CASE OF NERUMBERG v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La 16 decembrie 1992 reclamanții au sesizat judecătoria Pitești cu o acțiune împotriva primăriei pentru a fi condamnată la punerea lor în posesia unui teren de 716 m², bazându-se pe sentința din 21 noiembrie 1990 citată anterior.

Printr-o sentință definitivă din 24 iunie 1993 instanța a admis acțiunea lor și a ordonat primăriei să-i pună în posesia unui teren de 716 m² aflat în intravilanul orașului Pitești, fără a-i delimita totuși amplasamentul.

La 30 august 1996 primăria Pitești a invitat reclamanții să ajute comisia de aplicare a legii nr. 18/1991 («

Reclamanții au refuzat acest amplasament, cerând punerea lor în posesia unui teren situat în centrul orașului, pe motiv că terenul oferit nu avea o valoare echivalentă cu cea donată statului în 1965. Într-un proces-verbal întocmit cu acest prilej s-a menționat că consiliul local nu dispunea de terenuri libere în centrul orașului și că, prin urmare, executarea sentinței din 24 iunie 1993 era imposibilă.

Prin procesele-verbale din 21 august și 31 octombrie 1998 reclamanții au fost puși în posesia unui teren de 384 m² pe baza unei sentințe definitive din 24 iunie 1993. Autoritățile au evidențiat în procesul-verbal din 21 august 1998 existența unor garaje pe 126 m² din acest teren și necesitatea de a trimite o comunicare proprietarilor lor în vederea demolării acestora.

Acțiunea lui T.I. și D.V. în reconstituire a dreptului lor de proprietate asupra terenului de 126 m²

T.I. și D.V. erau proprietarii garajelor construite pe terenul de 384 m² asupra căruia reclamanții fuseseră puși în posesie. Aceste construcții ocupau o suprafață de 126 m².

La 20 ianuarie 1999 T.I. și D.V. au sesizat judecătoria Pitești cu o acțiune împotriva primăriei și prefecturii Pitești, cerând reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor în chestiune. Ei au menționat că le-au construit în 1984 pe baza unei autorizații de construcție eliberată de primărie care era, în acel moment, proprietara terenului.

La 28 aprilie 1999 reclamanții au formulat o cerere de intervenție, solicitând respingerea acțiunii lui T.I. și D.V. și scoțând în evidență faptul că ei erau proprietarii terenului în baza sentinței din 24 iunie 1993 și a procesului-verbal din 31 octombrie 1998.

La 3 octombrie 2000 instanța a admis acțiunea lui T.I. și D.V. și a ordonat primăriei să le reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului de 126 m² în cauză. Ea a considerat că construcțiile fuseseră edificate pe teren în 1984 pentru a asigura folosirea normală a apartamentelor aflate în apropiere și că, prin urmare, constituiau anexe în sensul art. 23 al legii nr. 18/1991. De asemenea, în măsura în care amplasamentul terenului de 716 m² nu fusese stabilit în sentința din 24 iunie 1993, reclamanții, deși au fost puși în posesie, nu se puteau folosi de dreptul de proprietate asupra amplasamentului la care se referă prezentul litigiu, deoarece niciun titlu de proprietate nu le-a fost eliberat în acest sens. În consecință, T.I. și D.V. puteau beneficia de dispozițiile legii nr. 18/1991 pentru a li se reconstitui dreptul asupra terenului de 126 m².

Reclamanții au înaintat recurs, susținând că terenul respectiv fusese transferat ilegal în patrimoniul statului în 1965, că autorizația de construcție avea caracter provizoriu și că terenul se afla din 31 octombrie 1998 în patrimoniul lor. Reclamanții au fost chemați în ședință prin citație trimisă la domiciliu. Fiind plecați în străinătate, au luat cunoștință de acest lucru prin intermediul terților. Au depus o cerere de amânare a cauzei pentru a putea participa la ședință. Ei au indicat de asemenea curții de apel adresa lor din străinătate pentru a fi informați asupra noilor date ale ședinței.

