ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 07 iulie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să îi achite următoarele despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de 911 m.p. din terenul de 1482 m.p. pe care îl deține în proprietate, situat în orașul Sinaia str. x, Jud. Prahova, suprafață ocupată abuziv, fără drept, de patru construcții edificate fără acte în anul 1970 (Vilele 14, 15, 16 și o spălătorie), construcții ce au fost introduse abuziv în domeniul public al statului și se afla în administrarea I.N.C.F.C.:

1) 76.524 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând lipsa de folosință asupra terenului pentru perioada 19.06.2015 - 19.06.2017 (911 m.p. x 3,5 euro/m.p./lună = 3188,5 Euro x 24 de luni = 76.524 Euro);

2) 3188,5 Euro/lună, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând lipsa de folosință asupra terenului de la data depunerii prezentei cereri și până la data eliberării efective a terenului de cele 4 construcții.

A arătat că, în cazul în care expertul evaluator va stabili o valoare a lipsei dreptului de folosință mai mare de 3,5 euro/m.p./lună, va majora pretențiile la valoarea stabilită de expert, urmând să achite diferența taxei judiciare de timbru.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349, alin. (1) și (2), art. 1385 alin. (3) și (4), art. 1386 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ.

La data de 17.08.2017, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă la o instanță necompetentă teritorial, ca informă, ca lipsită de obiect, ca nefiind verificată în cadrul procedurii de regularizare, ca fiind lipsită de dovada dreptului de proprietate asupra terenului, ca fiind nelegală, întrucât prin cererea de față se încalcă autoritatea de lucru judecat.

Prin sentința civilă nr. 2 C. civ. din 09 ianuarie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis cererea de strămutare a judecării dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Prahova, secția I civilă, formulată de petentul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC), și a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Buzău, desființând actul de procedură privind desemnarea expertului.

Prin sentința civilă nr. 410 din 29 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a scos cauza de pe rol și a dispus înaintarea dosarului nr. x/2017, spre competentă soluționare, la Tribunalul Buzău.

Prin sentința civilă nr. 1417 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată de pârât, prin întâmpinare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, a obligat pe pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală la plata către reclamantul A. a sumei de 309740 euro, în echivalent în RON la data plății efective, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a terenului de 911 mp situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, județul Prahova, pentru perioada 20.06.2015-24.04.2018, precum și în continuare la plata către reclamant a sumei de 9110 euro, în echivalent în RON la data plății, lunar, începând cu luna mai 2018 și până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a terenului de 911 mp situat în Sinaia, str. x (fostă str. x) nr. 21, județul Prahova. A admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală la plata către reclamantul A. a sumei de 25512.86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 18012.86 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 1500 RON reprezintă onorariu expert și suma de 6000 RON reprezintă onorariu avocațial. A respins restul pretențiilor privind taxa judiciară de timbru.

Prin sentința civilă nr. 144 din 04 februarie 2019, Tribunalul Buzău, secția I civilă, în baza art. 406 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantului A. la cererea de completare a sentinței civile nr. 1417/15.10.2018 a Tribunalului Buzău și, în baza art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, a dispus restituirea către reclamantul A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 10932 RON.

Prin decizia nr. 1877 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală împotriva sentinței civile nr. 1417 din 15 octombrie 2018 a Tribunalului Buzău și a obligat pe apelant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs apelantul-pârât Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, criticând soluția pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la instanța de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința respingerii cererii, ca nefondată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. se susține că excepția necompetenței teritoriale a fost greșit soluționată de instanța de fond, motiv pentru care a reiterat-o în apel, întrucât Tribunalul Buzău, secția Civilă nu a fost competent să judece pricina câtă vreme instanța competentă să judece cererea de chemare în judecată este aceea de la sediul pârâtului, potrivit art. 107 din C. proc. civ. și, pe cale de consecință, judecata apelului ar fi fost de competența Curții de Apel București, iar nu a Curții de Apel Ploiești, astfel încât nici instanța de apel nu este competentă teritorial.

