luni din motive imputabile recurentei. Așadar, susține că hotărârea pronunțată în cauza care a determinat suspendarea, respectiv sentința nr. 845/2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a devenit definitivă prin decizia nr. 3095/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a fost comunicată la 05.12.2023, decizie însemnând hotărârea în sensul art. 427 C. proc. civ.

Prin urmare, observând și dispoziția art. 184 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că "termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel", recurenta susține că, și dacă s-ar aprecia că și pentru cazul de suspendare reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reluarea judecății este o obligație a părții, termenul de perimare de 6 luni a început să curgă de la data comunicării deciziei prin care sentința în cauza de contencios administrativ a devenit definitivă, existența unor motive imputabile conform ipotezei normative a art. 416 C. proc. civ. putând fi invocată de la depășirea împlinirii lui.

Așadar, în opinia recurentei, termenul de perimare al cărui curs a început la 05.12.2023, la data comunicării deciziei Î.C.C.J., s-ar fi împlinit la 5.06.2024, dar cum cererea de reluare a judecății a fost formulată la 13.12.2023, iar acesteia i s-a fixat termen la 17.06.2024, recurenta susține că, pe durata termenului de judecată astfel stabilit, perimarea a fost întreruptă începând cu 13.12.2023 în baza art. 417 C. proc. civ.

Încălcarea principiului bunei administrări a justiției.

Detaliind, recurenta a arătat că dosarul/cauza pentru care s-a suspendat judecarea procesului a avut ca obiect anularea unor dispoziții dintr-un act normativ pe care s-a întemeiat sentința apelată. Or, în caz de admitere a acțiunii de anulare a actului normativ, hotărârile instanței de contencios devenite definitive "sunt general obligatorii", fiind publicate în Monitorul Oficial, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.

În atare situație, susține că, pentru identitate de rațiune, se aplică Decizia R.I.L. nr. 2/2022, din care recurenta a citat cele reținute la paragraful 54.

Așadar, consideră că, dacă instanța de apel ar fi constatat, în condițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., că apelanta ar fi avut un comportament nediligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, ar fi putut reveni asupra suspendării conform textului citat. Însă, cum această instanță nu a revenit asupra suspendării, nici nu poate opune un eventual comportament nediligent al apelantei, întrucât, de principiu, judecătorul se supune numai legii și hotărârile le pronunță în numele legii, statut constituțional și legal incompatibil cu o eventuală opunere a nerespectării legii, a dispoziției art. 413 alin. (3) C. proc. civ., care instituie obligația verificării stadiului suspendării și posibilitatea revenirii asupra ei, devenind astfel incidentă statuarea deciziei R.I.L. pe care a citat-o.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că acordarea unui termen de peste 6 luni de la data înregistrării cererii de reluare a judecății face dovada încălcării principiului bunei administrări a justiției, față de gradul de dificultate al acesteia, iar nesoluționarea cererii de reluare a judecării procesului la termenul din data de 17.06.2024, pentru care a fost citată cu citație emisă la 14 decembrie 2023, și necitarea sa pentru perimarea apelului pe care instanța a constatat-o la termenul din 17.06.2024, reprezintă elemente care fac dovada încălcării principiului bunei administrări a justiției.

La data de 21 iulie 2024, recurenta-reclamantă A. a transmis la dosar, prin e-mail, completare a motivelor de recurs inițial formulate, prin care a invocat:

Încălcarea principiului continuității compunerii completului de judecată, întrucât un membru al completului, domnul judecător B., nu a făcut parte din compunerea completului care a pronunțat încheierea de suspendare a judecării apelului în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. la 11.11.2019, hotărârea recurată fiind pronunțată, astfel, cu încălcarea art. 13 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în opinia recurentei, fiind încălcate, deopotrivă, și prevederile art. 214 C. proc. civ. având ca denumire marginală - Continuitatea instanței, și care, prin alineatele (l), (2) și (3), pune în aplicare principiul continuității.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că partea introductivă a hotărârii nu consemnează existența incidentului procedural al înlocuirii unuia din membrii completului de judecată și, prin urmare, nici motivele temeinice și condițiile legale în baza cărora a operat înlocuirea în complet a domnului judecător C. cu domnul judecător B. și nici momentul procesual la care s-a produs înlocuirea.

