AFFAIRE HERTZOG ET AUTRES c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Articole
- Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzie
-
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
AFFAIRE HERTZOG ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA HERTZOG ȘI ALȚII c. ROMÂNIA (Cererea nr. 34011/02) Această versiune a fost corectată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 13 septembrie 2007 HOTĂRÂRE Această hotărâre a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul Curții printr-o hotărâre pronunțată la 14 aprilie 2009 STRASBOURG 26 iulie 2007 DEFINITIVĂ 26/10/2007 Această hotărâre devine definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi corectări de formă. În cauza Hertzog și alții c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită în completul constituit din: Doamna E. Fura-Sandström, președintă, Dl. C. Bîrsan, Doamna A. Gyulumyan, Dnsii. E. Myjer, David Thór Björgvinsson, Doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefèvre, judecători, și Dl. S. Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de sfetnici la 5 iulie 2007, Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată: PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 34011/02) împotriva României, depusă de patru cetățeni ai acestui stat, Dl. Constantin Hertzog, Dl. Loren Hertzog, Doamna Lidia Hertzog și Doamna Roxana Cazacu („reclamații"), care au sesizat Curtea la 30 august 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Reclamații, cărora le-a fost acordată asistență juridică, sunt reprezentate de către Doamna S. Stănciulescu, avocat la Craiova. Guvernul României („Guvernul") este reprezentat de către agenta sa, Doamna R. Păsoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
La 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate concomitent admisibilitatea și fondul cauzei. PE FOND I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4. Reclamații s-au născut respectiv în 1942, 1968, 1937 și 1960 și locuiesc la Craiova. Ultimii trei sunt respectiv nepotul, cumnata și nepoata primului reclamant.
La 7 martie 1945, I.H., mama primului reclamant, a cumpărat un teren de 643,5 m² pe care se găseau trei construcții (anexe), situate la nr. 11, strada Păcii (în prezent nr. 13), la Craiova. Doi ani mai târziu, a construit o casă, compusă din două apartamente situate una la parter și cealaltă la etajul întâi. În 1950, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, Statul a preluat integral posesia proprietății imobiliare. 1. Cerere administrativă de restituire
În 1996, I.H. a solicitat restituirea proprietății. Printr-o decizie administrativă dată la 9 mai 1996, comisia județeană pentru aplicarea legii nr. 112/95 a confirmat existența dreptului interesatei de a obține o despăgubire pentru confiscarea proprietății sale, dar nu a stabilit valoarea acesteia, precizând că urma să i se comunice ulterior. 2. Vânzarea proprietății litigioase
Prin două contracte încheiate la 7 aprilie și 15 iulie 1997, Statul a vândut proprietatea la două familii care o ocupau ca și chiriași, familiile T.G. și T.C., precum și P.P. și P.G.. Primul contract de vânzare privea apartamentul cu trei camere situat la parter. Al doilea contract privea apartamentul cu trei camere situat la etajul întâi.
Ambele contracte de vânzare acordau cumpărătorilor drept de uzufruct asupra terenului aferent, respectiv 63,9 m² în favoarea T.G. și T.C. și 57,68 m² în favoarea P.P. și P.G. 3. Acțiune revendicativă
La 2 iulie 1997, I.H. a sesizat tribunalul de primă instanță din Craiova cu o acțiune revendicativă imobiliară împotriva Primăriei Craiova. La 10 martie 1999, reclamanta a obținut o decizie definitivă, pronunțată de tribunalul județean din Dolj, care a constatat ilegalitatea naționalizării proprietății și a ordonat autorităților să i-o restituie. La 7 noiembrie 1999, curtea de apel din Craiova a confirmat temeinicia acestei decizii.
Înainte de pronunțarea hotărârii curții de apel din Craiova, I.H. a decedat. Procedura a fost continuată de moștenii acesteia, și anume de către primul reclamant și H.I. (fratele primului reclamant).
La 25 octombrie 2001, fratele primului reclamant a decedat. Moștenii acestuia, ultimii trei reclamați, au hotărât să continue procedurile pentru a-și recupera dreptul de proprietate asupra proprietății litigioase. 4. Demersuri pentru execuția deciziei definitive
În 2000, reclamații au solicitat unui executor judecătoresc să execute hotărârea definitivă din 10 martie 1999. La 17 martie 2000, un executor judecătoresc a întocmit un proces-verbal atestând că aceștia erau proprietari ai proprietății respective. Reclamații spun că au aflat la această ocazie de existența contractelor de vânzare privind proprietatea lor.