Recurentul reiterează în recurs excepțiile necompetenței teritoriale a celor două instanțe, Tribunalul Buzău și Curtea de Apel Ploiești, cu motivarea că ambele au încălcat dispozițiile art. 107 C. proc. civ. apreciind greșit că necompetența pusă în discuție ar fi de ordine privată și că sunt decăzuți din dreptul de a mai invoca o astfel de excepție, întrucât s-a invocat necompetența teritorială a Tribunalului Buzău prin întâmpinare, precum și la primul termen la care părțile au fost legal citate, excepție reiterată în cererea de apel.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. s-a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 426 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., întrucât a fost comunicată către I.N.C.F.C. o hotărâre lipsită complet de cele trei semnături, ale membrilor completului de judecată și a grefierului, ceea ce atrage nulitatea deciziei nr. 1877/19.06.2019, iar neregularitatea nu mai poate fi îndreptată, întrucât s-a făcut deja comunicarea hotărârii nesemnate, instanța de apel fiind decăzută din dreptul de a împlini lipsa semnăturilor conform art. 177 alin. (2) C. proc. civ.

În temeiul aceluiași articol 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., au fost reiterate excepțiile informității și, implicit, a nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesuale active și a celei pasive, deoarece acestea au fost soluționate greșit de instanța de apel.

Se învederează că instanța de apel a respins excepția lipsei obiectului acțiunii reținând greșit că nu a fost motivată, în condițiile în care această excepție a fost argumentată prin inexistența prejudiciului, dovedită de împrejurarea că terenul intimatului se află în folosință forțată stabilită printr-o hotărâre de guvern, iar nu printr-un fapt ilicit al recurentului; de inexistența unei fapte culpabile, deoarece nu recurenta I.N.C.F.C. a edificat contrucțiile pe care nu le folosesște deoarece nu sunt racordate la rețea, aspect care exclude orice culpă din partea sa. Întrucât reclamantul nu atașase cererii de chemare în judecată dovada titlului său de proprietate asupra terenului, era justificată invocarea excepției privind lipsa calității procesuale active.

Recurentul reiterează și excepția autorității de lucru judecat prin raportare la sentința civilă nr. 297/01.04.2016 a Judecătoriei Sinaia, devenită definitivă, care a stabilit prețul datorat intimatului.

Prin sentința invocată, între aceleași părți și pentru aceleași obiect și cauză, instanța s-a pronunțat deja, în sensul obligării pârâtului la plata lipsei de folosință a terenului ocupat de clădiri, în suma de 543.343 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul de 911 mp din Sinaia, str. x, jud. Prahova datorată pentru perioada 12.03.2012 la zi, deci și în continuare.

Cu toate acestea, Tribunalul Buzău, la termenul din 19.03.2019, a recalificat cererea și s-a pronunțat pe un alt obiect decât acela indicat de intimat. A reținut că nu există faptă ilicită a I.N.C.F.C. în cauză, astfel că temeiurile de drept ale cererii sale au fost recalificate în pretenții, fără ca această recalificare să fie pusă în discuția părților și, în funcție de acest nou obiect al cererii, Tribunalul Buzău a dispus cu privire la obiectivele expertizei, asupra cărei s-au formulat obiecțiuni.

Tribunalul Prahova, cu încălcarea vădită a legii, a încuviințat efectuarea expertizei conform Hotărârii Consiliului Local Sinaia nr. 58/13.04.2017, precum și evaluarea lunară a fiecărei părți a lipsei de folosință în funcție de prețul de închiriere în scop economic a unei clădiri cu aceeași destinație ca și construcțiile în litigiu (turism și servicii conexe), deși, potrivit art. 2 din H.G. nr. 1069/2013 privind organizarea și funcționarea I.N.C.F.C., Institutul nu are nici un obiect de activitate cu scop economic, la dosar neexistând probe care să arate că ar fi fost prestate servicii turistice de cazare, ci, dimpotrivă, atât expertul, cât și reclamantul-intimat au învederat prin raportul de expertiză că vilele nu au fost folosite nicio o singură zi.

În plus, cu încălcarea art. 900 din C. civ., deși avea interes, reclamantul-intimat nu a cerut să-i fie radiat din cartea funciară dreptul de proprietate asupra construcțiilor, el continuând să le exploateze în interes propriu, fapt recunoscut de acesta. Astfel, funcționează prezumția că dreptul există în folosul persoanei înscrise în cartea funciară, care este o prezumție irefragabilă, ceea ce înseamnă că instanța nu o putea răsturna.

Prin urmare, s-a încălcat art. 328 din din C. proc. civ. care scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită prezumția legală în ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Din acest motiv trebuia ca instanțele de fond să respingă cererea intimatului care apărea ca proprietar al clădirilor în cartea funciară și care a recunoscut că nu permite accesul în clădiri, ceea ce dovedește că I.N.C.F.C. nu a săvârșit cu vinovăție o faptă ilicită.

