ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3777/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal, la data de 09 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Educației, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

În ședința publică din data de 01 martie 2019, instanța de fond, în raport de obiectul cererii dedusă judecății, a pus în discuție disjungerea capetelor II și III din cererea de chemare în judecată, ca măsură de administrare judiciară și a dispus formarea unui nou dosar, fiind astfel constituit dosarul nr. x/2019, având ca obiect capetele II și III din cererea de chemare în judecată inițială.

Prin sentința civilă nr. 136/29.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect capetele II și III din acțiunea din dosarul nr. x/2018, în favoarea Tribunalului Dolj, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 2096/19.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secția de litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Dolj, a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție spre competentă soluționare a conflictului.

Prin decizia nr. 13/14.01.2020, pronunțată în dosarul x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că modul în care a fost formulată acțiunea și precizarea ulterioară a acesteia relevă cu evidență raportul de subsidiaritate existent între petitele II, III și capătul principal de cerere, din perspectiva relației cauză - efect.

Dată fiind natura acestor capete de cerere accesorii, rezultă că și în caz de disjungere, competența de soluționare a cauzei stabilită pentru capătul principal de cerere rămâne în favoarea aceleiași instanțe, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la mai multe capete de cerere principale.

Prin sentința civilă nr. 71 din 22 mai 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal a respins cererile formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Educației Naționale, având ca obiect capetele II și III din acțiunea din dosarul nr. x/2018.

Împotriva sentinței civile nr. 71 din 22 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii pentru capetele de cerere 2 și 3, astfel cum a fost formulată.

Recurenții-reclamanți, au învederat, în esență, că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care a redactat sentința recurată având la dosarul cauzei doar încheierea de disjungere a dosarului nr. x/2019 din dosarul nr. x/2018, sentința de declinare de competență către Tribunalul Dolj, sentința pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2019, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2019 si concluziile scrise depuse la dosar și având în vedere că nu a răspuns în motivarea hotărârii la excepțiile invocate de pârâți, precum și la apărările pe care le-au formulat referitoare la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

De asemenea, recurenții-reclamanți au reiterat argumentele din cererea de chemare în judecată și au arătat că sunt cadre didactice la unități școlare din orașul Filiași, le-au fost recunoscute drepturile salariale la nivelul Legilor nr. 221/20018 și nr. 330/2009, pentru perioada 01 octombrie 2008 - 11 mai 2011 și se consideră discriminați față de colegi din Argeș cărora le-au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești drepturile salariale la nivelul Legilor nr. 221/2008 și nr. 330/2009, după data de 11 mai 2011, pentru perioade care se finalizează în anii 2013 sau 2014, exemplificând cu sentințe preluate din aplicația Ecris, adresându-se Ministerului Educației Naționale și CNCD-ului pentru înlăturarea discriminării salariale în perioada 2011 - 2014.

Totodată, recurenții-reclamanți au indicat decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, făcând referiri punctuale la considerentele acelei hotărâri.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că recunoașterea sumelor din hotărârile judecătorești reprezentând diferențe salariale la nivelul Legilor nr. 221/2008 și 330/2009 la nivelul județului Argeș este constatată și plătită prin sumele alocate pe județe prin ordonanțe de urgență ale Guvernului și hotărâri de guvern, începând cu anul 2014 până în prezent. Ultima hotărâre de guvern care aloca bani pentru plata hotărârilor judecătorești este H.G. nr. 899/2017.

În acest context, recurenții au invocat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituția României, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian împotriva României și în cauza Draon împotriva Franței.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 noiembrie 2020, intimatul-pârât Ministerul Educației a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, reiterând totodată excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

II. Soluția instanței de recurs

Cu prioritate, Înalta Curte constată că reiterarea de către intimatul-pârât Ministerul Educației a excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocate și în primă instanță, reprezintă apărări de fond, avute în vedere la soluționarea recursului dedus judecății în cauză, în condițiile în care intimatul-pârât nu a înțeles să formuleze recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și a solicitat totodată menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate de reclamanții A. și B., Înalta Curte constată că recursul declarat de aceștia este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin capetele II și III ale acțiunii formulate și ulterior precizate, reclamanții au solicitat:

- să se constate că au fost discriminați salarial pentru perioada 11 mai 2011 - 31 ianuarie 2014 și să se dispună înlăturarea faptelor de discriminare și repunerea în situația anterioară discriminării;

- să fie obligat pârâtul Ministerul Educației Naționale sa plătească fiecăruia dintre reclamanți despăgubiri materiale reprezentând diferențele salariale la nivelul legilor nr. 221/2008 si nr. 330/2009 pentru perioada 13 mai 2011 - 31 ianuarie 2014, sume actualizate cu rata inflației și dobânda legala de la data nașterii acestui drept și până la plata efectivă a acestora, precum și daune morale, ambele despăgubiri în cuantum total de 100.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți.

Totodată, prin decizia nr. 13/14.01.2020, pronunțată ca regulator de competență de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a reținut că că modul în care a fost formulată acțiunea și precizarea ulterioară a acesteia relevă cu evidență raportul de subsidiaritate existent între petitele II, III și capătul principal de cerere care viza anularea Hotărârii nr. 383/03.10.2018, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, din perspectiva relației cauză - efect și că, dată fiind natura acestor capete de cerere accesorii, rezultă că și în caz de disjungere, competența de soluționare a cauzei stabilită pentru capătul principal de cerere rămâne în favoarea aceleiași instanțe, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la mai multe capete de cerere principale.

Criticile vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

De asemenea, instanța de recurs reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, soluționând cauza în raport de obiectul cauzei, astfel cum acesta a fost precizat de reclamanți și stabilit prin considerentele obligatorii ale regulatorului de competență pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Totodată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în dosarul de fond se regăsesc atât cererea de chemare în judecată și înscrisurile atașate, cât și întâmpinările formulate de cei doi pârâți, răspunsurile la întâmpinare depuse de reclamanți, precum și concluziile scrise formulate de părți, instanța de fond avându-le în vedere la soluționarea cauzei, iar pe de altă parte, că doar intimații-pârâți, dacă ar fi fost nemulțumiți de modul în care prima instanță a soluționat excepțiile pe care le-au invocat, ar fi putut ataca cu recurs la rândul lor hotărârea primei instanțe, dar aceștia nu au înțeles să acționeze în acest sens.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond nu a constatat că au fost discriminați salarial pentru perioada 11 mai 2011 - 31 ianuarie 2014 față de colegi din Argeș cărora le-au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești drepturile salariale la nivelul Legilor nr. 221/2008 și nr. 330/2009, după data de 11 mai 2011, pentru perioade care se finalizează în anii 2013 sau 2014.

Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate în condițiile în care, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, prin Decizia nr. 2/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 201/2015, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.

Modul de interpretare a instanței de fond nu relevă nicio contradicție cu normele constituționale de referință și cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de recurenții-reclamanți, în condițiile în care tocmai în considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alți salariați cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată.

Totodată, având în vedere că art. 16 alin. (2) din Constituție statuează că nimeni nu este mai presus de lege, s-a reținut că nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obține un anumit tratament, cu încălcarea legii și că în fiecare litigiu reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre.

Nu în ultimul rând, în raport de caracterul accesoriu al capetelor de cerere analizate în cauză, stabilit prin regulatorul de competență de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de recurs are în vedere și că cererea de anulare a Hotărârii nr. 383/03.10.2018, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 177/19.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă prin decizia nr. 584/03.02.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 71 din 22 mai 2020 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.