Stan și Rosemberger împotriva României

La originea afacerii se găsește un recurs (n° 3113/02) împotriva României și din inițiativa a doi cetățeni ai acestui Stat, dl. Gelu Mircea Stan și d-na Ametista Valentina Rosemberger („reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 29 noiembrie 2001 în baza articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de avocat Ionel Damian din Timișoara. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

Pe 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice recursul Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, ea a mai decis că admisibilitatea și fondul afacerii vor fi examinate simultan. PE FOND I.

În anii 1950, B.V. și C.F. erau proprietari respectiv ale apartamentelor n° 3 și 5 situate la parter și etajul doi al imobilului situat la Timișoara, 14 strada Revoluției (fostă strada 23 August).

Cele două apartamente au fost naționalizate în 1956.

În 1958, B.V. s-a căsătorit cu C.F. și a devenit apoi C.V. În 1961, C.F. a decedat, lăsând ca unicul moștenitor pe soția sa, C.V. În urma decesului acesteia, în 1982, S.C., sora sa, i-a succedat ca unicul moștenitor. S.C. este mama reclamanților.

Într-un curs al anului 1993, S.C. a sesizat tribunalul de primă instanță din Timișoara („tribunalul de primă instanță") cu o acțiune de revendicare împotriva primăriei, pentru a se vede restituite cele două apartamente.

Prin hotărâre definitivă din 18 martie 1994, tribunalul de primă instanță a aprobat acțiunea și a ordonat primariei să-i restituie apartamentele.

În 1995, S.C. a decedat.

La o dată neprecizată, procurorul general al României a depus un „recurs în anulare" („recurs în anulare") împotriva hotărârii din 18 martie 1994, estimând că tribunalele nu erau competente să ordoneze restituirea bunurilor naționalizate.

Prin hotărâre din 5 decembrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a aprobat recursul în anulare, a anulat hotărârea în cauză și, de aceea, a respins acțiunea mamei reclamanților, continuată între timp de aceștia.

Prin două contracte din 30 iunie 1997, Statul a vândut apartamentul n° 3 familiei F. și apartamentul n° 5 familiei B., care locuiau în calitate de chiriași („cumpărătorii").

Într-un curs al anului 1997, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță cu o acțiune împotriva primariei și a cumpărătorilor, pentru a se vede recunoscuți ca unici moștenitori ai C.F. și C.V., de a constata caracterul ilegal al naționalizării și de a anula contractele de vânzare. În actul introductiv de instanță, ei au făcut referire la anularea hotărârii din 18 martie 1994 prin intermediul unui recurs în anulare. La o dată neprecizată, cumpărătorii au intervenit în procedură, cerând să fie înscriși în registrele publicității imobiliare ca proprietari ai apartamentelor, în baza contractelor lor de vânzare.

Pe 10 iulie 1998, notarul a eliberat reclamanților un certificat atestând calitatea lor de moștenitori ai mamei lor pentru o cotă de ½ fiecare din masa succesorală.

Prin hotărâre din 18 februarie 1999, tribunalul de primă instanță a aprobat parțial acțiunea, constatând că reclamanții erau unici moștenitori ai C.F. și C.V., dar respingând plângerile lor privind respectiv caracterul ilegal al naționalizării și anularea contractelor de vânzare. Prin aceeași hotărâre, tribunalul a aprobat și cererea cumpărătorilor și a ordonat înscrierea acestora în registrele publicității imobiliare ca proprietari ai apartamentelor.

Prin hotărâre din 4 noiembrie 1999, tribunalul județean din Timiș („tribunalul județean") a aprobat apelul reclamanților și a aprobat acțiunea. De aceea, a constatat caracterul ilegal al naționalizării, precum și calitatea reclamanților de a fi unici moștenitori în cazul. Tribunalul a anulat, de asemenea, contractul de vânzare privind apartamentul n° 3, fără a se pronunța, cu toate acestea, asupra contractului de vânzare privind apartamentul n° 5. Tribunalul a ordonat, în plus, înscrierea reclamanților ca proprietari ai apartamentului n° 3 în registrele publicității imobiliare.

Reclamanții și cumpărătorii au declarat recururi, reclamanții plângându-se că tribunalul județean nu examinase plângerile lor privind apartamentul n° 5. Cumpărătorii susțineau că tribunalul județean nu examinase cererea lor.