Instanța de apel definește calitatea procesuală activă și pasivă, dar greșit admite că reclamantul are dreptul la despăgubiri și că I.N.C.F.C. e autorul prejudiciului.

În opinia recurentului, greșit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a titularului dreptului de proprietate, statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că în speță nu se pune în discuție dreptul de proprietate asupra clădirilor, ci lipsa de folosință a terenului intimatului. Însă intimatul a fost proprietar tabular al clădirilor în perioada cât susține că I.N.C.F.C. i-a ocupat terenul.

În pofida faptului că necesitatea refacerii acestei probe reieșea foarte clar din întreg ansamblul probator, cererea de reface a expertizei nefiind nouă, în mod greșit a fost respinsă câtă vreme expertiza de la fond era nulă întrucât se întemeia pe o hotărâre a Consiliului Local Sinaia, care stabilește prețul de închiriere a unei suprafețe de 35 mp de extindere clădire în scop comercial, ipoteză inaplicabilă în speță, din moment ce, prin H.G. nr. 1069/2013, I.N.C.F.C. este institut de importantă națională cu atribuții în domeniul cercetării culturale.

Deși Tribunalul Buzău și Curtea de Apel Ploiești rețin că recurentul nu a avut o conduită culpabilă, îl obligă la plata despăgubirilor stabilite printr-o expertiză nulă și cu admiterea greșită a temeiurilor de drept invocate de reclamant.

Prin întâmpinarea formulată la data de 27 august 2019, în termen legal, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât, în temeiul art. 426 alin. (6), art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. și al art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015, eventuala nulitate a hotărârii poate fi atrasă numai dacă minuta și cele două hotărâri originale nu ar fi semnate, ceea ce nu este cazul de față, acestea fiind semnate conform legii.

Cu privire la excepția necompetentei materiale a Tribunalului Buzău, în primă instanță, și a Curții de Apel Ploiești, în apel, recurentul se află în eroare, pentru că invocarea competenței Tribunalului București este de natură teritorială și nicidecum materială, iar potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., competenta aparține instanței în raza căreia a fost comisă fapta ilicită ce a stat la baza pretențiilor reclamantului. Or, faptele ilicite se referă la folosința terenului situat în orașul Sinaia, jud. Prahova. Ca atare, instanța competentă era Tribunalul Prahova dar, pentru că s-a admis cererea de strămutare a procesului, dosarul a fost trimis la Tribunalul Buzău, în baza art. 145 din C. proc. civ.. Prin urmare, nu se poate admite cererea I.N.C.F.C. ca dosarul să fie declinat și rejudecat la Tribunalul București.

Cu privire la presupusa nulitate a cererii de chemare în judecată, justificată de lipsa obiectului cererii, s-au depus la dosar dovezile privind dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului: contractul de donație autentificat sub nr. x/1999 și sentința civilă a Judecătoriei Sinaia, coroborate cu extrasul de carte funciară.

Excepția autorității de lucru judecat invocată de I.N.C.F.C. trebuie respinsă având în vedere că, prin sentința civilă nr. 297/2 016, pronunțată de Judecătoria Sinaia, s-a dispus obligarea pârâtului la lipsa de folosință asupra terenului, pentru perioada 12.03.2012 - 19.06.2015 (perioada menționată la fila x din raportul de expertiza întocmit în cauza de către expertul B.), întrucât este absurdă presupunerea că suma de 543.343 RON a fost acordată de instanță indiferent de durata ocupării abuzive a terenului.

Pe fondul cauzei, cu privire la motivele invocate de recurent, se arată că I.N.C.F.C. deține dreptul de folosință asupra unor construcții edificate pe teren, situație care nu poate fi considerată coproprietate forțată asupra terenului pe care intimatul îl deține în proprietate exclusivă.

Intimatul susține că a inițiat nenumărate oferte de încheiere a unui contract de închiriere la care niciodată nu a primit răspuns. Reprezentantul I.N.C.F.C. a refuzat (și refuză în continuare) preluarea imobilelor în custodie, pe motiv că nu are mandat în acest sens.

Afirmația I.N.C.F.C. că obiectivul stabilit de către instanța de fond pentru expertiză ar fi nul, pe motiv că nu sunt prevăzute activități economice în actul său de înființare este eronată întrucât cele 4 construcții (Vilele 14, 15, 16 și spălătoria) au fost destinate de la data construcției, în anul 1970, pentru cazare turistică și prestări servicii. Astfel, Centrul European de Cultură Sinaia (denumirea inițială a I.N.C.F.C.) a avut contracte de închiriere cu diverse societăți și persoane fizice, așa cum se precizează în Minuta din 15 iunie 1999, atașată la dosar. De asemenea, au fost încheiate contracte de prestări servicii cu Uniunea Artiștilor Plastici (nr x/15.01/2001) și cu membrii Uniunii Cineaștilor (Nota de constatare a Ministerului Turismului adresa nr. x-18-01-2001).