Printr-o hotărâre din 21 martie 2001 curtea de apel din Pitești, după ce a examinat toate motivele de recurs ale reclamanților pe baza documentelor scrise prezentate la dosar, l-a respins și a confirmat sentința pronunțată în primă instanță.

Acțiunea reclamanților privind condamnarea lui T.I. și D.V. la demolarea construcțiilor existente pe terenul lor

La 7 decembrie 1998 reclamanții au sesizat judecătoria Pitești cu o acțiune împotriva lui T.I. și D.V. pentru a obține autorizația de demolare a garajelor situate pe terenul lor. Printr-o sentință din 7 februarie 2000 tribunalul le-a respins acțiunea, pe motiv că T.I. și D.V. erau constructori de bună credință și că în consecință, în temeiul art. 494 cod civil nu puteau fi condamnați la demolarea construcțiilor. De altfel, instanța a statuat că aceste construcții făceau parte dintr-un proiect de amenajare a teritoriului care viza asanarea solului și prezenta un interes public pentru zona în care se aflau.

Această sentință a fost confirmată, la apelul reclamanților, printr-o hotărâre din 8 septembrie 2000 a tribunalului județean Argeș.

Reclamanții au înaintat un recurs amplu argumentat. Curtea de apel Pitești a chemat reclamanții la prima ședință prin citație trimisă la domiciliu. Reclamanții, plecați în străinătate, au luat cunoștință de acest lucru prin intermediul unui terț. Ei au cerut amânarea cauzei și citarea lor pe viitor la adresa lor din străinătate.

Cu ocazia ședinței din 4 aprilie 2001, după ce a constatat că părțile fuseseră citate legal, curtea de apel a examinat mijloacele de atac ale reclamanților, în lipsa lor, bazându-se pe documentele scrise prezentate la dosar. Printr-o sentință amplu motivată din aceeași dată a respins apelul și a confirmat sentința pronunțată în primă instanță.

Prin scrisorile din 28 și 29 septembrie 1998 reclamanții au cerut comisiei județene de aplicare a legii nr. 18/1991 privind fondul funciar («

La 15 martie 1999 reclamanții au fost invitați de primărie să participe, alături de comisia locală, la identificarea unui alt amplasament de teren în suprafață de 332 m², pentru a executa în întregime sentința din 24 iunie 1993. Reclamanții, reprezentați de un împuternicit, au cerut o amânare pentru a se pronunța asupra posibilității de a accepta un nou amplasament.

În anul 2000 reclamanții au cerut primăriei ca un titlu de proprietate să le fie eliberat pentru un teren de 716 m² în baza sentinței din 24 iunie 1993. Printr-o comunicare din 5 iulie 2000 au fost informați că în temeiul legii nr. 19/1991 titlul de proprietate nu putea să le fie eliberat decât după executarea în întregime a sentinței menționate anterior, ceea ce nu era cazul.

Reclamanții au adresat din nou un memoriu comisiei județene, cerându-i să fie puși în posesia unui teren în temeiul sentinței din 24 iunie 1993 citată anterior. Printr-o comunicare din 27 noiembrie 2000 aceasta i-a informat că puteau sesiza tribunalele cu o acțiune împotriva primăriei pentru a-i condamna la punerea în posesia terenurilor. De asemenea, ea i-a informat că era posibil ca la sfârșitul perioadei prevăzute de legea nr. 18/1991, modificată prin legea nr. 1/2000, pentru a permite persoanelor private să-și depună cererile de restituire în natură a terenurilor – primăria să facă inventarul terenurilor libere din intravilanul orașului Pitești și să le propună un alt teren la schimb. Comisia nu le-a precizat termenul scadent prevăzut de lege în acest scop.

Printr-o scrisoare sosită la Curte pe 29 martie 2005, reclamanții au informat grefa că sentința din 24 iunie 1993 încă nu fusese executată integral, primăria refuzând punerea lor în posesie asupra terenurilor de 126 m² și 332 m², pe motiv că nu mai existau terenuri în intravilanul orașului Pitești.