Două contestații ale executării au fost depuse la tribunalul de primă instanță de către terții cumpărători. Reclamații au formulat două cere reconvenționale, solicitând anularea contractelor de vânzare.
Prin două sentințe din 8 iunie 2000, tribunalul a respins contestațiile și a hotărât disjungerea cererilor de anulare a contractelor de vânzare. Din dosarul de cauză rezultă că sentințele au fost confirmate în apel la recursul terților cumpărători. 5. Acțiuni revendicative și de anulare a contractelor de vânzare privind proprietatea a) Contract de vânzare încheiat în favoarea soților T.G. și T.C.
La 23 martie 2001, tribunalul de primă instanță din Craiova a respins acțiunea de anulare a contractului de vânzare încheiat în favoarea soților T.G. și T.C., judecând că aceștia acționaseră cu bună-credință la momentul încheierii contractului, deoarece reclamații nu le-au notificat intenția lor de a-și recupera dreptul de proprietate asupra proprietății în cauză. Prin aceeași sentință, tribunalul, după ce a comparat titlurile de proprietate ale părților, a considerat că al reclamanților era anterior și mai bine întemeiat decât al terților cumpărători și că faptul că a fost înscris în registrul foncier îl făcea opoziibil erga omnes. În consecință, tribunalul a admis acțiunea revendicativă a reclamanților și a ordonat soților T.G. și T.C. să le restituie proprietatea imobiliară. La 1 octombrie 2001, la recursul reclamanților și al părții pârâte, tribunalul județean din Dolj a confirmat această sentință.
Reclamații și părțile pârâte au format recurs împotriva acestei decizii. Printr-o hotărâre din 27 martie 2002, curtea de apel din Craiova a admis recursul terților cumpărători, a anulat deciziile anterioare și, pe fond, a respins acțiunea revendicativă a reclamanților pentru lipsa de temeiere. Curtea de apel a estimat că, în ciuda anteriorității titlului de proprietate al reclamanților, legislația în materie, în special legea nr. 112/1995, privilegia situația chiriașilor imobilelor naționalizate, foștii proprietari având posibilitatea să primească o despăgubire pentru pierderea proprietății. b) Contract de vânzare încheiat în favoarea soților P.P. și P.G.
Prin sentința din 23 martie 2001, tribunalul de primă instanță din Craiova a confirmat constatarea ilegalității naționalizării și a ordonat terților cumpărători să restituie proprietatea imobiliară reclamanților. Cu toate acestea, a validat contractele de vânzare, judecând că terții erau cumpărători cu bună-credință, deoarece la momentul vânzării, titlul de proprietate al Statului era valabil și nu era contestat.
Reclamații și terții cumpărători au atacat această sentință. La 2 octombrie 2001, tribunalul județean din Dolj a admis apelul terților cumpărători și a respins acțiunea revendicativă a reclamanților pentru lipsa de temeiere. Tribunalul a estimat că chiriașii imobilelor naționalizate erau protejați de legislația în vigoare, foștii proprietari având posibilitatea să primească o despăgubire pentru pierderea proprietății lor. La recursul reclamanților, această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre din 12 februarie 2002 a curții de apel din Craiova.
Conform Guvernului, în 2001, reclamații ar fi depus o cerere administrativă de restituire a proprietății în temeiul legii nr. 10/2001. Din aceleași informații rezultă că nici o urmărire favorabilă nu a fost dată cererii lor. II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
20. Dispozițiile legale și jurisprudența interne relevante sunt descrise în hotărârea Străin c. România din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 - ...).
Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([Marea Cameră], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea, relevante în prezenta cauză.
Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial la 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare, permițând beneficiarilor să aleagă între o compensare sub forma bunurilor și serviciilor și o compensare sub forma unei despăgubiri pecuniare echivalând cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.
