AFFAIRE HERTZOG ET AUTRES c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34011/02) împotriva României, depusă de patru cetățeni ai acestui stat, Dl. Constantin Hertzog, Dl. Loren Hertzog, Doamna Lidia Hertzog și Doamna Roxana Cazacu („reclamații"), care au sesizat Curtea la 30 august 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamații, cărora le-a fost acordată asistență juridică, sunt reprezentate de către Doamna S. Stănciulescu, avocat la Craiova. Guvernul României („Guvernul") este reprezentat de către agenta sa, Doamna R. Păsoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât că vor fi examinate concomitent admisibilitatea și fondul cauzei. PE FOND I.

La 7 martie 1945, I.H., mama primului reclamant, a cumpărat un teren de 643,5 m² pe care se găseau trei construcții (anexe), situate la nr. 11, strada Păcii (în prezent nr. 13), la Craiova. Doi ani mai târziu, a construit o casă, compusă din două apartamente situate una la parter și cealaltă la etajul întâi. În 1950, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, Statul a preluat integral posesia proprietății imobiliare. 1. Cerere administrativă de restituire

În 1996, I.H. a solicitat restituirea proprietății. Printr-o decizie administrativă dată la 9 mai 1996, comisia județeană pentru aplicarea legii nr. 112/95 a confirmat existența dreptului interesatei de a obține o despăgubire pentru confiscarea proprietății sale, dar nu a stabilit valoarea acesteia, precizând că urma să i se comunice ulterior. 2. Vânzarea proprietății litigioase

Prin două contracte încheiate la 7 aprilie și 15 iulie 1997, Statul a vândut proprietatea la două familii care o ocupau ca și chiriași, familiile T.G. și T.C., precum și P.P. și P.G.. Primul contract de vânzare privea apartamentul cu trei camere situat la parter. Al doilea contract privea apartamentul cu trei camere situat la etajul întâi.

Ambele contracte de vânzare acordau cumpărătorilor drept de uzufruct asupra terenului aferent, respectiv 63,9 m² în favoarea T.G. și T.C. și 57,68 m² în favoarea P.P. și P.G. 3. Acțiune revendicativă

La 2 iulie 1997, I.H. a sesizat tribunalul de primă instanță din Craiova cu o acțiune revendicativă imobiliară împotriva Primăriei Craiova. La 10 martie 1999, reclamanta a obținut o decizie definitivă, pronunțată de tribunalul județean din Dolj, care a constatat ilegalitatea naționalizării proprietății și a ordonat autorităților să i-o restituie. La 7 noiembrie 1999, curtea de apel din Craiova a confirmat temeinicia acestei decizii.

Înainte de pronunțarea hotărârii curții de apel din Craiova, I.H. a decedat. Procedura a fost continuată de moștenii acesteia, și anume de către primul reclamant și H.I. (fratele primului reclamant).

La 25 octombrie 2001, fratele primului reclamant a decedat. Moștenii acestuia, ultimii trei reclamați, au hotărât să continue procedurile pentru a-și recupera dreptul de proprietate asupra proprietății litigioase. 4. Demersuri pentru execuția deciziei definitive

În 2000, reclamații au solicitat unui executor judecătoresc să execute hotărârea definitivă din 10 martie 1999. La 17 martie 2000, un executor judecătoresc a întocmit un proces-verbal atestând că aceștia erau proprietari ai proprietății respective. Reclamații spun că au aflat la această ocazie de existența contractelor de vânzare privind proprietatea lor.

Două contestații ale executării au fost depuse la tribunalul de primă instanță de către terții cumpărători. Reclamații au formulat două cere reconvenționale, solicitând anularea contractelor de vânzare.

Prin două sentințe din 8 iunie 2000, tribunalul a respins contestațiile și a hotărât disjungerea cererilor de anulare a contractelor de vânzare. Din dosarul de cauză rezultă că sentințele au fost confirmate în apel la recursul terților cumpărători. 5. Acțiuni revendicative și de anulare a contractelor de vânzare privind proprietatea a) Contract de vânzare încheiat în favoarea soților T.G. și T.C.