Legislația internă pertinentă, și anume extrasele din legile nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificarea legii nr. 18/1991 și 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauza

Sunt pertinente de asemenea articolele 23 și 24 ale legii 18/1991 care prevăd că parcelele atribuite de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producție pentru construirea caselor lor, în conformitate cu decretul nr. 42/1990, rămân în proprietatea acestora din urmă, foștii proprietari având dreptul de a fi despăgubiți prin repartizarea unei parcele de teren echivalentă.

De asemenea Guvernul menționează că reclamanții au fost informați asupra motivelor care justificau executarea parțială a sentinței din 24 iunie 1993 (paragrafele 8 și 13 de mai sus) precum și asupra faptului că sentința citată anterior nu le dădea dreptul de a li se restitui dreptul de proprietate asupra terenului care făcuse obiectul donației din 1965 (Cauza

Reclamanții consideră că neexecutarea integrală a sentinței din 24 iunie 1993 nu le poate fi reproșată lor. În această privință, ei menționează că cele două oferte făcute de primărie priveau terenuri impracticabile situate în două cartiere periferice ale orașului. De asemenea, ei consideră că punerea lor în posesie asupra terenului de 384 m² nu este efectivă, în măsura în care primăria era informată că 126 m² din acest teren erau ocupați de garaje ale terților și ulterior acestora din urmă li s-a confirmat dreptul de proprietate asupra acestui teren.

Curtea admite că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga statul să execute fiecare sentință indiferent care ar fi caracterul civil și circumstanțele (Cauza

În speță, comisia locală era competentă în exclusivitate să asigure respectarea sentinței din 24 iunie 1993, și anume să pună reclamanții în posesia unui teren de 716 m² în intravilanul orașului Pitești. De altfel, Curtea remarcă faptul că nu se contestă că în speță sentința din 24 iunie 1993 nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată în urma unei căi de atac prevăzută de lege (

Curtea constată că sentința din 24 iunie 1993 citată anterior nu stabilea amplasamentul terenului asupra căruia să se reconstituie dreptul de proprietate al reclamanților. Este adevărat că la 21 august și 31 octombrie 1998 ei au fost puși în posesia unui teren de 384 m² pe baza sentinței de mai sus. Deși au fost informați cu ocazia punerii în posesie asupra existenței garajelor pe terenul în cauză, reiese clar din procesul-verbal întocmit cu acest prilej că autoritățile locale au menționat necesitatea măsurilor pentru a asigura o posesie efectivă.

Ori prin hotărârea din 21 martie 2001 autoritățile naționale au recunoscut lui T.I. și D.V. un drept de proprietate asupra terenului de 126 m² fără a anula totuși sau a modifica hotărârea din 24 iunie 1993. În consecință, pentru cei 126 m² din terenul în cauză reclamanții nu au beneficiat de o punere în posesie efectivă. În această privință nu trebuie uitat că Convenția nu își propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Cauza

De altfel, Curtea amintește că ea a considerat excesivă obligația pentru reclamanți de a înainta acțiuni în anulare a titlurilor de proprietate ale terților (Cauza

Curtea constată în plus că pentru a asigura executarea integrală a sentinței din 24 iunie 1993 autoritățile naționale trebuia să pună reclamanții în posesia unui alt teren de 332 m². Într-adevăr, primăria a luat inițiativa și a făcut o oferă reclamanților respectând condițiile impuse de sentința din 24 iunie 1993 citată anterior, și anume că terenurile să fie situate în intravilanul orașului Pitești. Ori reclamanții au refuzat această ofertă, pe motiv că nu corespundea valorii terenului care făcuse obiectul donației din 1965 și că nu privea terenurile situate în centrul orașului, fără a menționa totuși în fața autorităților naționale că terenurile erau impracticabile. Prin urmare, Curtea consideră că autoritățile competente se aflau, din cauza atitudinii reclamanților, în imposibilitatea de a-i pune în posesia unui teren de 332 m².