Prin urmare, susține că nerespectarea continuității compunerii completului de judecată atrage, conform art. 176 pct. 4 C. proc. civ., nulitatea necondiționată a hotărârii.

Așadar, consideră că, pentru realizarea dreptului la un proces echitabil conform art. 6 CEDO, modul de funcționare a justiției trebuie să fie unul transparent și public, iar judecătorii care judecă cauza trebuie să fie numiți și înlocuiți în complet cu respectarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 303/2022 și ale art. 214 C. proc. civ., cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii și continuității, situație care nu se regăsește în cauza de față.

Eroare gravă de drept privind aplicarea principiului disponibilității.

Detaliind, recurenta a susținut că, dintr-o eroare gravă de drept, instanța a reținut în motivarea hotărârii că judecarea procesului suspendat în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. se reia la cererea părții, ca o manifestare a principiului disponibilității, în condițiile în care nicio dispoziție din cele care reglementează suspendarea procesului dispusă în baza textului legal arătat nu dispune în acest sens.

Dimpotrivă, recurenta apreciază că alin. (3) al art. 413 C. proc. civ. prevede că asupra suspendării dispusă în baza art. 413 alin. (1) numai instanța poate reveni.

În altă ordine de idei, recurenta arată că, atât suspendarea, cât și perimarea sunt incidente procedurale subsumate, în C. proc. civ., Capitolului III - Unele incidente procedurale, din Titlul I Procedura în fața primei instanțe, context în care, aplicând principiul disponibilității, instanța a săvârșit și din această perspectivă o gravă eroare de drept.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată și pentru aplicarea dispoziției art. 416 alin. (1) C. proc. civ. contrar scopului instituit de legiuitor.

Detaliind, recurenta a susținut că motivarea în drept a hotărârii debutează cu citarea dispoziției generale a art. 416 alin. (1) C. proc. civ. și, cu toate că cerința pe care o reglementează pentru a opera perimarea este rămânerea în nelucrare a cererii "din vina părții timp de 6 luni", motivarea hotărârii nu identifică dacă a existat vreo culpă a apelantei și în ce a constat aceasta, care a fost obligația reglementată de lege sau dispusă de instanță pentru apelantă și nerespectată de aceasta. De asemenea, a mai învederat că motivarea hotărârii nu conține termenul de "vină" sau "culpă". Or, în lipsa acesteia, nu există nici perimare conform art. 416 alin. (1) C. proc. civ., sens în care face trimitere la pct. 54 din Decizia nr. 2/2022 pronunțată în Recurs în interesul legii.

Recurenta a invocat și nelegalitatea procedurii de citare cu aceasta. Arată că, astfel cum a mai susținut anterior, citația, atașată în copie recursului, și fișa Ecris a dosarului publicată pe site-ul instanței fac dovada că termenul din 17.06.2024 s-a stabilit pentru judecarea cererii de repunere pe rol, conform citației emise la 14.12.2023.

Or, din motivarea hotărârii comunicate, a aflat că repunerea pe rol s-ar fi dispus printr-o rezoluție din 14.12.2023, necomunicată, și că pe rol ar fi fost soluționarea apelurilor.

Întrucât nici pentru soluționarea apelurilor nu a fost citată, citația comunicată pentru termenul din 17.06.2024, emisă la 14.12.2023, fiind pentru discutarea cererii de repunere pe rol, recurenta arată că, soluționând cauza după suspendare, instanța a încălcat prevederile art. 229 alin. (2) pct. 1/pct. 2 C. proc. civ., precum și art. 223 alin. (1) din același Cod, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu apelanta. De asemenea, reiterează că, așa cum a susținut și prin motivul I de recurs, instanța a încălcat și dispozițiile art. 420 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, la 26 februarie 2025, recurenta a formulat punct de vedere, arătând că, în conformitate cu art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul se poate pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, printr-o decizie definitivă, iar intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Constatând că recursul poate fi soluționat conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, reține următoarele:

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni".

Perimarea este o sancțiune procedurală care intervine în cazul lipsei de continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, timp de 6 luni.

Cu toate acestea, termenul nu va curge în cazul în care actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, când cererea nu a ajuns la instanța competentă din cauze neimputabile părții sau când nu se poate fixa termen de judecată.