La 23 martie 2001, tribunalul de primă instanță din Craiova a respins acțiunea de anulare a contractului de vânzare încheiat în favoarea soților T.G. și T.C., judecând că aceștia acționaseră cu bună-credință la momentul încheierii contractului, deoarece reclamații nu le-au notificat intenția lor de a-și recupera dreptul de proprietate asupra proprietății în cauză. Prin aceeași sentință, tribunalul, după ce a comparat titlurile de proprietate ale părților, a considerat că al reclamanților era anterior și mai bine întemeiat decât al terților cumpărători și că faptul că a fost înscris în registrul foncier îl făcea opoziibil erga omnes. În consecință, tribunalul a admis acțiunea revendicativă a reclamanților și a ordonat soților T.G. și T.C. să le restituie proprietatea imobiliară. La 1 octombrie 2001, la recursul reclamanților și al părții pârâte, tribunalul județean din Dolj a confirmat această sentință.

Reclamații și părțile pârâte au format recurs împotriva acestei decizii. Printr-o hotărâre din 27 martie 2002, curtea de apel din Craiova a admis recursul terților cumpărători, a anulat deciziile anterioare și, pe fond, a respins acțiunea revendicativă a reclamanților pentru lipsa de temeiere. Curtea de apel a estimat că, în ciuda anteriorității titlului de proprietate al reclamanților, legislația în materie, în special legea nr. 112/1995, privilegia situația chiriașilor imobilelor naționalizate, foștii proprietari având posibilitatea să primească o despăgubire pentru pierderea proprietății. b) Contract de vânzare încheiat în favoarea soților P.P. și P.G.

Prin sentința din 23 martie 2001, tribunalul de primă instanță din Craiova a confirmat constatarea ilegalității naționalizării și a ordonat terților cumpărători să restituie proprietatea imobiliară reclamanților. Cu toate acestea, a validat contractele de vânzare, judecând că terții erau cumpărători cu bună-credință, deoarece la momentul vânzării, titlul de proprietate al Statului era valabil și nu era contestat.

Reclamații și terții cumpărători au atacat această sentință. La 2 octombrie 2001, tribunalul județean din Dolj a admis apelul terților cumpărători și a respins acțiunea revendicativă a reclamanților pentru lipsa de temeiere. Tribunalul a estimat că chiriașii imobilelor naționalizate erau protejați de legislația în vigoare, foștii proprietari având posibilitatea să primească o despăgubire pentru pierderea proprietății lor. La recursul reclamanților, această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre din 12 februarie 2002 a curții de apel din Craiova.

Conform Guvernului, în 2001, reclamații ar fi depus o cerere administrativă de restituire a proprietății în temeiul legii nr. 10/2001. Din aceleași informații rezultă că nici o urmărire favorabilă nu a fost dată cererii lor. II.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([Marea Cameră], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea, relevante în prezenta cauză.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial la 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare, permițând beneficiarilor să aleagă între o compensare sub forma bunurilor și serviciilor și o compensare sub forma unei despăgubiri pecuniare echivalând cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante ale legii nr. 10/2001 (republicată și amendată la 2 septembrie 2005) și modificate de legea nr. 247/2005 se citesc după cum urmează: art. 1 „1. Bunurile imobiliare pe care Statul (...) le-a apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și acelea luate de stat în temeiul legii nr. 139/1940 privind rechiziția, și nerestituide încă, vor fi restituate în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot fi compensarea prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o despăgubire pecuniară acordată conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare dobândite abuziv (...). " art. 10 „1) Atunci când clădirile intrate în patrimoniul statului într-un mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri de reparare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor intrate ilegal în patrimoniul Statului va fi determinată în funcție de valoarea de piață a bunului la momentul deciziei de acordare a indemnității, stabilită conform normelor internaționale de evaluare și conform informațiilor disponibile evaluatorilor. 9) Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor apropiate abuziv de stat și nedemolate, care nu pot fi restituate în natură, va fi determinată în funcție de valoarea lor de piață la momentul deciziei de acordare a indemnității, conform normelor internaționale de evaluare. " art. 20 „1) Dacă bunul nu a fost vândut la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, reclamații care au primit despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995 pot solicita doar restituirea în natură a bunului, având obligația de a restitui despăgubirea inițial primită, ținând cont de indicele inflației. 2) În cazul în care bunul a fost vândut conform legii nr. 112/1995 (...) reclamantul are dreptul să primească o reparare prin echivalență pentru valoarea de piață a bunului imobiliar, teren și construcții, determinată conform normelor internaționale de evaluare. În cazul în care reclamații au primit despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995, ei au dreptul la diferența dintre despăgubirile primite, majorate conform ratei inflației, și valoarea bunului. (...). " art. 45 „Orice act de dispoziție, inclusiv cele realizate în procesul de privatizare, prin care bunuri imobiliare ce fac obiectul prezentei legi sunt transmise, sunt valabile dacă au fost încheiate conform legilor în vigoare la momentul încheierii lor. (...). "

