ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 609/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la 7 iulie 2017, pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală București, obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință asupra suprafeței de 911 m.p. din terenul în suprafață de 1482 m.p. proprietatea sa. În cauză, prin sentința civilă nr. 2 C. civ. din 9 ianuarie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a dispus strămutarea judecării litigiului la Tribunalul Buzău, desființând actul de procedură privind desemnarea expertului. Prin sentința civilă nr. 410 din 29 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a scos cauza de pe rol și a dispus înaintarea dosarului nr. x/2017, având ca obiect pretenții, spre competentă soluționare, la Tribunalul Buzău.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1417 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată de pârât prin întâmpinare. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, invocată de pârât. A admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală. A obligat pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală la plata către reclamantul A. a sumei de 309.740 euro, în echivalent în RON la data plății efective, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a terenului de 911 mp situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, județul Prahova, pentru perioada 20.06.2015-24.04.2018, precum și în continuare la plata către reclamant a sumei de 9.110 euro, în echivalent în RON la data plății, lunar, începând cu luna mai 2018 și până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a terenului de 911 mp situat în Sinaia, str. x (fostă str. x), nr. 21, județul Prahova. A admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală la plata către reclamantul A. a sumei de 25512,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 18.012,86 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 1.500 RON reprezintă onorariu expert și suma de 6000 RON reprezintă onorariu avocațial. A respins restul pretențiilor privind taxa judiciară de timbru. Prin sentința civilă nr. 144 din 4 februarie 2019, Tribunalul Buzău, secția I civilă, în baza art. 406 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantului A. la cererea de completare a sentinței civile nr. 1417/15.10.2018 a Tribunalului Buzău. A admis cererea privind restituirea taxei judiciare de timbru, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A.. În baza art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a dispus restituirea către reclamantul A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.932 RON, achitată cu chitanța seria x/2018 nr. x/11.09.2018, emisă de Oraș Sinaia, județul Prahova. Pârâtul a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în primul ciclu procesual. Prin decizia nr. 1877 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimat. Această decizie a format obiect al recursului de către pârât.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 1587 din 22 iulie 2020 a admis recursul, a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în al doilea ciclu procesual. Prin încheierea din camera de consiliu din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de petentul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a completului de judecată 9 Aciv, compus din doamnele judecător B. și C.. Prin decizia nr. 3245 din 20 decembrie 2021, aceeași instanță a admis apelul formulat de pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală împotriva sentinței civile nr. 1417 din 15 octombrie 2018, a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată. A obligat pârâtul la plata sumei de 6.377 euro/lună către reclamant, în echivalent RON la data plății, începând cu data de 01.08.2021 și până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 911 mp, situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, județul Prahova, precum și a sumei de 911 euro, reprezentând diferență pentru contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași teren, aferentă lunii iulie 2021. A respins, în rest, cererea ca rămasă fără obiect. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Recursul declarat în cauză. Împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din 23 septembrie 2021, precum și a deciziei de apel, a declarat recurs pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală. În dezvoltarea criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele aspecte. Instanța de apel, în rejudecare, a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., precum și cele referitoare la recuzarea expertului, prevăzute în art. 332 din același cod, astfel că, în temeiul art. 488 alin. (1). pct. 5 C. proc. civ., încheierea de respingere a recuzării și hotărârea de apel sunt pronunțate cu încălcarea regulilor privind caracterul obligatoriu a hotărârii date în recurs și a regulilor după care se soluționează o cerere de recuzare a expertului. Recurentul a solicitat, în ipoteza constatării incidenței acestui motiv de casare, anularea completării la raportul de expertiză realizată de expertul D., întrucât obiectivele încalcă îndrumările instanței de recurs, iar expertul nu putea să le soluționeze din moment ce a fost recuzat la termenul din 7 iunie 2021; A detaliat recurentul că, pentru termenul din 7 iunie 2021, a recuzat expertul, iar la termenele ulterioare instanța de apel a validat lucrarea făcută de expertul recuzat, încălcând C. proc. civ. cu interpretarea că un expert recuzat nu este incompatibil să efectueze lucrarea asemenea unui judecător, ci poate să facă lucrarea chiar dacă a fost recuzat. Instanța a refuzat să consemneze în încheierea de ședință excepția invocată de Institut, aceea a nulității completării raportului de expertiză efectuat de către un expert recuzat, reținând "că expertului nu i se aplică regula abținerii căreia i se subordonează un judecător recuzat’’. O astfel de interpretare a legii nesocotește norma prescrisă în cuprinsul art. 332 C. proc. civ., normă care ordonă fără echivoc că "Experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și judecătorii’’. A invocat recurentul necomunicarea, la termenul de judecată din 13 septembrie 2021, a cererii de compensare a creanțelor reciproce, pretins a fi fost formulată de A., spre a fi analizată, pentru a-și formula apărările. A învederat instanței de apel acest aspect, însă s-a insistat ca pârâtul să se pronunțe în ședință asupra compensării, cu încălcarea prevederillor O.G. nr. 22/2002 privind plata titlurilor executorii. În această situație, recurentul pârât avea dreptul să ia la cunoștință de conținutul cererii, după cum avea și obligația de a o supune aprobării Ministerului Culturii, ordonatorul său principal de credite, conform art. 21 alin 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice "Ordonatorii terțiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate și utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituțiilor pe care le conduc potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale. ’’ Cererea de compensare reciprocă a creanțelor este, de fapt, prețul stabilit și impus de către A. încă dinaintea expertizei, respectiv de la 30 aprilie 2021, și confirmat de expertul recuzat pentru termenul din 24 iunie 2021. Cererea este, de fapt, o notă de ședință lipsită de dovezi și de temei legal și care privește o sumă alocată de la bugetul de stat, insesizabilă. Reclamantul avea obligația de a restitui pârâtului suma de bani și nu "să impună o compensare aranjată cu expertul’’ și confirmată cu încălcarea legii de către instanță. A solicitat admiterea acest motiv de recurs și anularea tuturor actelor efectuate până la termenul din 13.09.2021. Instanța de apel a nesocotit și dispoziția instanței de recurs, care i-a pus în vedere să țină cont de faptul că reclamantul nu este titularul vreunui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra construcțiilor, drept care să-i fi permis obținerea de beneficii din exploatarea acestora. Înalta Curte a reținut că, spre deosebire de primul proces de la Sinaia, care a identificat și perioada pentru care se solicită despăgubirea calculată prin raportare la cel mai mic preț de pe piața imobiliară din Sinaia practicat pentru închirierea de terenuri similare, în procesul de față expertul D. a menținut criteriul greșit, respectiv prețul de închiriere a unui spațiu comercial, închiriere în scop de extindere a unei construcții pentru desfășurarea de către reclamant a unor activități economice de prestări servicii în turism și servicii conexe. În raport cu acest obiectiv al reclamantului formulat chiar de instanța de apel în reiudecare, expertul îi menține intimatului reclamant o despăgubire ilegal admisă de Tribunalul Buzău și pentru care impune compensarea. Deși corect a reținut Înalta Curte în prima decizie de casare că imobilele clădiri nu sunt proprietatea reclamantului, că acesta este titularul dreptului de proprietate numai asupra