Din cele menționate anterior rezultă că de esența acestei sancțiuni este culpa procesuală a părții.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză (îndeplinit de părți sau de instanță), potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, termenul de perimare este susceptibil de întrerupere și de suspendare, cazurile de întrerupere și suspendare a cursului perimării fiind prevăzute de art. 417 și art. 418 C. proc. civ.

În speță, prin încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei privind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierilor de ședință din data de 29.02.2016; 07.03.2016; 23.05.2016; 13.06.2016 și a sentinței civile nr. 2753 din data de 14 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2015, până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Încheierea de suspendare pronunțată de instanța de apel nu a fost atacată cu recurs de niciuna dintre părți, context în care suspendarea judecării cauzei a durat până când hotărârea pronunțată în cauza care a determinat suspendarea a devenit definitivă (art. 413 alin. (2) C. proc. civ.).

Dispozițiile art. 418 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că este suspendat cursul perimării cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute la art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.

Printr-o primă critică, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu lipsa procedurii de citare pentru perimare, prevăzută de art. 420 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a fost citată cu mențiunea (discutării) perimării, ci pentru discutarea cererii de repunere pe rol.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, de regulă, pentru a constata perimarea, indiferent după cum aceasta se face, din oficiu sau la cererea părții interesate, instanța va repune procesul pe rol, dispunând citarea părților.

Cum dispozițiile art. 420 alin. (1) C. proc. civ. nu prevăd citarea cu o anume mențiune, ci doar citarea părților, Înalta Curte reține că dispozițiile a căror încălcare o invocă recurenta nu statuează în sensul ca părțile să fie expres citate pentru perimarea acțiunii/căilor de atac cu mențiunea arătată, respectiv, "în vederea discutării perimării".

În cauză, însă, așa cum se poate observa din actele dosarului în care a fost pronunțată decizia recurată, prin cererea formulată la 13 decembrie 2023, recurenta (apelantă) a solicitat reluarea judecății, arătând că nu mai subzistă motivul de suspendare, iar prin rezoluția din 14.12.2023 s-a stabilit termen la 17.06.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin urmare, având în vedere că, în cauză, nu a fost formulată o cerere de constatare a perimării la cererea părții interesate și nici nu s-a dispus, din oficiu, în baza Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, întocmirea unui referat cu privire la verificarea subzistenței motivului de suspendare, în urma căruia să se constate necesitatea repunerii pe rol a cauzei în vederea discutării incidentului perimării, în mod corect citarea părților s-a făcut în vederea discutării cererii recurentei (apelante) de repunere pe rol a cauzei.

Însă, având în vedere că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 420 alin. (2) C. proc. civ., perimarea poate fi invocată și pe cale de excepție în camera de consiliu sau în ședință publică, Înalta Curte reține că instanța poate constata perimarea și în urma unui termen de judecată fixat după o cerere de repunere pe rol, invocând, din oficiu, așa cum s-a întâmplat în cauza de față, excepția perimării, fără a fi necesară în acest sens o citare nouă a părților.

În consecință, față de argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge critica recurentei.

Printr-o altă critică, recurenta susține caracterul inform al excepției perimării și, totodată, încălcarea dispozițiilor art. 246 și art. 247 C. proc. civ. prin aceea că nu se arată cine a invocat excepția perimării.

Critica este nefondată întrucât, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, Curtea a fost cea care a invocat, din oficiu, excepția perimării apelului.

Procedând la analiza următoarelor critici în ordinea în care au fost formulate, Înalta Curte reține că recurenta a susținut și încălcarea dispoziției art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prin aceea că hotărârea pronunțată nu conține nicio soluție asupra cererii de reluare a judecății.

Critica este nefondată pentru argumentele ce succed.

În cauză, la termenul stabilit în urma cererii de reluare a judecății, instanța a invocat, din oficiu, excepția perimării apelului.

Potrivit art. 245 C. proc. civ., "Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii."

Prin urmare, procedând la soluționarea excepției, conform art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu era necesară o soluție dată în mod explicit asupra cererii de reluare a judecății în condițiile în care instanța a invocat, din oficiu, excepția perimării, pe care a și admis-o.

Așadar, având în vedere că, în cauză, prima incidentul/excepția perimării care, odată admis(ă), împiedica reluarea judecății, era inutil ca instanța să se pronunțe asupra cererii de reluare a judecății, o atare soluție fiind subînțeleasă ca urmare a admiterii excepției perimării.