Prin hotărâre din 24 mai 2000, curtea de apel din Timișoara („curtea de apel") a aprobat recursul și a trimis afacerea înapoi tribunalului județean pentru o nouă examinare a apelului, sub motiv că acesta nu examinase toate plângerile părților.

Prin hotărâre din 17 noiembrie 2000, tribunalul județean a aprobat apelul și a aprobat parțial acțiunea. De aceea, a constatat caracterul ilegal al naționalizării celor două apartamente și a precizat că intenționează să mențină alte dispoziții din hotărârea din 18 februarie 1999, inclusiv respingerea plângerii privind anularea contractelor de vânzare, sub motiv că cumpărătorii erau în bună credință. Această hotărâre a fost confirmată, la un recurs al reclamanților, prin hotărâre din 26 iunie 2001 a curții de apel.

Pe 10 august 2001, reclamantul a depus la primărie o cerere administrativă bazată pe legea n° 10/2001, pentru a se vede restituite apartamentele n° 3 și 5 ale imobilului. A cerut subsidiար despăgubiri pentru cele două apartamente, în măsura în care restituirea în natură nu era posibilă.

Prin scrisori din 27 ianuarie 2003, 23 noiembrie 2004 și 16 ianuarie 2006, primăria a cerut reclamantului să prezinte documente suplimentare și să clarifice discordanțele care existau între documentele deja prezentate. Copii ale acestor scrisori, din care două au fost trimise cu confirmare de primire, au fost prezentate de Guvern în anexă la observații.

Prin scrisoare din 3 mai 2006, primăria a informat Guvernul că cererea reclamantului nu era examinată, ținând seama de faptul că nu dăduse curs scrisorilor sale. II.

În aceste condiții, Guvernul consideră că nu este dovedit în caz că avocat Ionel Damian a primit mandat din partea reclamantei pentru a o reprezenta și că, de aceea, cerințele articolului 45 din regulament nu au fost îndeplinite. El citează, în sprijin al afirmației sale, afacerea Fitzmartin și alții c. Regatul Unit (radiație) (n° 34953/97, 21 ianuarie 2003).

Guvernul constată, de asemenea, că doar reclamantul a folosit dispozițiile legii n° 10/2001, ceea ce, după opinia sa, constituie un alt argument de natură a susține lipsa interesului din partea reclamantei cu privire la prezentul recurs.

În concluzie, Guvernul consideră că recursul a fost depus de un singur reclamant, dl. Gelu Mircea Stan.

Într-o scrisoare din 24 noiembrie 2006, care conținea observații ale reclamanților în răspuns la ale Guvernului, precum și cererile lor de satisfacție echitabilă, reclamanții nu răspunseseră deloc la afirmațiile mai sus menționate.

Printr-o scrisoare din 1 iunie 2007, redactată în limba franceză și care conținea observații ale Guvernului cu privire la satisfacția echitabilă, Guvernul preciza următoarele: „În primul rând, Guvernul reitera argumentul prezentat în cadrul observațiilor asupra admisibilității și fondului recursului (...) cu privire la faptul că prezenta afacere a fost depusă de un singur reclamant, dl. Gelu Mircea Stan. "

Pe 3 iulie 2007, reclamanții au transmis secretariatului o scrisoare din 28 iunie 2007 a cărei parte relevantă era redactată după cum urmează: „Am luat cunoștință cu satisfacție de retragerea de către Guvern a argumentului privind introducerea recursului de către un singur reclamant, ceea ce este obiectiv corect. "

Printr-o scrisoare din 14 septembrie 2007, redactată în limba engleză, Guvernul a reamintit că, în scrisoare din 1 iunie 2007, reitera („reiterated") observația sa cu privire la absența calității de reclamantă a d-nei Rosemberger și nu că retrasese („withdrew") această observație.