Conform art. 11 alin. (2) lit. i) din H.G. nr. 1069/2013, veniturile proprii I.N.C.F.C., necesare realizării activităților specifice, se pot realiza și din închirierea bunurilor imobile pe care le are în administrare, în condițiile legii. Deci actul de înființare al I.N.C.F.C. dovedește că toate activitățile acestuia sunt activități economice-comerciale. Bilanțul I.N.C.F.C. (accesibil pe internet) arată că acest Institut are în proprietate și administrare: hoteluri, restaurante, pensiuni, terase, cu personal adecvat, din activitatea cărora își asigură veniturile proprii.

De altfel, nu are nici o relevanță pentru stabilirea contravalorii lipsei dreptului de folosință, dacă antecesorul I.N.C.F.C. a desfășurat sau nu activități economice în cele 4 construcții, atâta timp cât prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea beneficiului nerealizat prin valorificarea dreptului de uzufruct asupra terenului ocupat de construcții și nu asupra construcțiilor în sine.

Expertiza a fost cerută și administrată în condiții de legalitate. Astfel, cu ocazia stabilirii obiectivelor expertizei, avocatul I.N.C.F.C. nu s-a opus stabilirii prejudiciului în funcție de HCL Sinaia nr. 58/13.04.2017(pret minim de pornire a licitației pentru închirierea terenului de 10 euro/mp/lună), ci au fost de-acord cu acest obiectiv și au mai solicitat alte două obiective care au fost admise. Apoi, I.N.C.F.C. nu a depus obiecțiuni la concluziile din raportul de expertiză, conform art. 337 sau art. 338 C. proc. civ., ci a susținut în continuare excepțiile invocate prin întâmpinare și faptul că nu există faptă ilicită. Astfel, raportul de expertiză a fost validat de către instanța de fond, nefiind posibilă refacerea acestuia, întrucât nu exista nicio nerespectare a legii privind administrarea probelor, ceea ce impune respingerea excepției nulității expertizei.

Este nedovedită și neadevărată afirmația recurentului că intimatul ar fi exploatat construcțiile în interes propriu, că nu s-a permis accesul reprezentanților I.N.C.F.C. în clădiri, că instanța de fond ar fi reținut că I.N.C.F.C. nu a avut o conduită culpabilă, că ar fi recalificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată în pretenții, ca și cum inițial obiectul cererii ar fi fost altul decât pretenții față de I.N.C.F.C. Încă de la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Prahova, obiectul cererii a fost calificat drept "pretenții", astfel că nu se poate retine o recalificare ulterioară.

La data de 18 septembrie 2019, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatului-reclamant și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților și, prin încheierea din 20 februarie 2020, completul de filtru a respins excepția netimbrării recursului declarat de pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, invocată de reclamantul A.; a admis în principiu recursul declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 1877 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 19 martie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale, sunt nefondate întrucât au în vedere o altă motivarea asupra excepției decât cea cuprinsă în considerentele deciziei recurate.

Astfel, recurentul susține că Tribunalul Buzău nu a fost competent teritorial să judece pricina, instanța competentă fiind Tribunalul București, ca instanță de la sediul pârâtului, potrivit art. 107 din C. proc. civ., și, pe cale de consecință, judecata apelului ar fi fost de competența Curții de Apel București, secția Civilă, iar nu a Curții de Apel Ploiești. Astfel, ambele instanțe de fond ar fi apreciat greșit că necompetența pusă în discuție ar fi de ordine privată și că este decăzut din dreptul de a o invoca.

Însă, motivând respingerea excepției necompetenței teritoriale, instanța de apel a plecat de la observația că încadrarea juridică corectă a acțiunii este răspunderea civilă delictuală și nu a făcut aplicarea art. 107 din C. proc. civ., ci a art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.. Întrucât fapta ilicită și locul producerii prejudiciului se află în Sinaia, județul Prahova, a considerat competentă instanța de la locul producerii prejudiciului, iar nu instanța de la sediul pârâtei deoarece reclamantul are alegerea între mai multe instanțe competente.