terenului pe care sunt edificate cele 4 clădiri, că nu s-a invocat și nici dovedit vreun drept de uzufruct al acestuia asupra construcțiilor în perioada pentru care se pretind despăgubiri, instanța de apel îi acordă reclamantului despăgubiri, o dată cu titlu de chirie și o dată cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință. Este limpede că reclamantul nu poate să pretindă ca valoarea prejudiciului să includă valoarea beneficiului nerealizat prin valorificarea dreptului de uzufruct asupra terenului ocupat de construcții, nefiind dovedite "câștigul’’ și "avantajul’’ cuprinse în noțiunea de despăgubire reglementată în art. 1385 alin. (3) și (4) din C. civ. și acordată de Tribunalul Buzău în sumă de 6.377 euro/lună. Instanța de apel refuză să respecte hotărârea instanței supreme, punându-1 pe pârât în situația de a accepta compensarea, care cuprinde aceleași despăgubiri de la Tribunalul Buzău, acordate nelegal. Prin impunerea compensării, recurentul pârât se consideră vătămat de instanța de apel. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 6 C. proc. civ., a susținut recurentul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Deși instanța de apel statuează în sensul că natura compensației cerute de A. este una judiciară și nu legală, depășind limitele cererii de apel și ale cererii introductive de instanță, apreciază ca fiind oportună imputarea diferenței de 139.383 euro asupra contravalorii lipsei de folosință a terenului pretinsă de reclamant, în continuare, până la data eliberării efective a terenului de către institut, rezultând că, pe perioada 01.10.2019-01.08.2021, aceasta datorează suma de 140.294 euro (6377 euro x 22 luni). Instanța de apel nu precizează ce text de lege a aplicat când a apreciat asupra "oportunității imputației plații’’, imputație reglementată de C. civ. la art. 1508, potrivit căruia "Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. ’’ Caracterul contradictoriu al considerentelor rezultă cu evidență din motivarea potrivit căreia creanța pe care reclamantul debitor a impus-o în vederea compensării nu era nici certă, nici lichidă și nici exigibilă, ci este litigioasă, astfel că ea nu putea face obiectul unei imputații a plății, cum greșit a apreciat Curtea de Apel eludând toate regulile de judecare a apelului, în principal art. 477 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 501 din același cod. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat de către recurent că instanța de apel a încălcat normele privind compensarea creanțelor, precum și cele ale O.G. nr. 22/2002 privind privind plata titlurilor executorii. Deși corect s-a reținut în prima casare de către Înalta Curte că imobilele clădiri nu sunt proprietatea reclamantului, că acesta este titularul dreptului de proprietate numai asupra terenului pe care sunt edificate cele 4 clădiri, că nu s-a invocat și nici dovedit vreun drept de uzufruct al acestuia asupra construcțiilor în perioada pentru care se pretind despăgubiri, instanța de apel i-a acordat suma lunară de 6377 euro în echivalent în RON la data plății, începând cu 01.08.2021 și până la încetarea faptului ocupării, și a refuzat să îl oblige la restituirea sumelor încasate, în valoare de 309.740 euro, reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada 20.06.2015-24.04.2018 și suma de 154.870 euro, reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada 01.05.2018-01.10.2019, adică în total suma de 464.610 euro. Instanța de apel s-a substituit Ministerului Finanțelor Publice și ordonatorului principal de credite, Ministerul Culturii, încălcând O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, care dispune fără echivoc: "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă’’. Or, prin nesocotirea acest act normativ, instanța de apel admite în realitate cererea de compensare a reclamantului A. și apreciază asupra imputației sumelor plătite și datorate, fără să indice natura juridică a imputației pe care a aplicat-o. Pentru toate motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii, și obligării intimatului să restituie sumele până în prezent achitate.