Pe 2 noiembrie 2007, reclamanții au transmis secretariatului o nouă scrisoare redactată în părți relevante după cum urmează: „În observații din 1 iunie 2007, Guvernul român a retras observațiile cu privire la introducerea recursului de către un singur reclamant, Gelu Mircea Stan. Aceasta este motivul pentru care am exprimat satisfacția pentru acest gest în răspunsul din 28 iunie 2007. De altfel, revendicarea vizează, în orice caz, apartamentele n° 3 și 5 situate la Timișoara, 14 strada Revoluției, indiferent dacă sunt revendicate de două persoane sau de o singură și dacă două sau o singură din aceste persoane obțin câștig de cauză. De aceea, insistăm ca recursul nostru să fie luat în considerare ca aparținând celor doi reclamanți. "

Curtea constată că prima scrisoare a reclamanților, datată 29 noiembrie 2001, era semnată de avocat Ionel Damian, purta cachetul lui de avocat și era redactată în numele celor doi reclamanți.

Pe 27 mai 2002, avocatul a transmis secretariatului formularul oficial de recurs care menționa dl. Gelu Mircea Stan ca reclamant și avocat Ionel Damian ca reprezentant al acestuia. Formularul era semnat de avocat.

În prima anexă la formular, existat o putere („împuternicire avocațală") din 30 noiembrie 2001 conform căreia avocatul era autorizat de doi reclamanți să-i reprezinte în fața Curții. Puterea era semnată de avocat și purta cachetul lui. Purta, de asemenea, semnătura dl. Gelu Mircea Stan.

În a doua anexă la formular, există o putere din 2 aprilie 2002, autentificată de notarul public („procură specială"). Conform acestei puteri, dl. Gelu Mircea Stan autorizează avocat Ionel Damian să-l reprezinte în fața Curții „în vederea restituirii apartamentelor n° 3 și 5 situate în România, la Timișoara, 14 strada Revoluției (fostă strada 23 August), care au fost naționalizate".

Curtea constată că, potrivit articolului 45 § 3 din regulament, „atunci când un reclamant este reprezentat (...), reprezentantul sau reprezentanții acestuia trebuie să producă o procură sau un puter scris".

Ea observă cu Guvernul că reclamanta nu a semnat nicio putere în caz. Ea constată, cu toate acestea, că, prin puterea din 30 noiembrie 2001, avocatul atesta, prin semnătură și cachet, că reprezentă doi reclamanți. În plus, toate scrisorile pe care avocat Ionel Damian le-a adresat secretariatului erau redactate la plural și făceau referire la doi reclamanți.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea nu poate dovedi în caz un formalism excessiv și consideră, de aceea, că recursul a fost depus de doi reclamanți. II.

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată, de altfel, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul constată că reclamanții au folosit dispozițiile legii n° 10/2001 pentru a se vede acordate despăgubiri. Acordă o importanță deosebită dispozițiilor legii n° 10/2001, modificate de legea n° 247/2005, și având ca scop accelerarea procedurii de restitutie și, în cazurile în care o astfel de restitutie se dovedește imposibilă, acordarea unor compensații constând dintr-o participare, ca acționari, într-un organism de plasare a valorilor mobiliare, „Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni. Potrivit Guvernului, reparația prevăzută de legislația română răspunde cerințelor jurisprudenței Curții.

Reclamanții consideră, pe de altă parte, că dispozițiile legilor invocate de Guvern nu sunt suficiente, întrucât acțiunile sau titlurile oferite de fondul „Proprietatea" nu constituie despăgubiri echitabile și eficace pentru cele două apartamente. De altfel, notificarea pe care au depus-o în baza legii n° 10/2001 nu este încă examinată până astăzi.

Curtea observă că, printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2000 a tribunalului județean din Timiș, definitiv confirmată pe 26 iunie 2001, jurisdicțiile au constatat caracterul ilegal al naționalizării celor două apartamente (§20 mai sus). Ea consideră, de aceea, că această constatare a caracterului ilegal are efectul de a recunoaște, indirect și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestor bunuri. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost contestat nici infirmat până astăzi (Sebastian Taub c. România, n° 58612/00, § 37, 12 octombrie 2006; Gabriel c. România, n° 35951/02, §§ 25-26, 8 martie 2007). De altfel, Guvernul nu contestă dreptul reclamanților asupra bunurilor litigioase.

Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că chestiunea existenței unui bun nu este supusă controlului.

Curtea a tratat de mai multe ori afaceri care ridicau întrebări similare cu ale cazului de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România, n° 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).