Modalitățile de stabilire și plată ale despăgubirilor stabilite în temeiul legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu c. România (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006).

Funcționarea societății pe acțiuni „Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006). PE DREPT I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamații susțin că imposibilitatea de a-și recupera proprietatea bunului a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor lor, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu vătămă dreptul pe care statele îl au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă, în plus, că nu se confruntă cu nici un motiv de inadmisibilitate și o declară, prin urmare, admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul amintește că reclamații ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. În acest sens, rezumă obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat în mod cuprinzător problema imobilelor naționalizate, în timp ce tindea să mențină un echilibru între cerințele reparării și securității relațiilor juridice, și, în final, legea nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin punerea în vigoare a cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei legi din urmă.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materia dreptului de proprietate, ci și pentru a lua timpul necesar implementării lor. El estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în valoare echivalentă cu valoarea bunului stabilită prin expertiză.

În sfârșit, Guvernul consideră că un eventual întârziere în acordarea indemnizațiilor ar fi datorată unor „circumstanțe excepționale" și nu ar fi de natură să rupă echilibrul just între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.

Reclamații amintesc că nici o urmărire favorabilă nu a fost dată cererii lor de indemnizare în temeiul legii nr. 10/2001. În sfârșit, reclamații consideră că observațiile Guvernului nu răspund la motivele ridicate de ei.

Curtea observă că reclamații dețin o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autorităților să le restituie proprietatea litigioasă. Așa cum Curtea a constatat deja (vezi cauza Străin precitată § 38), existența dreptului lor de proprietate în temeiul acestui jugment definit nu era condiționată de alte formalități.

Curtea a tratat în mod repetat cauze ridicând întrebări similare cu cele ale cazului prezent și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi, între altele, Porteanu, precitată, §§ 32-35).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Curtea reafirmă, în special, că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile revendicative imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia terților cu bună-credință, chiar atunci când aceasta este anterioară confirmării în justiție cu caracter definit a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o lipsire de proprietate. O asemenea lipsire, combinată cu absența absolută a oricărei indemnizări, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, precitată, §§ 39, 43 și 59).

Întrucât Guvernul invocă că îi este permis să obțină o indemnizare pentru pierderea bunului, Curtea reitera constatarea ei anterioară conform căreia nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu permit, în prezent, într-un mod susceptibil să duce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamanților (vezi, între altele, cauzele Radu c. România, nr. 13309/03, §§ 32-34 și Ruxanda Ionescu c. România, nr. 2608/02, §§ 38, 39, 12 octombrie 2006). Mai mult, aceste legi nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de către persoanele care, cum sunt reclamații, s-au găsit în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituită în temeiul unui jugment definit (vezi, mutatis mutandis, Porteanu precitată, § 34).

De aceea, Curtea consideră că faptul că reclamații au fost lipsiți de dreptul lor de proprietate asupra bunului imobiliar, combinat cu absența absolută a oricărei indemnizări de aproape șapte ani, le-a impus o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, a existat în această cauză o încălcare a acestei dispoziții. II.