Printr-o altă critică, recurenta susține încălcarea principiului securității și certitudinii juridice prin caracterul inform al redactării dispozitivului din care nu rezultă care din cele patru apeluri s-a constatat perimat și nici cum s-a admis excepția perimării unui apel care nu era pe rol.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, deși recurenta a ales să formuleze patru cereri de apel în mod separat, care vizau acte procedurale diferite emise în aceeași cauză, acestea nu au format obiectul unor dosare diferite, ci formau o singură cauză.

Cum instanța a fost învestită cu soluționarea tuturor cererilor de apel înregistrate în aceeași cauză, perimarea a operat în bloc, cu privire la întreaga cauză.

De altfel, însăși recurenta, prin cererea de suspendare a judecății înregistrată în dosarul de apel, a solicitat suspendarea judecății cauzei, nefăcând referire, în mod explicit, la fiecare apel formulat, în parte.

În plus, atât prin încheierea de suspendare din 11.11.2019 (neatacată), cât și prin decizia recurată, instanța a indicat toate actele de procedură împotriva cărora autoarea prezentului demers judiciar a formulat, separat, apel, chiar dacă a uzat de forma la singular a căii de atac formulate.

Cât privește critica potrivit căreia instanța a admis excepția perimării unui apel care nu era pe rol, Înalta Curte reține că reluarea judecății apelului (repunerea pe rol a cauzei), solicitată de titulara recursului de față, în sensul continuării judecății apelului după suspendarea dispusă în cauză nu se confundă cu punerea pe rol a cauzei, prin citarea părților, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de autoarea prezentului recurs.

Prin urmare, la data pronunțării deciziei recurate, cauza era repusă pe rol, dar nu în sensul continuării judecății apelului după suspendarea dispusă în cauză, ci pentru discutarea cererii formulate de apelanta (recurentă), de repunere pe rol a cauzei, context în care instanța a invocat, din oficiu, excepția perimării.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei recurate prin lipsa indicării temeiului de drept pentru aplicarea sancțiunii perimării, respectiv, caracterul arbitrar al aplicării sancțiunii.

Analizând critica recurentei, Înalta Curte urmează să o respingă, reținând că instanța a indicat în considerentele deciziei recurate temeiurile de drept în baza cărora a constatat perimată cererea de apel, respectiv art. 416, art. 417 și art. 418 C. proc. civ.

Răspunzând următoarei critici, prin care recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului în a dispune asupra menținerii sau încetării suspendării pe care a dispus-o la aprecierea sa în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, încălcarea principiului simetriei juridice, Înalta Curte urmează a o respinge pentru argumentele ce succed.

Astfel, art. 413 alin. (3) din C. proc. civ. permite instanței să reia judecata, chiar dacă a dispus anterior suspendarea facultativă, dacă partea care a solicitat suspendarea nu-și îndeplinește obligațiile de diligență în procesul ce a cauzat suspendarea sau dacă urmărirea penală durează mai mult de un an fără a se lua o soluție.

Această dispoziție legală vizează prevenirea situațiilor în care o parte ar putea folosi suspendarea pentru a întârzia nejustificat desfășurarea unui proces civil, fiind un remediu împotriva abuzului de drept și care, totodată, oferă instanței o pârghie pentru a controla dacă partea care a solicitat suspendarea acționează cu bună-credință, cu diligență și nu împiedică judecata.

Fiind o măsură prevăzută în scopul mai sus arătat și lăsată la aprecierea instanței care a dispus suspendarea, recurenta nu se poate prevala de respectiva dispoziție legală pretins a fi fost nesocotită ca fiind singura modalitate de reluare a judecății procesului.

Totodată, faptul că suspendarea judecății dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. are caracter facultativ nu impune repunerea pe rol a cauzei, din oficiu, dacă părțile interesate nu și-au manifestat voința în acest sens.

De altfel, dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Totodată, dispozițiile art. 418 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că este suspendat cursul perimării cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute la art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.

Așadar, în caz de suspendare facultativă a judecății pentru motivul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât suspendarea durează numai până când hotărârea pronunțată în cauza care a impus suspendarea rămâne definitivă, cum precizează alin. (2) al aceluiași articol, odată cu rămânerea definitivă a acelei hotărâri, suspendarea cursului perimării încetează și acesta se reia împotriva părții care nu a cerut redeschiderea judecății.