Ea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care guvernează acțiuni de revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a bunului altuia unor terți în bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun (a se vedea Porteanu precitat, § 32). O asemenea privare, combinată cu absența totală a compensației, este contrară articolului 1 din Protocolul n° 1 (a se vedea în special Străin precitat, §§ 39, 43 și 59). De altfel, nici legea n° 10/2001, nici legea n° 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de compensare de către persoane care, ca și reclamanții, s-au văzut private de bunuri (Porteanu precitat, § 34).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost supuse, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față.

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în caz, frustrul dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor lor, combinat cu absența totală a compensației, le-a impus o sarcină disproporționată și excessivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul n° 1.

De aceea, a existat o încălcare a acestei dispoziții. III.

Curtea observă că hotărârea în cauză a fost anulată prin hotărâre din 5 decembrie 1996 a Curții supreme de justiție, în urma unui recurs în anulare (§12 mai sus).

Cu toate acestea, Curtea reamintește că anularea unei decizii judecătorești definitive este o încălcare instantanee, care nu creează o situație continuă (Stanca c. România (dec.), n° 59028/00, 27 aprilie 2004). Reamintește, de asemenea, că acolo unde niciun recurs intern nu este disponibil pentru a denunța un act pretins că încalcă Convenția, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției începe în principiu să curgă pe ziua în care actul incriminat a fost comis, sau ziua în care reclamantul a trebuit să sufere direct de la act, a luat cunoștință sau ar fi putut lua cunoștință (Aydin, Aydin și Aydin c. Turcia, (dec.) n° 28293/95, 29494/95, 30219/96, CEDO 2000-III).

În cazul de față, Curtea constată că dreptul român nu prevedea un recurs efectiv împotriva hotărârii în anulare.

Ținând seama de faptul că reclamanții au făcut referire la anularea hotărârii în cauză în acțiunea introdusă în 1997 (§14 mai sus), Curtea consideră ca stabilit că, cel mai târziu în cursul anului 1997, reclamanții au luat cunoștință de hotărârea Curții supreme, adică în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție.

Din aceasta rezultă că acest grief a fost introdus cu întârziere și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanții cer la titlul prejudiciului material restituirea în natură a celor două apartamente. Subsidiară, revendică 373.599 euro (EUR), din care 185.454 EUR pentru apartamentul n° 3 și 188.145 EUR pentru apartamentul n° 5. Depun în dosar două rapoarte de expertiză din noiembrie 2006 privind evaluarea celor două apartamente. Cer, în plus, ca Statul să fie condamnat să le verseze „dobândă de 6% pe an" în cazul nerestitutiei în natură a apartamentelor.

Reclamanții precizează că nu cer nicio sumă la titlul prejudiciului moral.

Guvernul consideră, pe de altă parte, că valoarea celor două apartamente este de 309.323 EUR, din care 154.574,58 EUR reprezintă valoarea apartamentului n° 3, și 154.748,42 EUR valoarea apartamentului n° 5. Furnizează în acest sens un raport de expertiză din mai 2007.

Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul n° 1 la Convenție datorită vânzării de către Stat a celor două apartamente litigioase unor terți, combinată cu absența totală a compensației. În circumstanțele cazului, consideră, de aceea, că restituirea apartamentelor n° 3 și 5 situate la parter și etajul doi al imobilului din Timișoara, 14 strada Revoluției (fostă strada 23 August) ar plasa reclamanții, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul n° 1 nu ar fi fost încălcate.

În caz că Statul pârât nu procedează la o astfel de restituire într-un termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că Guvernul trebuie să verse persoanelor interesate, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentelor.

Cu privire la determinarea valorii apartamentelor, Curtea observă că atât reclamanții cât și Guvernul au prezentat rapoarte de expertiză. Ținând seama de aceste rapoarte, precum și de informații de care dispune cu privire la prețurile pieții imobiliare locale, Curtea estimează valoarea actuală de piață a apartamentelor la 320.000 EUR.