Dispozițiile relevante ale legii nr. 10/2001 (republicată și amendată la 2 septembrie 2005) și modificate de legea nr. 247/2005 se citesc după cum urmează: art. 1 „1. Bunurile imobiliare pe care Statul (...) le-a apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și acelea luate de stat în temeiul legii nr. 139/1940 privind rechiziția, și nerestituide încă, vor fi restituate în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot fi compensarea prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o despăgubire pecuniară acordată conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare dobândite abuziv (...). " art. 10 „1) Atunci când clădirile intrate în patrimoniul statului într-un mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri de reparare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor intrate ilegal în patrimoniul Statului va fi determinată în funcție de valoarea de piață a bunului la momentul deciziei de acordare a indemnității, stabilită conform normelor internaționale de evaluare și conform informațiilor disponibile evaluatorilor. 9) Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor apropiate abuziv de stat și nedemolate, care nu pot fi restituate în natură, va fi determinată în funcție de valoarea lor de piață la momentul deciziei de acordare a indemnității, conform normelor internaționale de evaluare. " art. 20 „1) Dacă bunul nu a fost vândut la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, reclamații care au primit despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995 pot solicita doar restituirea în natură a bunului, având obligația de a restitui despăgubirea inițial primită, ținând cont de indicele inflației. 2) În cazul în care bunul a fost vândut conform legii nr. 112/1995 (...) reclamantul are dreptul să primească o reparare prin echivalență pentru valoarea de piață a bunului imobiliar, teren și construcții, determinată conform normelor internaționale de evaluare. În cazul în care reclamații au primit despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995, ei au dreptul la diferența dintre despăgubirile primite, majorate conform ratei inflației, și valoarea bunului. (...). " art. 45 „Orice act de dispoziție, inclusiv cele realizate în procesul de privatizare, prin care bunuri imobiliare ce fac obiectul prezentei legi sunt transmise, sunt valabile dacă au fost încheiate conform legilor în vigoare la momentul încheierii lor. (...). "
Modalitățile de stabilire și plată ale despăgubirilor stabilite în temeiul legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu c. România (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006).
Funcționarea societății pe acțiuni „Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006). PE DREPT I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamații susțin că imposibilitatea de a-și recupera proprietatea bunului a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor lor, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu vătămă dreptul pe care statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, în plus, că nu se confruntă cu nici un motiv de inadmisibilitate și o declară, prin urmare, admisibilă. B. Cu privire la fond
Guvernul amintește că reclamații ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. În acest sens, rezumă obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod cuprinzător problema imobilelor naționalizate, în timp ce tindea să mențină un echilibru între cerințele reparării și securității relațiilor juridice, și, în final, legea nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin punerea în vigoare a cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei legi din urmă.
Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materia dreptului de proprietate, ci și pentru a lua timpul necesar implementării lor. El estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în valoare echivalentă cu valoarea bunului stabilită prin expertiză.
În sfârșit, Guvernul consideră că un eventual întârziere în acordarea indemnizațiilor ar fi datorată unor „circumstanțe excepționale" și nu ar fi de natură să rupă echilibrul just între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.
Reclamații amintesc că nici o urmărire favorabilă nu a fost dată cererii lor de indemnizare în temeiul legii nr. 10/2001. În sfârșit, reclamații consideră că observațiile Guvernului nu răspund la motivele ridicate de ei.
Curtea observă că reclamații dețin o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autorităților să le restituie proprietatea litigioasă. Așa cum Curtea a constatat deja (vezi cauza Străin precitată § 38), existența dreptului lor de proprietate în temeiul acestui jugment definit nu era condiționată de alte formalități.
Curtea a tratat în mod repetat cauze ridicând întrebări similare cu cele ale cazului prezent și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi, între altele, Porteanu, precitată, §§ 32-35).
După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Curtea reafirmă, în special, că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile revendicative imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia terților cu bună-credință, chiar atunci când aceasta este anterioară confirmării în justiție cu caracter definit a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o lipsire de proprietate. O asemenea lipsire, combinată cu absența absolută a oricărei indemnizări, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, precitată, §§ 39, 43 și 59).
Întrucât Guvernul invocă că îi este permis să obțină o indemnizare pentru pierderea bunului, Curtea reitera constatarea ei anterioară conform căreia nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu permit, în prezent, într-un mod susceptibil să duce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamanților (vezi, între altele, cauzele Radu c. România, nr. 13309/03, §§ 32-34 și Ruxanda Ionescu c. România, nr. 2608/02, §§ 38, 39, 12 octombrie 2006). Mai mult, aceste legi nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de către persoanele care, cum sunt reclamații, s-au găsit în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituită în temeiul unui jugment definit (vezi, mutatis mutandis, Porteanu precitată, § 34).
De aceea, Curtea consideră că faptul că reclamații au fost lipsiți de dreptul lor de proprietate asupra bunului imobiliar, combinat cu absența absolută a oricărei indemnizări de aproape șapte ani, le-a impus o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, a existat în această cauză o încălcare a acestei dispoziții. II.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
37. Conform articolului 41 al Convenției, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante Înalte nu permite decât ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. " A. Daune
Reclamații reclamă acordarea a 470.000 euro („EUR") pentru valoarea de piață a bunului. Aceștia depun în dosar o opinie realizată de o agenție imobiliară, conform căreia valoarea de piață a casei se situează între 300.000 – 350.000 EUR. Ei mai cer și 30.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferințele, anxietatea și incertitudinea cauzate de ingerința statului în dreptul lor de proprietate.