Reclamații reclamă acordarea a 470.000 euro („EUR") pentru valoarea de piață a bunului. Aceștia depun în dosar o opinie realizată de o agenție imobiliară, conform căreia valoarea de piață a casei se situează între 300.000 – 350.000 EUR. Ei mai cer și 30.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferințele, anxietatea și incertitudinea cauzate de ingerința statului în dreptul lor de proprietate.

Guvernul observă că reclamații nu au depus în dosar nici un raport de expertiză tehnică imobiliară. El contestă valoarea daunelor materiale reclamate și se referă la o opinie dată de un expert imobiliar, care precizează că valoarea de piață a bunului ar fi 113.944 EUR. Guvernul amintește că reclamații au fost întotdeauna proprietari ai terenului aferent și nu pot pretinde o indemnizare pentru valoarea sa de piață. În acest sens, se referă la o copie a unui certificat fiscal depus de reclamații în cadrul cererii lor de asistență juridică, care îi menționează pe aceștia ca proprietari ai terenului atașat bunului imobiliar.

Curtea observă mai întâi că, în urma jugmentului definit din 10 martie 1999 al tribunalului județean din Dolj, cei 643,5 m² de teren au redevenit proprietatea reclamanților, deoarece contractele de vânzare ale celor două apartamente ce compun casa litigioasă nu au privit terenul aferent (vezi § 8 mai sus). Această recunoaștere a fost doar formală, deoarece reclamații nu au fost puși în posesia acestui teren și se găsesc în continuare în imposibilitatea de a-l utiliza.

În circumstanțele acestei cauze, Curtea estimează că restituirea casei situate la nr. 13, strada Păcii, la Craiova, compusă din apartamentele situate la parter și la etajul întâi, precum și din terenul aferent de 643,5 m², ar plasa reclamații cât se poate pe o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența unei asemenea restituiri din partea Statului pârât, Curtea hotărăște că va trebui să verse persoanelor în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului. Ținând cont de datele furnizate de părți, precum și de informațiile de care dispune Curtea asupra prețurilor pieței imobiliare locale, ea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 130.000 EUR.

Curtea consideră, în final, că încălcarea gravă a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor nu poate fi suficient compensată prin simple constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1. Judecând în echitate, le acordă în comun suma de 4.000 EUR cu titlu de reparare a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamații mai solicită și 300 EUR pentru cheltuielile și onorariile ocazionate la jurisdicțiile interne și la Curte. Ei mai solicită, de asemenea, rambursarea a 234 EUR, sumă reprezentând impozitul pe proprietatea aferentă anului 2003. Ei au depus în dosar copii ale chitanțelor și facturilor atestând diverse cheltuieli (expertiză, dosar de executare, dosar de moștenire).

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare și rezonabile, cu condiția ca acestea să fie justificate, necesare și rezonabile. El observă că reclamații nu au solicitat acordarea nici unei sume cu acest titlu. Conform Guvernului, cheltuielile de moștenire, precum și cele legate de plata impozitelor pe proprietate nu pot fi rambursate, nefiind legate de prezenta procedură.

În ceea ce privește cererea de rambursare a sumei plătite cu titlu de impozit pe proprietate, Curtea constată că este vorba de cheltuieli de impozit pe proprietate care le-au revenit reclamanților, ca proprietari ai bunului litigios.