Cu privire la cererea reclamanților de a li se verseze de către Stat „dobândă de 6% pe an" în cazul nerestitutiei în natură, Curtea observă că o asemenea cerere nu este deloc justificată. În consecință, trebuie respinsă. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții nu au cerut rambursarea cheltuielilor și costurilor.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care a cerut-o. De aceea, în caz, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Constată că recursul a fost depus de dl. Gelu Mircea Stan și d-na Ametista Valentina Rosemberger; 2. Declară recursul admisibil cât privește grievul bazat pe art. 1 din Protocolul n° 1 și inadmisibil pentru restul; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul n° 1; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților apartamentele n° 3 și 5 situate la parter și etajul doi al imobilului din Timișoara, 14 strada Revoluției (fostă strada 23 August) în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în caz de nesupunere la restitutia, Statul pârât trebuie să verse în solidar reclamanților, în același termen de trei luni, 320.000 EUR (trei sute douăzeci de mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu material; c) că suma în cauză va fi convertită în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data regulării; d) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 17 iulie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 3113/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Gelu Mircea Stan et M me Ametista Valentina Rosemberger (« les requérants »), ont saisi la Cour le 29 novembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Ionel Damian, avocat à Timișoara. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 27 février 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Dans les années 1950, B.V. et C.F. étaient propriétaires respectivement des appartements n os 3 et 5 sis au rez-de-chaussée et au deuxième étage de l’immeuble situé à Timișoara, 14 rue Revoluției (ancienne rue 23 August).

Les deux appartements furent nationalisés en 1956.

En 1958, B.V. épousa C.F. et devint par la suite C.V. En 1961, C.F. décéda, laissant comme unique héritière son épouse, C.V. A la suite du décès de cette dernière, en 1982, S.C., sa sœur, lui succéda comme unique héritière. S.C. est la mère des requérants.

Au cours de l’année 1993, S.C. saisit le tribunal le tribunal de première instance de Timișoara (« le tribunal de première instance ») d’une action en revendication contre la mairie, afin de se voir restituer les deux appartements.

Par un jugement définitif du 18 mars 1994, le tribunal de première instance fit droit à l’action et ordonna à la mairie de lui restituer les appartements.

En 1995, S.C. décéda.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un « recours en annulation » (« recurs în anulare ») contre le jugement du 18 mars 1994, en estimant que les tribunaux n’étaient pas compétents pour ordonner la restitution des biens nationalisés.

Par un arrêt du 5 décembre 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, annula le jugement en cause et, dès lors, rejeta l’action de la mère des requérants, entre-temps continuée par ces derniers.

Par deux contrats du 30 juin 1997, l’Etat vendit l’appartement n o 3 à la famille F. et l’appartement n o 5 à la famille B., qui les habitaient en tant que locataires (« les acheteurs »).

Au cours de l’année 1997, les requérants saisirent le tribunal de première instance d’une action contre la mairie et les acheteurs, afin de se voir reconnaître la qualité d’uniques héritiers de C.F. et de C.V., de faire constater l’illégalité de la nationalisation et d’annuler les contrats de vente. Dans leur action introductive d’instance, ils firent référence à l’annulation du jugement du 18 mars 1994 par voie d’un recours en annulation. A une date non précisée, les acheteurs intervinrent dans la procédure, en demandant d’être inscrits dans les registres de publicité immobilière en tant que propriétaires des appartements, en vertu de leurs contrats de vente.

Le 10 juillet 1998, le notaire délivra aux requérants un certificat attestant leur qualité d’héritiers de leur mère pour un quota de ½ chacun de la masse successorale.

Par un jugement du 18 février 1999, le tribunal de première instance fit droit partiellement à l’action, en constatant que les requérants étaient les seuls héritiers de C.F. et de C.V., mais en rejetant leurs griefs portant respectivement sur l’illégalité de la nationalisation et l’annulation des contrats de vente. Par le même jugement, le tribunal accueillit également la demande des acheteurs et ordonna leur inscription dans les registres de publicité immobilière en tant que propriétaires des appartements.

Par un arrêt du 4 novembre 1999, le tribunal départemental de Timiș (« le tribunal départemental ») fit droit à l’appel des requérants et accueillit l’action. Dès lors, il constata l’illégalité de la nationalisation, ainsi que la qualité des requérants d’être seuls héritiers en l’espèce. Le tribunal annula également le contrat de vente portant sur l’appartement n o 3, sans toutefois se prononcer sur le contrat de vente concernant l’appartement n o 5. Le tribunal ordonna en outre l’inscription des requérants en tant que propriétaires de l’appartement n o 3 dans les registres de publicité immobilière.

