ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1860/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 11.05.2018 reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat anularea Hotărârii nr. 3/28.03.2018 a colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, primită la data de 23.04..2018, prin care s-a respins printre altele și contestația formulată împotriva Deciziei nr. 18/27.02.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca nefondată.

Prin sentința nr. 621 din 19 februarie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea acțiunii, revocarea Hotărârii nr. 3/28.03.2018 și obligarea intimatului la emiterea unei noi decizii de salarizare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017, în sensul aplicării sporurilor în cuantumul maxim solicitat.

În motivarea recursului au arătat că sentința recurată este nelegală și că prin Decizia nr. 18/27.02.2018, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, s-a creat o discriminare, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul altor instanțe, respectiv Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Târgu Mureș, care depășesc limita de acordare a sporurilor salariale prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, care beneficiază de sporuri în procent de 45%, modul de calcul fiind recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de Curtea de Conturi a României.

Invocă Decizia nr. 23/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce prevede acordarea sporurilor în procent de 45 %, respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % și a sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizația de încadrare și a celui pentru păstrarea confidențialității, în procent de 5% din indemnizația de încadrare.

Mai arată că începând cu data de 01.01.2018 au fost reîncadrați conform Legii nr. 153/2017, în baza Deciziilor nr. 400/31.10.2018, nr. 401/31.10.2018 și 402/31.10.2018 emise de Curtea de Apel Ploiești, iar începând cu data de 01 ianuarie 2019 au fost reîncadrați conform Legii nr. 153/2017, în baza Deciziei nr. 73/05.02.2019 emise de Curtea de Apel Ploiești. În urma emiterii acestor decizii, arată că au rezultat, în mod discriminatoriu, salarii mai mici decât cele stabilite pentru aceeași categorie de personal din cadrul Curților de Apel Bacău, București și Târgu Mureș, cărora le-au fost stabilite și plătite sporuri în procent de 45% aplicat la salariul de bază lunar.

Invocă art. 5 din Capitolul VIII, Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, precizând că, deși legea stabilește două sporuri (de 25 % și 5 % din indemnizația brută de încadrare), în anexa deciziei cele două sporuri nu au fost distinct prevăzute, fiind cumulate, iar pe de altă parte, deși nu s-a precizat procentul celor două sporuri, care cumulate trebuiau să fie de 30 %, rezultă că, în realitate, acestea reprezintă 15% din salariul de bază lunar.

Astfel, arată că din anexele deciziei Curții de Apel Bacău reies diferențe în ceea ce privește cuantumul sporurilor acordate recurenților-reclamanți și personalului curților de apel indicate, respectiv procentul acestora, în condițiile în care calculul drepturilor salariale ale personalului Curților de Apel Bacău și București a fost recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x, și agreat de Curtea de Conturi a României. Mai mult, prin circularele nr. 6/9604, 11206, 12479/1 martie 2018, Ministerul Justiției a recomandat ordonatorilor de credite ca, la stabilirea drepturilor salariale, să aibă în vedere precizările Ministerului Muncii și Justiției Sociale.

Consideră că în acest mod au fost discriminați, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, cauza Marcks contra Belgiei din l 979) și art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, principiul "pentru muncă egală, plată egală" și dispozițiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Recurenții-reclamanți susțin că actele administrative atacate au fost emise cu nerespectarea dispozițiilor legale, sub aspectul stabilirii și aplicării sporurilor de care beneficiază personalul auxiliar de specialitate, iar în raport cu salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate care depășesc plafonul stabilit pentru anul 2022, consideră că inclusiv cuantumul total al sporurilor trebuie determinat prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017 pentru această categorie de personal, ținând cont de dispozițiile art. 4 și 5 din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Astfel, susțin că, în cazul în care salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate depășesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite și aplicate potrivit dispozițiilor legii-cadru și calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora, până la maximul prevăzut de lege, singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv, ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte, așa cum este prevăzut în decizia contestată.

Consideră că decizia emisă încalcă și dispozițiile art. 38 alin. (6) ind. l din Legea nr. 153/2017, întrucât începând cu luna mai 2018 veniturile nete acordate nu pot fi mai mici decât cele aferente lunii februarie, textul de lege prevăzând că "începând cu luna mai 2018, în situația în care veniturile salariate nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar și nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condițiile pentru acordarea acesteia."