În ceea ce privește alte cheltuieli reclamate, ținând cont de gradul relativ redus de complexitate a acestei cauze, care urmează o jurisprudență deja bine stabilită, și de 850 EUR primiți cu titlu de asistență juridică din partea Consiliului Europei, judecând în echitate, după cum dorește art. 41 al Convenției, Curtea consideră rezonabil să aloce persoanelor în cauză, în comun, 100 EUR pentru cheltuielile și onorariile sale. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților bunul imobiliar litigios compus dintr-o casă și un teren de 643,5 m² aferent și situat la nr. 13 din strada Păcii, la Craiova, în termen de trei luni de la data când această hotărâre devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției; b) în caz de nerestituire, Statul pârât trebuie să verse în comun reclamanților, în aceeași perioadă de trei luni, 130.000 EUR (o sută treizeci de mii euro) cu titlu de daune materiale; c) în orice caz, Statul pârât trebuie să verse în comun reclamanților 4.000 EUR (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral și 100 EUR (o sută euro) pentru cheltuieli și onorarii; d) orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; e) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data plății; f) că, odată cu expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de depozit marginal a Băncii Centrale Europene în vigoare în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru ceea ce rămâne. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 iulie 2007, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Grefier Președintă [1]. Corectat la 13 septembrie 2007. Cifra „0" a fost eliminată. [2]. Corectat la 13 septembrie 2007. Propoziția „Această recunoaștere a fost doar formală, deoarece reclamații nu au fost puși în posesia acestui teren și se găsesc în continuare în imposibilitatea de a-l utiliza." a fost adăugată. [3]. Corectat la 13 septembrie 2007. Cuvintele „precum și din terenul aferent de 643,5 m²" au fost adăugate.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 34011/02) dirigée contre la Roumanie et dont quatre ressortissants de cet État, M. Constantin Hertzog, M. Loren Hertzog, M me Lidia Hertzog et M me Roxana Cazacu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 30 août 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M e S. Stănciulescu, avocat à Craiova. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agente, M me R. Păsoi, du ministère des Affaires étrangères.

Le 23 novembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 7 mars 1945, I.H., mère du premier requérant, acheta un terrain de 643,5 m² sur lequel se trouvaient trois bâtiments (annexes), sis au n o 11, rue Păcii (actuellement n o 13), à Craiova . Deux ans plus tard, elle y fit construire une maison, composée de deux appartements situés l’un au rez ‑ de ‑ chaussée et l’autre au premier étage. En 1950, invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950, l’État prit intégralement possession du bien immeuble. 1. Demande administrative de restitution

En 1996, I.H. demanda la restitution du bien. Par une décision administrative rendue le 9 mai 1996, la commission départementale pour l’application de la loi n o 112/95 confirma l’existence du droit de l’intéressée d’obtenir un dédommagement pour la confiscation de son bien, mais n’en établit pas le montant, en précisant que celui-ci serait communiqué ultérieurement. 2. Vente du bien litigieux

Par deux contrats conclus les 7 avril et 15 juillet 1997, l’État vendit le bien à deux familles qui l’occupaient en tant que locataires, les familles T.G. et T.C., ainsi que P.P. et P.G.. Le premier contrat de vente portait sur l’appartement de trois chambres situé au rez-de-chaussée. Le second contrat portait sur l’appartement de trois chambres situé au premier étage.

Les deux contrats de vente accordaient aux acheteurs un droit d’usufruit sur le terrain afférent, soit 63,9 m² en faveur de T.G. et T.C. et 57,68 m² en faveur de P.P. et P.G. 3. Action en revendication

Le 2 juillet 1997, I.H. saisit le tribunal de première instance de Craiova d’une action en revendication immobilière dirigée contre la mairie de Craiova. Le 10 mars 1999, la requérante obtint une décision définitive, prononcée par le tribunal départemental de Dolj, constatant l’illégalité de la nationalisation du bien et ordonnant aux autorités de le lui restituer. Le 7 novembre 1999, la cour d’appel de Craiova confirma le bien-fondé de cette décision.

Avant le prononcé de l’arrêt de la cour d’appel de Craiova, I.H. décéda. La procédure fut reprise par ses héritiers, à savoir le premier requérant et H.I. (le frère du premier requérant).

Le 25 octobre 2001, le frère du premier requérant décéda. Ses héritiers, les trois derniers requérants, décidèrent de continuer les procédures afin de recouvrer le droit de propriété sur le bien litigieux. 4. Démarches en vue de l’exécution de la décision définitive

En 2000, les requérants demandèrent à un huissier de justice de faire exécuter l’arrêt définitif du 10 mars 1999. Le 17 mars 2000, un huissier de justice dressa un procès-verbal attestant qu’ils étaient propriétaires dudit bien. Les requérants disent avoir appris à cette occasion l’existence des contrats de vente portant sur leur bien.

Deux contestations de l’exécution furent déposées devant le tribunal de première instance par les tiers acquéreurs. Les requérants formèrent deux demandes reconventionnelles, en sollicitant l’annulation des contrats de vente.

