ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1860/2023

Ședința publică din data de 31 martie 2023

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal, la data de 09 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Educației, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

În ședința publică din data de 01 martie 2019, instanța de fond, în raport de obiectul cererii deduse judecății, a pus în discuție disjungerea capetelor II și III din cererea de chemare în judecată, ca măsură de administrare judiciară și a dispus formarea unui nou dosar, fiind astfel constituit dosarul nr. x/2019, având ca obiect capetele II și III din cererea de chemare în judecată inițială.

Prin sentința civilă nr. 136/29.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect capetele II și III din acțiunea din dosarul nr. x/2018, în favoarea Tribunalului Dolj, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 2096/19.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secția de litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Dolj, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție spre competentă soluționare a conflictului.

Prin Decizia nr. 13/14.01.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 71 din 22 mai 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal a respins cererile formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Educației Naționale, având ca obiect capetele II și III din acțiunea introductivă din dosarul nr. x/2018.

I.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Soluția instanței de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 71 din 22 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii pentru capetele de cerere 2 și 3, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia nr. 3777 din 23 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 71 din 22 mai 2020 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăți

Împotriva Deciziei nr. 3777 din 23 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal au formulat cerere de revizuire recurenții-reclamanți B. și A., invocând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenții au reiterat argumentele expuse în cererea de chemare în judecată și în cererea de recurs, arătând, în esență, că, deși au invocat în cuprinsul celor două cereri Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, ale cărei considerente și dispozitiv sunt obligatorii potrivit art. 147 din Constituție, instanța de fond nu a menționat-o în motivarea sentinței nr. 71/2020 și nici nu a respectat-o, încălcând obligația de a respecta deciziile Curții Constituționale, iar instanța de recurs nu a răspuns la motivele de recurs prin care recurenții au invocat această decizie.

Au arătat revizuenții că, în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, respectiv la punctele 26 și 30, se menționează faptul că hotărârile judecătorești în care sunt interpretate norme generale nu ar trebui să producă efecte numai părților din dosar, în caz contrar contravenind principiului egalității în fața legii consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece se ajunge ca persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut astfel de drepturi salariale, să aibă drepturi salariale mai mici decât cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi.

Revizuenții au invocat prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. I al Protocolului nr. 12 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și Hotărârea nr. 1/2007, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian împotriva României (cererea nr. 30.658/05), hotărâre publicată în Monitorul Oficial nr. 616/21.08.2008 și hotărârea pronunțată în cauza Draon împotriva Franței (cererea nr. x/03) paragraful 65, subliniind faptul că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că o valoare patrimonială are caracter de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, dacă are o bază suficientă în dreptul intern.

Au subliniat faptul că în dreptul intern există o bază suficientă, respectiv Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029 din 21.12.2016, precum și hotărârile judecătorești menționate în cererea de chemare în judecată și în cererea de revizuire, și puse în executare de Statul Român prin plata acestor drepturi salariale.

Revizuenții au subliniat faptul că în motivarea deciziei pronunțate de instanța de recurs nu se răspunde la motivele de recurs prin care a fost invocată Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, precum și Hotărârea CEDO în cauza Draon v. Franța.

Revizuenții au expus pe larg situația de fapt și de drept din mai multe cauze pendinte pe rolul instanțelor de judecată, solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată.

III. Apărările formulate în cauză

Intimații Ministerul Educației și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu au formulat întâmpinare.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

IV.1. Înalta Curte, analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, așadar, răspunsul legislativ al României față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice, a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003.

Așadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea și aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să țină seama de jurisprudența obligatorie a instanței supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

În consecință, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existența unei incompatibilități între raționamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită și necesitatea preeminenței dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituției României, preeminență raportată atât la conținutul tratatelor și al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Noțiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" și "implementare a dreptului UE" au un înțeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudență a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situația juridică din litigiu și dreptul european. Apropierea situației de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudența CJUE.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că revizuenții susțin, prin argumentele invocate, cel puțin parțial, că instanța de recurs ar fi pronunțat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că revizuirea este admisibilă.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății.

Or, în cauza de față, revizuenții sunt nemulțumiți de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceștia prin cererea lor sunt tocmai faptele deduse judecății, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor și principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenții fac o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de judecată și tind practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei).

Ca atare, cu respectarea dispozițiilor legale incidente speței, instanța de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de față, a apreciat că soluția de la fondul pricinii reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză și, în consecință, a respins cererea de recurs, respingând, în integralitate criticile recurenților.

Instanța de recurs a reținut în considerentele deciziei pronunțate că modul de interpretare a instanței de fond nu relevă nicio contradicție cu normele constituționale de referință și cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de recurenții-reclamanți, în condițiile în care tocmai în considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alți salariați cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicat.

Or, aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele ale Uniunii Europene.

În cauza de față, revizuenții nu au dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu au motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul european și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuenți pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Motivele invocate de către revizuenți sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, criticile revizuenților nu s-au încadrat în cerințele acestui caz special de revizuire, dreptul european nefiind antamat prin cererea de revizuire, revizuenții invocând formal prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de fond, respectiv de instanța de recurs.

Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuenți rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

Prin urmare, ținând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situației de fapt și a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanța de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ținând seama și de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

IV.2. Temeiul legal al soluției adoptate în revizuire

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții B. și A. împotriva Deciziei nr. 3777/2022 din 23 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2023.