Precizează că potrivit dispozițiilor legii salarizării se prevăd sporuri pentru personalul auxiliar și conex de până la 45 %, de risc și suprasolicitare, de confidențialitate, de fidelitate, prevăzute la art. 4 și 5 din lege și că, din această perspectivă, deciziile emise încalcă îndrumările Ministerului Muncii și Ministerului Justiției, fiind discriminatorii în raport cu dreptul european și prevederile legii salarizării. În acest sens, invocă art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 și Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016.

Susțin că prin sentința civilă nr. 736 din 27 iunie 2017 a Tribunalului Galați, rămasă definitivă prin decizia nr. 672 din 22 noiembrie 2017 a Curții de Apel Galați, Curtea de Apel Ploiești a fost obligată la stabilirea nivelului maxim al indemnizației de încadrare și nivelul maxim al sporurilor pe categorii de personal, începând cu 9.04.2015, cu includerea majorărilor de 2, 5 și 11 %, precum și la plata diferențelor salariate rezultate și actualizate cu dobânda legală, dar Departamentul economic nu a înțeles să respecte recomandările Ministerului Justiției și nici dispozițiile unei hotărâri judecătorești definitive.

Arată că în contextul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015, sintagma "salarizat la același nivel" denotă asumarea de către legiuitor a egalității de tratament juridic, echitabil și nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar.

Critică faptul că, în realitate, Curtea de Apel Bacău a acordat sporurile de 45% cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Apreciază că Decizia nr. 18/27.02.2018 încalcă dispozițiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 118/2018 și dispozițiile art. 38 alin. (6)

1

din Legea nr. 153/2017, precum și considerentele Deciziei nr. 794/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

1

)-(1

4

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, iar pe de altă parte, este discriminatorie în raport cu dreptul european și prevederile legii salarizării.

Arată că prin decizia nr. 417 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel București a acordat personalului auxiliar de specialitate și conex o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, fără a face distincție între personalul vizat de dispozițiile alin. (3) sau alin. (6) ale art. 38 din Legea cadru nr. 153/2017, iar prin sentința nr. 776 din 29.03.2019, Tribunalul Prahova a admis acțiunea recurenților-reclamanți și a obligat pârâții să-i reîncadreze cu acordarea drepturilor salariale în raport cu o valoare de referință sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015 și de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015 și în continuare.

De asemenea, arată că prin sentința nr. 851 din 09.04.2019 Tribunalul Prahova a admis acțiunea recurenților-reclamanți și a obligat pârâții Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Prahova să reîncadreze reclamanții și să le recalculeze indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON începând cu 01.12.2015, precum și la plata diferențelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare.

În raport cu aceste aspecte, recurenții-reclamanți susțin că, deși prin hotărârile menționate li s-a recunoscut o valoare de referință sectorială maximă, sunt în imposibilitatea executării hotărârilor judecătorești, salariile neputând fi calculate în raport cu această valoare de referință sectorială, întrucât s-au interpretat în mod greșit de către angajator dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, fără a se face aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6)

1

din Legea nr. 153/2017.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanții din prezenta cauză, personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bizaz au învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de revocare a Hotărârii nr. 3 din 28.03.2018 emisă de Colegiul de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, de respingere a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 18 din data de 27.02.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, urmată de emiterea unor noi decizii de salarizare, în sensul recalculării drepturilor cu aplicarea la valoarea maximă a sporului de 25%.

Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamanți împotriva soluției de respingere a acțiunii, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe nu este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. căruia îi pot fi subsumate criticile formulate.

Astfel, prin Decizia nr. 18 din data de 27.02.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a procedat la stabilirea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de parchet din circumscripție, începând cu data de 1.01.2018, în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) coroborat cu art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, în sensul rectificării drepturilor pentru personalul ce intră sub incidența art. 38 alin. (6) din legea de salarizare.