Par deux jugements du 8 juin 2000, le tribunal rejeta les contestations et décida de disjoindre les demandes d’annulation des contrats de vente. Il ressort du dossier que les jugements furent confirmés en appel sur recours des tiers acquéreurs. 5. Actions en revendication et en annulation des contrats de vente portant sur le bien a) Contrat de vente conclu en faveur des époux T.G. et T.C.

Le 23 mars 2001, le tribunal de première instance de Craiova rejeta l’action en annulation du contrat de vente conclu en faveur des époux T.G et T.C., en jugeant qu’ils étaient de bonne foi au moment de la conclusion du contrat, car les requérants ne leur avaient pas notifié leur intention de recouvrer leur droit de propriété sur le bien en cause. Par le même jugement, le tribunal, après avoir comparé les titres de propriété des parties, considéra que celui des requérants était antérieur et mieux fondé que celui des tiers acquéreurs, et que le fait de l’avoir inscrit sur le registre foncier le rendait opposable erga omnes. Par conséquent, le tribunal accueillit l’action en revendication des requérants et ordonna aux époux T.G. et T.C. de leur restituer le bien immeuble. Le 1 er octobre 2001, sur appel des requérants et de la partie défenderesse, le tribunal départemental de Dolj confirma ce jugement.

Les requérants et les parties défenderesses formèrent un recours contre cette décision. Par un arrêt du 27 mars 2002, la cour d’appel de Craiova fit droit au recours des tiers acquéreurs, cassa les décisions antérieures et, sur le fond, rejeta l’action en revendication des requérants pour défaut de fondement. La cour d’appel estima que, malgré l’antériorité du titre de propriété des requérants, la législation en la matière, notamment la loi n o 112/1995, privilégiait la situation des locataires des immeubles nationalisés, les anciens propriétaires ayant la possibilité de se voir octroyer une indemnité pour la perte de propriété. b) Contrat de vente conclu en faveur des époux P.P. et P.G.

Par un jugement du 23 mars 2001, le tribunal de première instance de Craiova confirma le constat d’illégalité de la nationalisation et ordonna aux tiers acquéreurs de restituer le bien immeuble aux requérants. En revanche, il valida les contrats de vente, jugeant que les tiers étaient des acquéreurs de bonne foi, car au moment de la vente, le titre de propriété de l’État était valide et non contesté.

Les requérants et les tiers acquéreurs interjetèrent appel de ce jugement. Le 2 octobre 2001, le tribunal départemental de Dolj fit droit à l’appel des tiers acquéreurs et rejeta l’action en revendication des requérants pour défaut de fondement. Le tribunal estima que les locataires des immeubles nationalisés étaient protégés par la législation en vigueur, les anciens propriétaires ayant la possibilité de se voir octroyer une indemnité pour la perte de leur bien. Sur un recours des requérants, cette décision fut confirmée par un arrêt du 12 février 2002 de la cour d’appel de Craiova.

D’après le Gouvernement, en 2001, les requérants auraient déposé une demande administrative de restitution du bien en vertu de la loi n o 10/2001. Il ressort des mêmes informations qu’aucune suite favorable n’a été donnée à leur demande. II.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sont également pertinentes dans la présente affaire.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d’indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée et amendée le 2 septembre 2005) et modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles dont l’État (...) s’est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l’Etat en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l’objet d’une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n’est pas possible, il y a lieu d’adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s’agir de la compensation par d’autres biens ou services (...), avec l’accord du requérant, ou d’un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement (...). » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l’État d’une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n’ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions illégalement entrées dans le patrimoine de l’Etat sera déterminée en fonction de la valeur marchande du bien au moment de la décision d’octroi de l’indemnité, établie selon les normes internationales d’évaluation et conformément aux informations disponibles aux évaluateurs. 9) La valeur des terrains ainsi que des constructions abusivement appropriées par l’Etat et non démolies, qui ne peuvent pas être restituées en nature, sera déterminée en fonction de leur valeur marchande au moment de la décision d’octroi de l’indemnité, conformément aux normes internationales d’évaluation. » Article 20 « 1) Si le bien n’a pas été vendu au moment de l’entrée en vigueur de la présente loi, les requérants qui ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent solliciter uniquement la restitution en nature du bien, ayant l’obligation de restituer le dédommagement initialement reçu, en tenant compte de l’indice d’inflation. 2) Au cas où le bien a été vendu conformément à la loi n o 112/1995 (...) le requérant a le droit de recevoir une réparation par équivalence pour la valeur marchande du bien immeuble, terrain et constructions, déterminée conformément aux normes internationales d’évaluation. Au cas où les requérants ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, ils ont droit à la différence entre les dédommagements reçus, augmentés en fonction du taux d’inflation, et la valeur du bien. (...). » Article 45 « Tout acte de disposition y compris ceux réalisés lors du processus de privatisation, portant que des biens immeubles faisant l’objet de la présente loi, sont valables s’ils ont été conclus conformément aux lois en vigueur au moment de leur conclusion. (...). »