În speță, cum Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a soluționat definitiv, la 26.05.2022, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019 și împotriva sentinței nr. 845 din 26 noiembrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, suspendarea cursului perimării a încetat la data pronunțării acestei decizii, iar, ulterior acestui moment, pricina a rămas în nelucrare din vina părților.

De altfel, așa cum a fost statuat și în Decizia nr. 70/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (par. 61), "...interpretarea prevederilor referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie realizată prin raportare la dispozițiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuției (n.n. - art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.), este o suspendare facultativă clasică, între cele două instituții juridice existând un raport de simetrie în ceea ce privește regimul juridic aplicabil (Decizia nr. 9 din 11 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 1 iulie 2019, paragraful 54). Așadar, cât timp nu revine instanței de judecată obligația legală de a repune cauza pe rol din oficiu, reluarea judecății rămâne în sarcina părții interesate, respectiv a oricăreia dintre părțile litigiului în care s-a dispus suspendarea."

În altă ordine de idei, acordarea de termene administrative pentru verificarea situației suspendării facultative nu are relevanță din perspectiva incidentului perimării. În plus, practica de care face vorbire recurenta nu e menită a preîntâmpina împlinirea termenului de perimare, ci, dimpotrivă, pentru ca instanța să constate din oficiu incidența perimării în cauzele lăsate în nelucrare din vina părții interesate.

Printr-un alt set de critici, recurenta a susținut că, nefiind indicat niciun temei de drept, nu se cunoaște de la ce moment a început cursul perimării de 6 luni reglementat de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. pentru cazul de suspendare facultativă reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și pentru cine, nefiind în discuție "motive imputabile părții".

Contrar susținerilor recurentei, instanța a indicat în considerentele deciziei recurate atât temeiurile de drept în baza cărora a constatat perimată cererea de apel, respectiv art. 416, art. 417 și art. 418 C. proc. civ., cât și momentul de la care a început să curgă termenul de perimare.

Astfel, după ce a prezentat situația cauzei care a provocat suspendarea, respectiv dosarul nr. x/2019, care a fost soluționat(ă) definitiv prin decizia civilă nr. 3095/26.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a conchis în sensul că termenul de perimare de 6 luni a început să curgă de la data de 26.05.2022 și s-a împlinit la data de 26.11.2022, astfel încât, la data de 13.12.2023, când apelanta A. a formulat cererea de repunere pe rol a cauzei, termenul era deja împlinit.

Cât privește argumentul recurentei, în sensul că dosarul/cauza care a provocat suspendarea nu a fost între aceleași părți, Înalta Curte reține că, așa cum a fost statuat și în Decizia nr. 70/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (par. 59), "Împrejurarea că există identitate parțială sau că nu există identitate între părțile din litigiul în care s-a dispus suspendarea judecății și cel până la a cărui soluționare definitivă a fost instituită această măsură nu prezintă interes, căci lipsa calității de parte în dosarul care a determinat suspendarea nu constituie un impediment în posibilitatea de a urmări desfășurarea celuilalt proces, inclusiv prin interogarea portalului instanțelor de judecată, la care publicul are acces nelimitat și poate fi realizată cu minime diligențe."

Or, având în vedere că recurenta era parte în dosarul nr. x/2019 raportat la care a fost dispusă suspendarea, fiind direct interesată în urmărirea acestuia, cu atât mai mult aceasta putea manifesta diligență în a solicita repunerea cauzei pe rol în timp util.

Împrejurarea invocată de recurentă referitoare la faptul că de la data comunicării deciziei nr. 3095/2022 a luat cunoștință despre această hotărâre, astfel încât de la 05.12.2023 (data comunicării deciziei) curge termenul de 6 luni, este irelevantă, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 418 alin. (1) teza I C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății pronunțată de instanță în cazurile prevăzute la art. 413, iar, pe de altă parte, potrivit art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea durează până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