Guvernul observă că reclamații nu au depus în dosar nici un raport de expertiză tehnică imobiliară. El contestă valoarea daunelor materiale reclamate și se referă la o opinie dată de un expert imobiliar, care precizează că valoarea de piață a bunului ar fi 113.944 EUR. Guvernul amintește că reclamații au fost întotdeauna proprietari ai terenului aferent și nu pot pretinde o indemnizare pentru valoarea sa de piață. În acest sens, se referă la o copie a unui certificat fiscal depus de reclamații în cadrul cererii lor de asistență juridică, care îi menționează pe aceștia ca proprietari ai terenului atașat bunului imobiliar.
Curtea observă mai întâi că, în urma jugmentului definit din 10 martie 1999 al tribunalului județean din Dolj, cei 643,5 m² de teren au redevenit proprietatea reclamanților, deoarece contractele de vânzare ale celor două apartamente ce compun casa litigioasă nu au privit terenul aferent (vezi § 8 mai sus). Această recunoaștere a fost doar formală, deoarece reclamații nu au fost puși în posesia acestui teren și se găsesc în continuare în imposibilitatea de a-l utiliza.
În circumstanțele acestei cauze, Curtea estimează că restituirea casei situate la nr. 13, strada Păcii, la Craiova, compusă din apartamentele situate la parter și la etajul întâi, precum și din terenul aferent de 643,5 m², ar plasa reclamații cât se poate pe o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența unei asemenea restituiri din partea Statului pârât, Curtea hotărăște că va trebui să verse persoanelor în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului. Ținând cont de datele furnizate de părți, precum și de informațiile de care dispune Curtea asupra prețurilor pieței imobiliare locale, ea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 130.000 EUR.
Curtea consideră, în final, că încălcarea gravă a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor nu poate fi suficient compensată prin simple constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1. Judecând în echitate, le acordă în comun suma de 4.000 EUR cu titlu de reparare a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și onorarii
Reclamații mai solicită și 300 EUR pentru cheltuielile și onorariile ocazionate la jurisdicțiile interne și la Curte. Ei mai solicită, de asemenea, rambursarea a 234 EUR, sumă reprezentând impozitul pe proprietatea aferentă anului 2003. Ei au depus în dosar copii ale chitanțelor și facturilor atestând diverse cheltuieli (expertiză, dosar de executare, dosar de moștenire).
Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, cu condiția ca acestea să fie justificate, necesare și rezonabile. El observă că reclamații nu au solicitat acordarea nici unei sume cu acest titlu. Conform Guvernului, cheltuielile de moștenire, precum și cele legate de plata impozitelor pe proprietate nu pot fi rambursate, nefiind legate de prezenta procedură.
În ceea ce privește cererea de rambursare a sumei plătite cu titlu de impozit pe proprietate, Curtea constată că este vorba de cheltuieli de impozit pe proprietate care le-au revenit reclamanților, ca proprietari ai bunului litigios.
În ceea ce privește alte cheltuieli reclamate, ținând cont de gradul relativ redus de complexitate a acestei cauze, care urmează o jurisprudență deja bine stabilită, și de 850 EUR primiți cu titlu de asistență juridică din partea Consiliului Europei, judecând în echitate, după cum dorește art. 41 al Convenției, Curtea consideră rezonabil să aloce persoanelor în cauză, în comun, 100 EUR pentru cheltuielile și onorariile sale. C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților bunul imobiliar litigios compus dintr-o casă și un teren de 643,5 m² aferent și situat la nr. 13 din strada Păcii, la Craiova, în termen de trei luni de la data când această hotărâre devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției; b) în caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verse în comun reclamanților, în aceeași perioadă de trei luni, 130.000 EUR (o sută treizeci de mii euro) cu titlu de daune materiale; c) în orice caz, Statul pârât trebuie să verse în comun reclamanților 4.000 EUR (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral și 100 EUR (o sută euro) pentru cheltuieli și onorarii; d) orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; e) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data plății; f) că, odată cu expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene în vigoare în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru ceea ce rămâne. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 iulie 2007, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Grefier Președintă [1]. Corectat la 13 septembrie 2007. Cifra „0" a fost eliminată. [2]. Corectat la 13 septembrie 2007. Propoziția „Această recunoaștere a fost doar formală, deoarece reclamații nu au fost puși în posesia acestui teren și se găsesc în continuare în imposibilitatea de a-l utiliza." a fost adăugată. [3]. Corectat la 13 septembrie 2007. Cuvintele „precum și din terenul aferent de 643,5 m²" au fost adăugate.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.