Les requérants et les acheteurs formèrent des recours, les requérants se plaignant de ce que le tribunal départemental n’avait pas examiné leurs griefs portant sur l’appartement n o 5. Les acheteurs alléguaient pour leur part que le tribunal départemental n’avait pas examiné leur demande.

Par un arrêt du 24 mai 2000, la cour d’appel de Timișoara (« la cour d’appel ») accueillit le recours et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental pour un nouvel examen de l’appel, au motif qu’il n’avait pas examiné tous les griefs des parties.

Par un arrêt du 17 novembre 2000, le tribunal départemental fit droit à l’appel et accueillit partiellement l’action. Dès lors, il constata l’illégalité de la nationalisation des deux appartements et précisa qu’il entendait maintenir les autres dispositions du jugement du 18 février 1999, y compris donc le rejet du grief portant sur l’annulation des contrats de vente, au motif que les acheteurs étaient de bonne foi. Cet arrêt fut confirmé, sur un recours des requérants, par un arrêt du 26 juin 2001 de la cour d’appel.

Le 10 août 2001, le requérant introduisit auprès de la mairie une demande administrative fondée sur la loi n o 10/2001, afin de se voir restituer les appartements n os 3 et 5 de l’immeuble. Il demanda à titre subsidiaire des dédommagements pour les deux appartements, dans la mesure où la restitution en nature n’était pas possible.

Par des lettres des 27 janvier 2003, 23 novembre 2004 et 16 janvier 2006, la mairie demanda au requérant de présenter des documents supplémentaires et d’éclaircir les discordances qui existaient entre les documents déjà présentés. Copies de ces lettres, dont deux ont été envoyées avec accusé de réception, furent présentées par le Gouvernement en annexe à ses observations.

Par une lettre du 3 mai 2006, la mairie informa le Gouvernement que la demande du requérant n’était pas examinée, compte tenu de ce qu’il n’avait pas donné suite à ses lettres. II.

Dans ces conditions, le Gouvernement estime qu’il n’est pas prouvé en l’espèce que M e Ionel Damian ait reçu mandat de la part de la requérante pour la représenter et que, dès lors, les exigences de l’article 45 du règlement n’ont pas été remplies. Il cite, à l’appui de son affirmation, l’affaire Fitzmartin et autres c. Royaume Uni (radiation) (n o 34953/97, 21 janvier 2003).

Le Gouvernement relève également que seul le requérant a fait usage des dispositions de la loi n o 10/2001, ce qui, d’après lui, constitue un autre argument de nature à soutenir le manque d’intérêt de la part de la requérante à l’égard de la présente requête.

En conclusion, le Gouvernement considère que la requête a été introduite par un seul requérant, M. Gelu Mircea Stan.

Dans une lettre du 24 novembre 2006, contenant les observations des requérants en réponse à celles du Gouvernement, ainsi que leurs demandes de satisfaction équitable, les requérants n’ont aucunement répondu aux affirmations susmentionnées.

Par une lettre du 1 er juin 2007, rédigée en français et contenant les observations du Gouvernement au sujet de la satisfaction équitable, le Gouvernement a précisé ce qui suit : « Tout d’abord, le Gouvernement réitère l’argument présenté dans le cadre de ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête (...) quant au fait que la présente affaire a été introduite par un seul requérant, M. Gelu Mircea Stan. »

Le 3 juillet 2007, les requérants ont transmis au greffe une lettre du 28 juin 2007 dont la partie pertinente était ainsi rédigée : « Nous avons pris connaissance avec satisfaction du retrait par le Gouvernement de son argument concernant l’introduction de la requête par un seul requérant, ce qui est objectivement correct. »

Par une lettre du 14 septembre 2007, rédigée en anglais, le Gouvernement a rappelé que, dans sa lettre du 1 er juin 2007, il avait réitéré (« reiterated ») son observation sur l’absence de la qualité de requérante de M me Rosemberger et non pas qu’il avait retiré cette observation (« withdrew ») .