Or, în speță, decizia (nr. 3095/26.05.2022) pronunțată în cauza care a impus suspendarea, fiind o hotărâre dată în recurs, a devenit definitivă la data pronunțării (26.05.2022), conform art. 634 alin. (2) raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, din acel moment, autoarea prezentului demers judiciar putea formula și o cerere de repunere pe rol a cauzei.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu va putea reține nici argumentul recurentei în sensul că, potrivit art. 184 alin. (1) C. proc. civ., termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Cum, în privința incidentului perimării, dispozițiile art. 416 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc cu precizie data de la care începe să curgă termenul de perimare ca fiind data ultimului act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță, și nu data comunicării actului de procedură, Înalta Curte constată că în mod corect instanța a reținut că termenul de perimare a început să curgă la 26.05.2022 (data pronunțării deciziei în recurs) și s-a împlinit la 26.11.2022, neavând relevanță faptul că decizia a fost comunicată la o dată ulterioară, deoarece termenul de perimare nu curge de la data comunicării deciziei, ci de la momentul la care aceasta a rămas definitivă potrivit art. 413 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de propria pasivitate, derivată din faptul că nu a efectuat niciun demers în sensul continuării judecății, respectiv nu a formulat cerere de repunere pe rol în timp util.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut încălcarea principiului bunei administrări a justiției prin aceea că instanța a acordat termen la cererea de continuare a judecării procesului la peste 6 luni de la data înregistrării ei, arătând, totodată, că nesoluționarea cererii de reluare a judecării procesului la termenul din 17.06.2024 pentru care a fost citată și necitarea sa pentru perimarea apelului constatată la termenul din 17.06.2024 sunt elemente care fac dovada încălcării principiului bunei administrări a justiției.

Cât privește ultimele două critici, Înalta Curte constată că recurenta reia de o manieră aproape identică critici similare pe care instanța de recurs le-a analizat deja în considerentele precedente, motivare care răspunde deopotrivă și acestor critici, iar nemulțumirea recurentei cu privire la stabilirea termenului de judecată a cererii de reluare a judecății nu poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât stabilirea acelui termen nu a fost de natură a influența termenul de perimare care, așa cum s-a arătat mai sus, a curs de la data rămânerii definitive a hotărârii din dosarul nr. x/2019.

Analizând, totodată, și argumentele recurentei care susține că, în condițiile în care instanța nu a revenit asupra suspendării în condițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu poate opune un eventual comportament nediligent al apelantei, Înalta Curte reține că neconstatarea de către instanță a unui eventual comportament nediligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea nu influențează aprecierea asupra comportamentului părții ulterior încetării cauzei de suspendare. Prin urmare, conduita părții manifestată ulterior momentului la care a încetat cauza de suspendare nu poate fi analizată ca fiind diligentă sau nu din perspectiva (ne)aplicării de către instanță a dispozițiilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât, împrejurarea că instanța nu a revenit asupra suspendării în condițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ. nu e de natură a influența aprecierea asupra conduitei părții interesate în reluarea procesului suspendat.

Procedând la analizarea următoarelor motive de recurs din cererea completatoare, Înalta Curte reține că recurenta a criticat decizia atacată și din perspectiva încălcării principiului continuității compunerii completului de judecată/art. 214 C. proc. civ., sens în care a arătat că unul dintre membrii completului de judecată, care a făcut parte din completul care a pronunțat decizia nr. 3059/17.06.2024, nu a făcut parte din compunerea completului care a pronunțat încheierea din 11.11.2019, de suspendare a judecării apelului în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 110 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, din 22.12.2022, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 adoptată de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1254 din 27 decembrie 2022, în vigoare la data soluționării incidentului perimării:

(5) Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecății, pentru perimare sau pentru pronunțarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de completul inițial învestit, cu același indicativ numeric, chiar dacă între timp și-a schimbat compunerea, iar dacă acesta nu mai există cauza se repartizează aleatoriu. În cauzele penale, se aplică în mod corespunzător dispozițiile alin. (6) și (7). Fiind un incident procedural, se soluționează în aceeași compunere ca și cea necesară pentru soluționarea cauzei pe fond și, eventual, în aceeași constituire (procuror, dacă participarea este obligatorie).

Având în vedere că, din actele dosarului reiese că, atât încheierea de suspendare, cât și decizia de perimare au fost pronunțate de completul cu același indicativ numeric, respectiv completul C13A, în aceeași compunere ca și cea necesară pentru soluționarea cauzei pe fond, împrejurarea că, între timp, completul și-a schimbat compunerea nu atrage nulitatea hotărârii. În plus, nici Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 22.12.2022 și nici alte dispoziții de procedură nu prevăd în această situație obligativitatea arătării în cuprinsul hotărârii a motivului pentru care a operat înlocuirea unui membru al completului de judecată în atare situație.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica mai sus analizată.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut și eroarea de drept privind aplicarea principiului disponibilității întrucât instanța a reținut în motivarea hotărârii că judecarea procesului suspendat în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. se reia la cererea părții ca o manifestare a principiului disponibilității. Or, în opinia recurentei, alin. (3) al art. 413 C. proc. civ. prevede că asupra suspendării dispuse în baza art. 413 alin. (1) numai instanța poate reveni.