Finalitatea demersului judiciar inițiat de reclamanți este reprezentată de acordarea sporurilor la un nivel de 45% din cuantumul salariului de bază, aceștia contestând modul de calcul al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, de care beneficiază începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Potrivit art. 25 alin. (1) din dispozițiile proprii Legii - cadru nr. 153/2017, "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz". Așadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Cu toate acestea, chiar dacă prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal. Altfel spus, art. 25 alin. (1) din dispozițiile proprii Legii - cadru nr. 153/2017 nu reprezintă un temei valid pentru vreun pretins drept al salariatului la acordarea de sporuri în cuantum de 30% din salariul de bază/indemnizația de încadrare.

Totodată, pentru situația reclamanților sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispozițiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII", dar și cu prevederile art. 4, art. 5 și art. 26 din Anexa V, Capitolul VIII (forma în vigoare la data actului litigios).

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) "Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat."; articolul menționat arată că "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare"; în sfârșit, art. 26 invocat arată că "Personalul din Ministerul Justiției cu atribuții de coordonare și control și cel care efectuează lucrări în legătură cu activitatea penitenciarelor, cu excepția funcționarilor publici cu statut special, beneficiază de un spor la salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare, de până la 5%."

Contrar susținerilor recurenților, din interpretarea coroborată a textelor de lege nu rezultă că suma sporurilor cuvenite ar fi de 45%, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.

Înalta Curte apreciază că recurenților-reclamanți nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în cazul recurenților-reclamanți sunt aplicabile și dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, respectiv "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

În acest context, devin aplicabile dispozițiile din Capitolul VIII al Anexei V la Legea - cadru nr. 153/2017, revenind ordonatorului de credite să stabilească nivelul sporurilor în discuție. În plus, în lipsa unei reglementări detaliate cu privire la modul de acordare a sporurilor în discuție și câtă vreme nu se acordă în acest sens o sumă derizorie, intră în marja de apreciere a ordonatorului de credite determinarea nivelului concret al acelor sporuri, aspectul acesta privind oportunitatea alegerii de către ordonatorul de credite a respectivului nivel dintre mai multe posibile.

Or, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități, astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale. Limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunității, se va regăsi în scopul legii, revenind instanței de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și respectarea în conduita autorității emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească. Dintr-o asemenea perspectivă, oportunitatea apare ca fiind un subsistem al condițiilor de legalitate lato sensu, încetând acolo unde administrația publică a acționat abuziv, contrar interesului public, așa cum rezultă acesta din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat. În plus, legiuitorul însuși definește la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/204 excesul de putere ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

În cauza de față însă, nu reiese că pârâtul și-ar fi exercitat cu exces de putere marja de apreciere în stabilirea cuantumului sporurilor litigioase, câtă vreme, ca efect al aplicării Legii nr. 153/2017, nu rezultă că reclamanții ar fi înregistrat vreo scădere a drepturilor salariale din precedent (salariul de bază + sporuri) sau vreo pierdere de drepturi salariale avute anterior, ci angajatorul arată că per ansamblu acestea au crescut.

În plus, fiind formulate critici inclusiv cu privire la efectul textelor legale incidente, eventualul control de "legalitate" implică, în principiu și în principal, un control de constituționalitate, operațiune ce nu intră însă în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituționale a României, în condițiile art. 146 lit. d) din Constituția României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituție prevede că "Justiția se înfăptuiește în numele legii", ceea ce implică o acțiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaște judecătorului dreptul de a legifera.

Și critica referitoare la existența unei stări de discriminare se încadrează în aceeași categorie. Astfel, se are în vedere faptul că interzicerea discriminării este un principiu de nivel constituțional, iar în acest caz discriminarea reclamată izvorăște din lege. Prin urmare, o astfel de critică constituie de fapt o critică de neconstituționalitate a textului de lege, care intră în atribuțiile instanței de control constituțional.

Se impune a reaminti și Decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a reținut că dispozițiile acelui act normativ "sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reținut Curtea Constituțională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".

Prin acțiunea de față tocmai o astfel de finalitate este urmărită de partea reclamantă, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare și nedeclarat ca fiind neconstituțional, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de aplicarea unei norme dintr-un act normativ ce nu mai este în vigoare sau crearea unei norme pe cale jurisprudențială. Or, în contextul a ceea ce s-a arătat deja în precedent, lipsește temeiul legal care să atribuie instanței competența de a proceda de o asemenea manieră.

Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al susținerilor și criticilor recurenților, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge calea de atac promovată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 621 din 19 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2022.