Les modalités de fixation et de paiement des dédommagements établis en vertu de la loi n o 247/2005 sont décrites dans l’arrêt Porteanu c. Roumanie (n o 4596/03, § 24, 16 février 2006).

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l’affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18-20, 20 juillet 2006). EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement rappelle que les requérants auraient déposé une demande de dédommagement en vertu de la loi n o 10/2001. En ce sens il résume les objectifs de la loi n o 10/2001, qui a été la première loi à réglementer de manière globale la question des immeubles nationalisés, tout en tendant à l’équilibre entre les exigences de la réparation et de la sécurité des rapports juridiques, et, enfin de la loi n o 247/2005, qui a modifié et complété la loi n o 10/2001 en mettant en place le cadre institutionnel et financier pour une application plus effective de cette dernière loi.

Le Gouvernement considère que les autorités nationales bénéficient d’un large pouvoir discrétionnaire, non seulement quant au choix des mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer en matière de droit de propriété, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l’octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d’une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d’indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l’immeuble n’est pas possible, l’indemnisation se fera par l’émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise.

Enfin, le Gouvernement considère qu’un éventuel retard dans l’octroi des indemnisations serait dû à des « circonstances exceptionnelles » et ne serait pas de nature à rompre le juste équilibre entre la protection du droit de propriété et les exigences de l’intérêt général.

Les requérants rappellent qu’aucune suite favorable n’a été donnée à leur demande d’indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001. Enfin, les requérants considèrent que les observations du Gouvernement ne répondent pas aux griefs soulevés par eux.

La Cour observe que les requérants détiennent une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de leur restituer le bien litigieux. Comme la Cour l’a déjà constaté (voir affaire Strain précité § 38) l’existence de son droit de propriété en vertu dudit jugement définitif n’était pas conditionnée à d’autres formalités.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, entre autres, Porteanu, précité, §§ 32 ‑ 35).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice d’une manière définitive du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin, précité, §§ 39, 43 et 59).

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu’il lui est loisible d’obtenir une indemnisation pour la perte de son bien, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 ne permettent pas, actuellement, d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité aux requérants (voir, parmi d’autres, les affaires Radu c. Roumanie, n o 3309/03, § 32-34 et Ruxanda Ionescu c. Roumanie , n o 2608/02, §§ 38, 39, 12 octobre 2006). De surcroît, ces lois ne prennent pas en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme les requérants se sont vu dans l’impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d’un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu précité, § 34).

Dès lors, la Cour considère que le fait que les requérants ont été privés de leur droit de propriété sur leur bien immobilier, combiné avec l’absence totale d’indemnisation depuis presque sept ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garantis par l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. II.

Les requérants réclament l’octroi de 470 000 euros (« EUR ») pour la valeur marchande du bien. Ils versent au dossier un avis réalisé par une agence immobilière, selon lequel la valeur marchande de la maison se situe entre 300 000 – 350 000 EUR. Ils demandent également 30 000 EUR au titre du dommage moral pour les souffrances, l’angoisse et l’incertitude causées par l’ingérence de l’État dans leur droit de propriété.