Deși recurenta reia de o manieră aproape identică critici similare pe care instanța de recurs le-a analizat deja în considerentele precedente, motivare care răspunde deopotrivă și acestor critici, Înalta Curte reține faptul că, în situația cazului de suspendare facultativă pentru care s-a dispus suspendarea apelului din litigiul pendinte, nu există nicio normă expresă în sensul prerogativei instanței de repunere a cauzei pe rol, din oficiu, motiv pentru care este incident principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

Prin urmare, era dreptul și obligația părții de a solicita sau nu reluarea judecății ținând seama și de soluția pronunțată în dosarul avut în vedere la suspendare.

În acest sens, sunt și considerentele inserate la paragraful 61 din Decizia nr. 70/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept"...interpretarea prevederilor referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie realizată prin raportare la dispozițiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuției (n.n. - art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.), este o suspendare facultativă clasică, între cele două instituții juridice existând un raport de simetrie în ceea ce privește regimul juridic aplicabil (Decizia nr. 9 din 11 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 1 iulie 2019, paragraful 54). Așadar, cât timp nu revine instanței de judecată obligația legală de a repune cauza pe rol din oficiu, reluarea judecății rămâne în sarcina părții interesate, respectiv a oricăreia dintre părțile litigiului în care s-a dispus suspendarea."

În plus, așa cum reiese din Decizia (RIL) nr. 2/2022, cu excepția cazului de suspendare facultativă, dispusă de instanță în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanțe naționale sau a unei instanțe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, când perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, nu intervine în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului, în cazul suspendării facultative clasice instanța nu este obligată să urmărească finalizarea celuilalt proces care privește raporturi juridice între aceleași părți litigante, acestea din urmă fiind datoare să țină sub observație respectivul proces și să ceară în timp util repunerea cauzei pe rol, sub sancțiunea intervenirii perimării cererii lor.

Relevant este și paragraful 45 din Decizia (RIL) 2/2022 potrivit căruia regula este aceea că judecata se reia la momentul dispariției cauzei care a condus la suspendarea pricinii, precum și faptul că, dată fiind prevalența principiului disponibilității părților în procesul civil, încetarea cauzei de suspendare facultativă trebuie semnalată instanței printr-o cerere formulată de partea interesată.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța a dispus aplicarea dispoziției art. 416 alin. (1) C. proc. civ. contrar scopului avut în vedere de legiuitor, în sensul că motivarea hotărârii nu identifică dacă a existat vreo culpă a apelantei și în ce a constat aceasta. Totodată, a arătat că motivarea hotărârii nu conține termenul de vină sau culpă, astfel încât, în lipsa acesteia nu există nici perimare.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte o va respinge ca nefondată reținând că, deși instanța nu a folosit în mod explicit termenul de "culpă" sau "vină", din motivarea hotărârii atacate reiese că lăsarea pricinii în nelucrare este rezultatul exclusiv al lipsei de stăruință a părții interesate care a declanșat respectivul proces în continuarea activității judiciare, timp de 6 luni socotite de la data pronunțării deciziei definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019.

În plus, așa cum reiese și din paragraful 54 din Decizia (RIL) 2/2022, la care însăși recurenta a făcut trimitere, " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Chiar dacă perimarea nu presupune totdeauna și în mod necesar culpa părții, ea presupune însă ignorarea de către parte a obligațiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecății."

Printr-o ultimă critică, recurenta susține nelegalitatea procedurii de citare, în sensul că nici pentru soluționarea apelurilor nu a fost citată.

Având în vedere că recurenta reia de o manieră aproape identică critici similare analizate deja în primele considerente, motivare care răspunde deopotrivă și acestor critici, Înalta Curte urmează a le respinge.

În concluzie, apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate și constatând că în mod legal instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 493 alin. (6) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3059 din 17 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3059 din 17 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 aprilie 2025.