Apărările formulate în recurs. Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în ce privește încheierea din 23 septembrie 2021 și decizia de apel, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără însă a argumenta de ce susținerile recurentului nu se circumscriu ipotezelor de nelegalitate inserate în cuprinsul textului legal menționat. Dacă se va trece peste excepția invocată, intimatul a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată pe care nu le-a justificat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 08 decembrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimat prin întâmpinare. A admis în principiu recursul declarat de pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală împotriva încheierii din 23 septembrie 2021 și deciziei nr. 3245 din 20 decembrie 2021 ale Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. A fixat termen pentru judecata recursului la 2 martie 2023, complet C4 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: a) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. (acestea fiind normele care au întemeiat cererea de recuzare a membrilor completului învestit cu rejudecarea apelului), judecătorul este necompatibil de a judeca "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa". Spre deosebire de celelalte cazuri de incompatibilitate a judecătorului cuprinse în dispozițiile art. 42 pct. 1-12 C. proc. civ., care privesc situații precis determinate, deci mai clar delimitate, cazul de incompatibilitate prevăzut de pct. 13 al articolului are un grad mai mare de generalitate, în ipoteza sa nefiind menționate situații concrete sau, în orice caz, care să aibă un grad mai ridicat de determinare. Această particularitate a cazului de incompatibilitate în discuție nu exclude însă interpretarea și aplicarea sa riguroasă, în acord cu intenția legiuitorului, câtă vreme legea impune condiția ca îndoielile cu privire la imparțialitatea judecătorului să rezulte nu din orice elemente de fapt, ci numai din acelea care, prin particularitățile lor concrete, fac ca respectivele bănuieli să poată fi considerate întemeiate, adică să justifice îndeajuns de puternic și convingător credința autorului cererii că judecătorul recuzat nu ar putea soluționa procesul cu deplină imparțialitate. Astfel fiind, când elementele de fapt invocate nu satisfac această exigență, cererea de recuzare trebuie respinsă ca neîntemeiată. Dintr-o asemenea perspectivă de înțelegere a motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. rezultă și că simpla efectuare a unor acte de procedură de către instanță ori respingerea unor cereri în legătură cu judecata formulate de vreuna dintre părți nu pot avea, prin ele însele, semnificația unor împrejurări care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la impațialitatea judecătorului, căci atâta vreme cât nu pot fi corelate cu alte elemente care să justifice temerile părții, ele nu pot fi înțelese decât ca manifestări ale dreptului și, în egală măsură, ale obligației judecătorului de a soluționa procesul potrivit convingerii sale. A considera altfel înseamnă a îngădui ca ori de câte ori judecătorul respinge o cerere a părții în legătură cu judecata, judecătorul să devină recuzabil, ceea ce nu ar putea fi acceptat, căci ar putea favoriza abuzul, facilitând îndepărtarea din complet a unui judecător indezirabil. Atunci când judecătorul cauzei respinge o cerere sau solicitare a părții (fie că este vorba despre recuzarea unui expert tehnic judiciar numit în cauză sau despre controverse privitoare la (ne)legala comunicare a unei cereri sau a unui înscris depus de partea adversă), o asemenea soluție nu justifică recuzarea lui, ci exercitarea, în condițiile legii, a căilor de atac împotriva respectivelor dispoziții sau măsuri procesuale luate de instanță. Toate cele de mai sus conduc la concluzia că, în prezentul proces, cererea pârâtei de recuzare a membrilor completului de rejudecare a apelului a fost corect respinsă, faptul că a fost respinsă cererea de recuzare a expertului tehnic ori că nu i s-ar fi comunicat o cerere de compensare a creanțelor formulată de reclamant sau că s-ar fi făcut o greșită aplicare a prevederilor O.G. nr. 22/2007 neputând avea valoarea unor împrejurări suficiente pentru a atrage, prin ele însele, incompatibilitatea judecătorilor cauzei. Este neîntemeiată și critica potrivit căreia atâta vreme cât pârâta formulase o cerere de recuzare a expertului tehnic judiciar, acesta nu mai putea răspunde la obiecțiunile la expertiză ale pârâtei, fiind necesar a se aștepta soluționarea cererii de recuzare. Are în vedere Înalta Curte că dispozițiile art. 332 C. proc. civ. privitoare la recuzarea expertului nu conțin, în planul efectelor cererii de recuzare, dispoziții derogatorii de la cele care guvernează, prin intermediul unei reglementări detaliate, recuzarea