Le Gouvernement fait observer que les requérants n’ont versé au dossier aucun rapport d’expertise technique immobilière. Il conteste le montant des dommages matériels réclamés et renvoie à un avis donné par un expert immobilier, qui précise que la valeur marchande du bien serait de 113 944 EUR. Le Gouvernement rappelle que les requérants ont toujours été propriétaires du terrain afférent et qu’ils ne peuvent prétendre à une indemnisation pour sa valeur marchande. En ce sens, il renvoie à une copie d’un certificat fiscal déposé par les requérants dans le cadre de leur demande d’assistance judiciaire, qui mentionne ceux-ci comme propriétaires du terrain attenant au bien immobilier.

La Cour observe d’abord qu’à la suite du jugement définitif du 10 mars 1999, du tribunal départemental de Dolj, les 643,5 m² [1] de terrain sont redevenus propriété des requérants car les contrats de vente des deux appartements composant la maison litigieuse n’ont pas porté sur le terrain afférent (voir § 8 ci-dessus). Cette reconnaissance ne fut que formelle car les requérants n’ont pas été mis en possession dudit terrain et se trouvent toujours dans l’impossibilité de l’utiliser. [2]

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que la restitution de la maison sise n o 13, rue Păcii, à Craiova, composée des appartements situés au rez-de-chaussée et au premier étage, ainsi que du terrain afférent de 643,5 m² [3] , placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu’il devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien. Compte tenu des données fournies par les parties ainsi que des informations dont la Cour dispose sur les prix du marché immobilier local, elle estime la valeur marchande actuelle du bien à 130 000 EUR.

La Cour considère, enfin, que l’atteinte grave au droit des requérants au respect de leurs biens ne saurait être suffisamment compensée par le simple constat de violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Statuant en équité, elle leur octroie conjointement la somme de 4 000 EUR à titre de réparation du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 300 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Ils demandent également le remboursement de 234 EUR, montant représentant l’impôt foncier afférent à l’année 2003. Ils ont versé au dossier copie des quittances et factures attestant des divers frais (expertise, dossier d’exécution, dossier de succession).

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais réels, nécessaires et raisonnables, à condition qu’ils soient justifiés, nécessaires et raisonnables. Il fait observer que les requérants n’ont demandé l’octroi d’aucune somme à ce titre. Selon le Gouvernement, les frais de succession ainsi que ceux liés au paiement des impôts fonciers ne peuvent pas faire l’objet d’un remboursement, n’ayant aucune liaison avec la présente procédure.

Pour ce qui est de la demande de remboursement de la somme acquittée au titre d’impôt foncier, la Cour note qu’il s’agit de frais d’impôt foncier qui incombaient aux requérants, en tant que propriétaires du bien litigieux.

S’agissant des autres frais réclamés, compte tenu du degré relativement réduit de complexité de la présente affaire, qui suit une jurisprudence d’ores et déjà bien établie, ainsi que des 850 EUR reçus à titre l’aide judiciaire de la part du Conseil de l’Europe, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d’allouer aux intéressés, conjointement, 100 EUR pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit restituer aux requérants l’immeuble litigieux composé d’une maison et d’un terrain de 643,5 m² attenant et sis au n o 13 de la rue Păcii, à Craiova, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans le même délai de trois mois, 130 000 EUR (cent trente mille euros) pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants 4 000 EUR (quatre mille euros) pour préjudice moral et 100 EUR (cent euros) pour frais et dépens ; d) tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; e) que les montants en question seront à convertir en lei nouveaux (RON) au taux applicable à la date du règlement ; f) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juillet 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Elisabet Fura-Sandström Greffier Présidente [1] . Rectifié le 13 septembre 2007. Le chiffre « 0 » a été enlevé. [2] . Rectifié le 13 septembre 2007. La phrase « Cette reconnaissance ne fut que formelle car les requérants n'ont pas été mis en possession dudit terrain et se trouvent toujours dans l'impossibilité de l'utiliser. » a été rajoutée. [3] . Rectifié le 13 septembre 2007. Les mots « ainsi que du terrain afférent de 643,5 m² » ont été rajoutés.