Le 2 novembre 2007, les requérants ont transmis au greffe une nouvelle lettre ainsi rédigée dans ses parties pertinentes : « Dans ses observations du 1 er juin 2007, le gouvernement roumain a retiré ses observations sur l’introduction de la requête par un seul requérant, Gelu Mircea Stan. C’est la raison pour laquelle nous avons exprimé notre satisfaction pour ce geste dans notre réponse du 28 juin 2007. Par ailleurs, la revendication vise, en toute hypothèse, les appartements n os 3 et 5 sis à Timișoara, 14 rue Revoluției, indifféremment s’ils sont revendiqués par les deux personnes ou par une seule et si les deux ou une seule de ces personnes obtient gain de cause. Dès lors, nous insistons à ce que notre requête soit prise en compte comme appartenant aux deux requérants. »

La Cour relève que la première lettre des requérants, datée du 29 novembre 2001, était signée par M e Ionel Damian, portait son cachet d’avocat et était rédigée au nom des deux requérants.

Le 27 mai 2002, l’avocat a transmis au greffe le formulaire officiel de requête qui mentionnait M. Gelu Mircea Stan comme requérant et M e Ionel Damian comme son représentant. Le formulaire était signé par l’avocat.

En première annexe au formulaire, il y avait un pouvoir (« împuternicire avocațială ») du 30 novembre 2001 selon lequel l’avocat était autorisé par les deux requérants à les représenter devant la Cour. Le pouvoir était signé par l’avocat et portait son cachet. Il portait également la signature de M. Gelu Mircea Stan.

En seconde annexe au formulaire, il y avait un pouvoir du 2 avril 2002, authentifié par le notaire public (« procură specială ») . Aux termes de ce pouvoir, M. Gelu Mircea Stan autorisait M e Ionel Damian à le représenter devant la Cour « en vue de la restitution des appartements n os 3 et 5 situés en Roumanie, à Timișoara, 14 rue Revoluției (ancienne rue 23 August), qui ont été nationalisés ».

La Cour note que, selon l’article 45 § 3 de son règlement, « lorsqu’un requérant est représenté (...) son ou ses représentants doivent produire une procuration ou un pouvoir écrit ».

Elle observe avec le Gouvernement que la requérante n’a signé aucun pouvoir en l’espèce. Elle relève pourtant que, par le pouvoir du 30 novembre 2001, l’avocat attestait, par sa signature et son cachet, qu’il représentait les deux requérants. De plus, toutes les lettres que M e Ionel Damian a adressées au greffe étaient rédigées au pluriel et faisaient référence aux deux requérants.

Au vu de ce qui précède, la Cour ne saurait pas faire la preuve en l’espèce d’un formalisme excessif et considère dès lors que la requête a été introduite par les deux requérants. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement relève que les requérants ont fait usage des dispositions de la loi n o 10/2001 afin de se voir accorder des dédommagements. Il attache une importance particulière aux dispositions de la loi n o 10/2001, telles que modifiées par la loi n o 247/2005, et ayant pour objectif d’accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s’avère impossible, d’accorder une indemnisation consistant en une participation, en tant qu’actionnaires, à un organisme de placement de valeurs mobilières, « Proprietatea », organisé sous la forme d’une société par actions. Selon le Gouvernement, la réparation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de la jurisprudence de la Cour.

Les requérants estiment pour leur part que les dispositions des lois invoquées par le Gouvernement ne sont pas suffisantes, puisque les actions ou les titres offerts par le fonds « Proprietatea » ne constituent pas des dédommagements équitables et effectifs pour les deux appartements. De plus, la notification qu’ils ont faite en vertu de la loi n o 10/2001 n’est toujours pas examinée à ce jour.

La Cour observe que par un arrêt du 17 novembre 2000 du tribunal départemental de Timiș, définitivement confirmé le 26 juin 2001, les juridictions ont constaté l’illégalité de la nationalisation des deux appartements (paragraphe 20 ci-dessus). Elle considère dès lors que ce constat d’illégalité a pour effet de reconnaître, indirectement et avec effet rétroactif, le droit de propriété des requérants sur ces biens. De plus, la Cour constate que ce droit n’était pas révocable et n’a pas été contesté ni infirmé à ce jour ( Sebastian Taub c. Roumanie , n o 58612/00, § 37, 12 octobre 2006 ; Gabriel c. Roumanie, n o 35951/02, §§ 25-26, 8 mars 2007). En outre, le Gouvernement ne conteste pas le droit des requérants sur les biens litigieux.