judecătorului. Or, în lipsa unor derogări exprese, rămân, prin raportare și la prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a se aplica și în cazul expertului, mutatis mutandis, dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare". Prin urmare, existența cererii de recuzare a expertului formulată de pârâtă nu îl împiedica pe acesta să răspundă obiecțiunilor la expertiză, urmând ca, în cazul în care cererea de recuzare ar fi fost ulterior admisă, să se stabilească dacă actele efectuate de expert mai pot fi păstrate. b) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă". Se poate observa că textul legal se referă la "achitarea" creanțelor din sumele aprobate cu această destinație, ceea ce trimite la concluzia că este avută în vedere plata lor efectivă, înțeleasă ca transfer de fonduri de la debitor către creditor în scopul stingerii obligației stabilite, printr-un titlu executoriu, în sarcina unei instituții publice. Or, plata, ca mijloc de stingere a obligațiilor, reprezintă un instrument juridic distinct de acela al compensației (indiferent dacă aceasta din urmă este legală sau judiciară), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1615 C. civ. (având denumirea marginală "Moduri de stingere a obligațiilor"), potrivit cărora "Obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege". Fără a stărui, căci distincția dintre ele este evidentă, Înalta Curte menționează doar că plata, ca instituție juridică autonomă, este reglementată la nivel general prin dispozițiile art. 1469 – 1515 C. civ., în vreme ce compensația este reglementată prin dispozițiile art. 1616 – 1623 C. civ. În ce privește statuarea potrivit căreia dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 au în vedere exclusiv plata, ca mijloc de stingere a obligațiilor, iar nu și compensația, corectitudinea ei rezultă inclusiv din examinarea altor dispoziții cuprinse în același act normativ. Astfel, la art. 2 alin. (1) teza I se stipulează că "Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată". Se poate observa că legiuitorul folosește termenul "plată", legându-l de imposibilitatea începerii sau continuării executării creanței din lipsă de fonduri, ceea ce, cu evidență, exclude stingerea prin compensare a unor eventuale creanțe reciproce. Tot astfel, art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 22/2002 se referă la "… cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2...", în vreme ce art. 4 alin. (1) se referă la faptul că ordonatorii principali de credite "… au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, (...) pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii". Aceste exemple (care ar putea fi însă întregite și cu altele) nu lasă nicio îndoială cu privire la constatarea că O.G. nr. 22/2002 nu are în vedere stingerea prin compensație a obligațiilor de plată stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice, ci doar stingerea lor prin plată. În aceste circumstanțe de reglementare, critica recurentei potrivit căreia, reținând compensația, instanța de apel ar fi încălcat prevederile O.G. nr. 22/2002, este neîntemeiată. Cu privire la critica potrivit căreia instanța de apel a recurs în mod nelegal la instituția imputației plății reglementată prin prevederile art. 1508 C. civ., precum și cu privire la celelalte critici aflate în legătură cu aceasta, Înalta Curte consideră potrivit să precizeze că înțelegerea corectă a raționamentului juridic de care instanța de apel a uzat face necesară examinarea în ansamblu a considerentelor deciziei, iar nu raportarea punctuală la afirmația potrivit căreia, cu referire la suma de 139.383 Euro plătită în plus de pârâtă, că este "...oportună imputarea acestei diferențe de 139.383 Euro asupra contravalorii lipsei de folosință a terenului...". Astfel fiind, este necesar a se observa că în executarea silită a sentinței civile nr. 1417/15.10.2018 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1877/19.06.2019 a Curții de Apel Ploiești, pârâta i-a plătit reclamantului suma de 464.610 Euro, suma de 309.740 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada 20.06.2015 – 24.02.2018, iar suma de 154.870 Euro reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 01.05.2018 – 01.10.2019. Întrucât decizia civilă nr. 1877/19.06.2019 a Curții de Apel Ploiești a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, pârâta a concluzionat că a dispărut fundamentul juridic al sumei plătite reclamantului, apreciind că acesta datorează restituirea