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, omițând să execute în mod efectiv sentința din 24 iunie 1993 în partea sa privind terenul de 126 m², autoritățile naționale au privat reclamanții de un acces efectiv la un tribunal.

În consecință, a fost încălcat încălcat

Reclamanții se plâng de o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării integrale de către autoritatea administrativă competentă a sentinței din 24 iunie 1993 pronunțată în favoarea lor de instanțele interne. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care are următoarea formulare:

Guvernul consideră că în măsura în care reclamanții au fost puși în posesia unui teren de 384 m², incluzând terenul de 126 m², ei nu mai puteau pretinde o încălcare a dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării sentinței din 24 iunie 1993 pentru această parte a terenului. În privința neexecutării sentinței din 24 iunie citată anterior pentru terenul de 332 m², Guvernul consideră că este atribuibilă reclamanților și că, prin urmare, nu pot invoca o atingere adusă dreptului lor de proprietate datorată propriei lor acțiuni.

De asemenea, Guvernul amintește că sentința din 24 iunie 1993 nu acorda reclamanților dreptul de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra amplasamentului care făcuse obiectul donației din 1965 și remarcă faptul că terenul de 332 m² cerut de reclamanți era ocupat de o clădire construită în 1990.

În timp ce Curtea consideră că neexecutarea hotărârii din 24 iunie 1993 pentru terenul de 332 m² situat pe vechiul amplasament constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, Guvernul consideră că această ingerință era prevăzută de legea nr. 18/1991 și viza un scop legitim, și anume protecția dreptului de proprietate al proprietarilor clădirii construite pe acest teren. Ori, așa cum Curtea a statuat în cauza

Reclamanții consideră că ingerința în dreptul lor de proprietate așa cum s-a constatat prin sentința din 24 iunie 1993 nu este justificată și datorată relei credințe a autorităților. Astfel, ei remarcă faptul că ofertele de punere în posesie pentru terenul de 332 m² erau consecința multiplelor lor demersuri pe lângă primărie și nu inițiativei autorităților. În privința terenului de 126 m² ocupat de garaje, ei menționează că după punerea lor în posesia terenului terților li s-au eliberat titluri de proprietate asupra aceluiași teren.

Referindu-se la jurisprudența aplicabilă în materie (Cauza

Părțile nu contestă că sentința în cauză nu a fost decât parțial executată, și anume că reclamanții au fost puși în posesia unui teren de 384 m². Totuși, pe 126 m² din acest teren unor terți li s-a acordat ulterior dreptul de proprietate. De asemenea, pe baza sentinței din 24 iunie 1993, reclamanții încă au dreptul la 332 m² de teren în plus.

În privința terenului de 332 m² Curtea consideră că din motive similare celor expuse de art. 6 alin. 1 din Convenție (paragraful 39 de mai sus) nu li se poate reproșa în speță autorităților naționale că nu i-au pus pe reclamanți în posesia unui asemenea teren, în măsura în care aceștia din urmă au refuzat oferta comisiei, care era conformă cu dispozitivul sentinței din 24 iunie 1993.

În privința terenului de 126 m² Curtea relevă că confirmarea dreptului de proprietate al lui T.I. și D.V. asupra aceluiași teren prin hotărârea din 21 martie 2001 a avut drept efect privarea reclamanților de beneficiul acestuia. Interesații nu mai aveau dreptul să intre în posesia bunului, nici să dispună de el în alt fel. În aceste condiții, Curtea constată că această situație a avut drept efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

O privare de proprietate legată de această din urmă normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege (cauza

Curtea remarcă faptul că dreptul de proprietate al terților asupra terenului în cauză a fost consacrat de instanțele naționale făcând aplicarea dispozițiilor legii nr. 18/1991 și că, prin urmare, ingerința era «

O măsură de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să mențină un

Curtea constată că hotărârea din 21 martie 2001 nu a anulat dreptul de proprietate al reclamanților așa cum a fost stabilit prin sentința din 24 iunie 1993. De altfel, în hotărârea sa din 21 martie 2001 citată anterior, curtea de apel a reținut că reclamanții aveau dreptul la un teren pe baza sentinței din 24 iunie 1993, și nu la terenul de 126 m² așa cum a fost identificat în procesul-verbal din 1998.