Au vu de ces éléments, la Cour estime que la question de l’existence d’un bien n’est pas sujette à controverse.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, entre autres, Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32-35, 16 février 2006).

Elle réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien (voir Porteanu précité, § 32). Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 (voir notamment Străin précité, §§ 39, 43 et 59). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant, ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme les requérants, se sont vu priver de leurs biens ( Porteanu précité, § 34).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leurs appartements, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, a fait subir à ceux-ci une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. III.

La Cour observe que le jugement en cause a été annulé par un arrêt du 5 décembre 1996 de la Cour suprême de justice, à la suite d’un recours en annulation (paragraphe 12 ci-dessus).

Toutefois, la Cour rappelle que l’annulation d’une décision judiciaire définitive est une violation instantanée, qui ne crée pas une situation continue ( Stanca c. Roumanie (déc.), n o 59028/00, 27 avril 2004). Elle rappelle également que là où aucun recours interne n’est disponible pour dénoncer un acte supposé violer la Convention, le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention commence en principe à courir le jour où l’acte incriminé a été accompli, ou le jour auquel le requérant a eu à pâtir directement de cet acte, en a pris connaissance ou aurait pu en prendre connaissance ( Aydin, Aydin et Aydin c. Turquie , (déc.) n os 28293/95, 29494/95, 30219/96, CEDH 2000-III).

Dans le cas d’espèce, la Cour note que le droit roumain ne prévoyait pas de recours effectif contre un arrêt d’annulation.

Compte tenu de ce que les requérants ont fait référence à l’annulation du jugement en cause dans leur action introduite en 1997 (paragraphe 14 ci-dessus), la Cour estime comme établi, qu’au plus tard au cours de l’année 1997, les requérants avaient pris connaissance de l’arrêt de la Cour suprême, soit en dehors du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief a été introduit tardivement et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants demandent au titre du dommage matériel la restitution en nature des deux appartements. À titre subsidiaire, ils réclament 373 599 euros (EUR), dont 185 454 EUR pour l’appartement n o 3 et 188 145 EUR pour l’appartement n o 5. Ils versent au dossier deux rapports d’expertise de novembre 2006 portant sur l’évaluation des deux appartements. Ils demandent en outre que l’Etat soit condamné à leur verser « un intérêt de 6 % par année » en cas de non-restitution en nature des appartements.

Les requérants précisent qu’ils ne demandent aucune somme au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement estime pour sa part que la valeur des deux appartements est de 309 323 EUR, dont 154 574,58 EUR représentent la valeur de l’appartement n o 3, et 154 748,42 EUR celle de l’appartement n o 5. Il fournit en ce sens un rapport d’expertise de mai 2007.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l’Etat des deux appartements litigieux à des tiers, combinée avec l’absence totale d’indemnisation. Dans les circonstances de l’espèce, elle estime dès lors que la restitution des appartements n os 3 et 5 sis au rez-de-chaussée et au deuxième étage de l’immeuble situé à Timișoara, 14 rue Revoluției (ancienne rue 23 August) placerait les requérants, autant que possible, dans une situation équivalente à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide que le Gouvernement devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle des appartements.

S’agissant de déterminer la valeur des appartements, la Cour observe que tant les requérants que le Gouvernement ont présenté des rapports d’expertise. Compte tenu de ces rapports, ainsi que des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle des appartements à 320 000 EUR.

Concernant la demande des requérants de se voir verser par l’Etat un « intérêt de 6 % par année » en cas de non-restitution en nature, la Cour observe qu’une telle demande n’est aucunement justifiée. En conséquence, il convient de la rejeter. B. Frais et dépens

Les requérants n’ont pas demandé le remboursement des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l’a demandé. Dès lors, en l’espèce, la Cour n’octroie aux requérants aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit que la requête a été introduite par M. Gelu Mircea Stan et M me Ametista Valentina Rosemberger ; 2. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit restituer aux requérants les appartements n os 3 et 5 sis au rez-de-chaussée et au deuxième étage de l’immeuble situé à Timișoara, 14 rue Revoluției (ancienne rue 23 August) dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans le même délai de trois mois, 320 000 EUR (trois cent vingt mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; c) que la somme en question sera à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; d) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président