sumei. Pe de altă, reclamantul a solicitat înaintea instanței de rejudecare a apelului, prin notele de ședință depuse la 10.05.2021, ca în temeiul prevederilor art. 1618 C. civ. să se aibă în vedere compensarea creanțelor reciproce, luându-se deci în considerare și sumele pe care pârâta le datorează reclamantului potrivit celor stabilite prin raportul de expertiză din prezentul proces. Față de această solicitare, instanța de rejudecare a apelului a apreciat că creanța deținută de reclamant nu este încă certă, lichidă și exigibilă, urmând a fi stabilită doar în cursul prezentei judecății. Prin urmare, a conchis instanța de apel că reclamantul nu poate invoca, în cauză, compensația legală, pentru a-i profita prevederile art. 498 alin. (5) C. proc. civ. A mai adăugat însă instanța de apel că, în cauză, "Curtea de apel nu poate face însă abstracție de faptul că, până la data pronunțării prezentei decizii, contravaloarea lipsei de folosință a terenului pretinsă de reclamant, pentru perioada 20.06.2015 – 24.04.2018, stabilită prin completarea raportului de expertiză la suma de 216.818 Euro, a fost deja achitată de către apelantul – pârât, care a virat intimatului – reclamant o sumă de bani mai mare, 309.740 Euro, rezultând o diferență în minus din recalcularea contravalorii lipsei de folosință a terenului, pentru perioada menționată, de 92.922 Euro. În egală măsură, până la data pronunțării prezentei decizii, apelantul – pârât a achitat intimatului – reclamant și contravaloarea lipsei de folosință a terenului, în continuare, pe perioada 01.05.2018 – 01.10.2019, în sumă de 154.870 Euro (9.110 Euro/lunăX17 luni), sumă mai mare decât cea stabilită prin completarea raportului de expertiză, și anume 108.409 Euro (6377 Euro/lunăX17 luni), rezultând o diferență în minus din recalcularea contravalorii lipsei de folosință a terenului, pentru perioada anterior menționată, de 46.461 Euro (154.870 Euro - 108.409 Euro). Prin urmare, până la data de 01.10.2019, apelantul – pârât a achitat intimatului – reclamant, o sumă de bani mai mare cu 139.383 Euro (92.922 Euro + 46.461 Euro), decât cea stabilită prin completarea raportului de expertiză întocmit în cauză, satisfăcând astfel în integralitate pretențiile reclamantului deduse judecății până la data de 01.10.2019. Curtea de apel apreciază ca fiind oportună imputarea acestei diferențe de 139.383 Euro asupra contravalorii lipsei de folosință a terenului pretinsă de reclamant, în continuare, până la data eliberării efective a terenului de către pârât, rezultând că pe perioada 01.10.2019 – 01.08.2021 pârâtul datorează reclamantului suma de 140.294 Euro (6377 Euro/lună X 22 luni). Prin urmare, în raport cu sumele deja achitate, pentru perioada 01.10.2019 – 01.08.2021, diferența de plată în sarcina pârâtului este de 911 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a aceluiași teren, aferentă lunii iulie 2021 (140.294 Euro-139.383 Euro). Față de toate considerentele expuse și având în vedere că apelantul - pârât a susținut în mod întemeiat pe tot parcursul procesului că a achitat intimatului – reclamant peste 500.000 de Euro de la momentul declanșării litigiilor între părți, Curtea de apel constată că parte din pretențiile deduse judecății de către reclamant au fost satisfăcute, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., va admite apelul formulat de pârât, va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și va obliga pârâtul la plata sumei de 6.377 euro/lună către reclamant, în echivalent RON la data plății, începând cu data de 01.08.2021 și până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 911 mp, situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, județul Prahova, precum și a sumei de 911 euro, reprezentând diferență pentru contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași teren, aferentă lunii iulie 2021, respingând în rest cererea, ca rămasă fără obiect. Vor fi menținute în rest dispozițiile sentinței, de vreme ce toate celelalte critici ale pârâtului au fost deja analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare și apreciate ca nefondate. Acest raționament juridic al instanței de rejudecare a apelului, examinat inclusiv din perspectiva implicațiilor sale asupra soluției date apelului declarat de pârât, evidențiază, întâi de toate, că referirea la "imputarea" diferenței de 139.383 Euro nu trebuie înțeleasă ca vizând instituția juridică a imputației plății, reglementată prin prevederile art. 1506 – 1509 C. civ., căci