Curtea constată că nicio dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele pentru dreptul de proprietate al unei persoane private la reconstituirea dreptului de proprietate asupra aceluiași teren. Mai exact, dreptul intern nu dă un răspuns clar și precis la problema de a ști dacă și în ce fel proprietarul privat astfel de bunul său poate fi despăgubit.

De asemenea Curtea constată că obligația de a pune reclamantul în posesia unui teren pe baza sentinței din 24 iunie 1993 revenea statului. Ori sentința din 21 martie 2001 confirma dreptul de proprietate al terților asupra aceluiași teren în temeiul art. 23 din legea nr. 18/1991 (paragrafele 14-16 de mai sus), nu a fost însoțită de nicio altă propunere de punere în posesia unui alt teren nici de o propunere de despăgubire a reclamanților (a se vedea,

În plus, așa cum Curtea a amintit deja, nu este corect să se ceară unui individ care a obținut o creanță împotriva statului, în urma unei proceduri judiciare, să inițieze ulterior o procedură de executare forțată pentru a obține o reparație (

În consecință, Curtea consideră că în cazul în speță lipsa oricărei alte propuneri din partea autorităților de a atribui reclamanților un alt teren de 126 m² sau, eventual, o altă compensație, i-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

În consecință, în speță s-a încălcat această dispoziție în privința terenului de 126 m² și nu s-a încălcat în privința terenului de 332².

Reclamanții se plâng în sfârșit de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil datorită faptului că nu au fost citați legal să compară în procedurile angajate de terți în reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului de 126 m² și de ei înșiși în vederea condamnării terților la demolarea construcțiilor existente pe terenul lor.

Curtea constată că în cursul celor două proceduri reclamanții au fost prezenți la ședințele ținute în primă instanță și în apel. De asemenea, ei și-au prezentat motivele de recurs în scris și instanța de recurs le-a examinat pronunțând decizii amplu motivate și fără aparența arbitrarului.

Imperativele legate de noțiunea de «

Ținând cont de aceste elemente, Curtea consideră că această plângere trebuie respinsă deoarece este în mod evident neîntemeiată, în aplicarea

Guvernul prezintă o expertiză conform căreia valoarea terenurilor de 332 m² și 126 m² cerute de reclamanți se ridică la 86.389 euro din care 62.621,8 euro pentru terenul de 332 m². Citând cauzele

În privința prejudiciului moral, Guvernul estimează că nu există vreo legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenției și paguba invocată și consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, în sine, o reparație satisfăcătoare cu acest titlu.

Curtea relevă că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în lipsa caracterului efectiv al executării sentinței definitive din 24 iunie 1993 pentru terenul de 126 m².

Curtea consideră, în circumstanțele speței, că punerea efectivă în posesie a reclamanților asupra unui teren de 126 m² pe baza sentinței din 24 iunie 1993 a judecătoriei Pitești i-ar pune pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolelor 6 alin. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea punere în posesie în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște că va trebui să plătească interesaților, pentru paguba materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, și anume 30.000 euro.

În privința sumei cerută cu titlu de pierdere a câștigului pentru terenul în cauză, în lipsa oricărui document doveditor pertinent oferit de reclamanți, Curtea nu poate face speculații asupra posibilității și randamentului folosirii sale de către reclamanți (Cauza

În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamanților 7.000 euro pentru prejudiciul moral.

declară cererea admisibilă în privința capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenție (dreptul de acces la o instanță) și 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

hotărăște:

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.