aceasta se referă, prin chiar ipoteza sa fundamentală, la existenta mai multor datorii ale debitorului față de același creditor: potrivit art. 1506 alin. (1) C. civ., "Plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor, care au același obiect, se impută asupra acestora conform acordului părților". Or, în prezentul proces această evidentă condiție nu se regăsește, fiecare dintre părți având o singură datorie către cealaltă. Prin urmare, văzând și că instanța de apel nu a făcut nicio trimitere sau referire la dispozițiile legale privitoare la imputația plății, rezultă că, în contextul cauzei, este îndeajuns de limpede că termenul "imputație" folosit de instanță a vizat o modaliate de compensare a creanțelor reciproce, iar nu o finalitate conformă cu prevederile art. 1506 C. civ. Tot în legătură cu raționamentul și argumentele instanței de apel, Înalta Curte arată că trebuie înțeles că atunci când a apreciat, în raport cu invocarea compensației legale de către reclamant prin notele de ședință din data de 10.05.2021, că nu sunt încă întrunite condițiile compensației legale, instanța de apel a considerat că la respectivul moment procesual reclamantul nu deținea încă o creanță certă, lichidă și exigibilă. În același timp însă, rațiuni de ordin practic, aflate în directă legătură cu imperativul legal al executării cât mai grabnice a obligațiilor, deci al protejării legitime a creditorului unei obligații, îi permiteau instanței de apel să observe că deși, pe de o parte, reclamantul îi datorează pârâtei o sumă de bani ca urmare a desființării titlului executoriu în virtutea căruia obținuse obligarea pârâtei la plata sumei arătate în respectivul titlu, pe de altă parte prin decizia dată în rejudecarea apelului s-a stabilit că pârâta îi datorează, la rândul ei, reclamantului o sumă de bani mai mare decât aceea pe care pârâtul ar fi ținut să i-o restituie. În aceste circumstanțe particulare ale cauzei este de avut în vedere și că decizia instanței de apel, prin care s-a stabilit suma datorată reclamantului de către pârâtă, era executorie, în temeiul prevederilor art. 633 pct. 1 C. proc. civ. ("Sunt hotărâri executorii: 1. Hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel"), încă de la momentul pronunțării sale, respectiv din data de 20.12.2021. Astfel fiind, rezultă că chiar dacă instanța de rejudecare a apelului nu ar fi reținut în mod expres, pentru data pronunțării deciziei, intervenirea compensației (având ca efect stingerea integrală a creanței reclamantului către pârâtă), compensația legală oricum ar fi intervenit, prin forța legii, la aceeași dată a pronunțării deciziei. La o asemenea modalitate de stingere a obligațiilor dintre părți trimiteau, cu evidență, prevederile art. 1616 C. civ., potrivit cărora "Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele", coroborate cu cele ale art. 1617 din același Cod, conform cărora: "Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii reciproce certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură". Toate cele ce preced trimit la concluzia că raționamentul juridic pe care s-a întemeiat instanța de apel este, în elementele lui principale, unul legal, făcând neîntemeiate susținerile contrare ale pârâtei recurente. Este neîntemeiat și motivul de recurs prin care se afirmă că expertiza efectuată înaintea instanței de rejudecare a apelului nu a ținut seama de criteriul de determinare a contravalorii lipsei de folosință stabilit de instanța de recurs, avându-se în vedere prețul de închiriere a unui spațiu cu destinație comercială, iar nu prețul practicat pentru închiriere de terenuri similare. Are în vedere Înalta Curte că atât din obiectivele expertizei stabilite de instanța de rejudecare a apelului, cât și din examinarea conținutului propriu-zis al expertizei nu rezultă că s-ar fi avut în vedere un alt criteriu de determinare a sumei decât acela al prețului cel mai mic practicat pe piața imobiliară. Rezultă din cele de mai sus și că nu s-ar putea considera că decizia atacată conține motive contradictorii în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., examinarea în ansamblul său și prin raportare la firul său logic a raționamentului instanței și a argumentației care îl susține trimițând la concluzia că decizia dată în apel se sprijină pe o interpretare și aplicare corectă a normelor de drept material incidente și pe o construcție argumentativă unitară. Se va respinge, deci, recursul ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.