De vreme ce criticile invocate sunt străine de considerentele avute în vedere de instanță în soluționarea excepției necompetenței teritoriale, acestea nu pot conduce la modificarea soluției date excepției.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul invocă nulitatea deciziei recurate deoarece i-a fost comunicată într-un exemplar nesemnat de către membrii completului.

Înalta Curte apreciază că nulitatea invocată nu operează pentru următoarele considerente:

Exemplarul comunicat recurentului, în temeiul art. 427 din C. proc. civ. și art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015, nu reprezintă originalul hotărârii judecătorești, ci o copie simplă.

Potrivit art. 426 alin. (6) din C. proc. civ., numai cele două exemplare originale în care se întocmește hotărârea judecătorească trebuie să conțină semnăturile menționate în art. 426 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât copia care se comunică nu trebuie să fie semnată.

Art. 427 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești constituie temeiul legal pentru ca părților sau altor persoane prevăzute de lege să li se comunice copii simple ale hotărârii, acestea putând obține, la cerere, și copii legalizate.

În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a reiterat excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa obiectului, excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive și autorității de lucru judecat.

În susținerea excepției lipsei de obiect a acțiunii, recurentul susține că obiectul acțiunii este nul pentru că este ilegal, neexistând o faptă culpabilă a I.N.C.F.C. câtă vreme reclamantul și pârâtul se află într-o folosință forțată determinată de H.G. nr. 1069/2013, pârâtul nu are acces la clădirile care, de altfel, nici nu pot fi utilizate în lipsa racordării la utilități. Ca atare, în mod greșit instanța de apel a considerat că excepția lipsei de obiect a acțiunii nu a fost motivată.

Argumentând excepția lipsei calității procesuale active, recurentul arată că instanța nu a verificat din oficiu dacă există dovada dreptului de proprietate asupra terenului, conform art. 194-197 din C. proc. civ.

Recurentul nu a precizat care sunt criticile de nelegalitate a soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale pasive.

Reiterând excepția autorității de lucru judecat, recurentul susține că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 297/1 04 2016 a Judecătoriei Sinaia prin care recurentul a fost obligat la plata lipsei de folosință a terenului, în cuantum de 543 343 RON, pentru perioada 12 03 2012 la zi, deci și în continuare. Tribunalul Buzău a recalificat, la termenul din 19 03 2019, cererea de chemare în judecată în pretenții, fără a pune în discuția părților această chestiune.

Prealabil oricărei verificări asupra legalității deciziei recurate, Înalta Curte consideră necesar să precizeze că, de vreme ce excepțiile reiterate în recurs au fost analizate în faza procesuală a apelului, ele nu pot fi cenzurate în recurs decât ca și critici de nelegalitate aduse dezlegărilor date de instanța de apel.

În ceea ce privește lipsa de obiect a acțiunii, Înalta Curte constată că recurentul evocă de fapt aspecte de fond ale cauzei referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, altele decât cele pe care le-a susținut în fața instanței de apel în cadrul excepției nulității cererii de chemare în judecată. Constituind critici de nelegalitate comune cu cele invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmează să fie analizate în cadrul acestui motiv de recurs.

Recurentul nu aduce o critică propriu-zisă modului în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesual active, ci arată că reclamantul nu a făcut dovada în fața primei instanțe a dreptului său de proprietate, afirmație care este nefondată, fiind contrazisă de probele administrate. Astfel cum a reținut și instanța de apel, reclamantul a probat dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 1419 mp prin contractul de donație autentificat sub nr. x din 28 05 1999 și prin sentința civilă nr. 3019 din 24 10 2016 a Tribunalului Prahova.

Astfel cum a reținut instanța de apel, pârâtul a dovedit calitatea sa procesuală pasivă prin extrasul de carte funciară nr. x/10 07 2018, care atestă că este titularul unui drept de folosință cu titlu gratuit asupra construcțiilor edificate pe terenul aflat în proprietatea reclamantului.

Întrucât recurentul nu argumentează de ce a fost greșit respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, critica sa apare ca fiind formală și nu va fi analizată.

Tot în mod formal, fără a fi dezvoltată, este invocată și greșita respingere a cererii de introducere în cauză a statului român. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că statul român este titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor, însă calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul art. 875 din C. civ., are numai titularul dreptului de folosință gratuită asupra construcțiilor, respectiv I.N.C.F.C. De vreme ce recurentul nu a precizat, în concret, în ce constă nelegalitatea acestor considerente, Înalta Curte va înlătura această critică.

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a dat dezlegare excepției autorității de lucru judecat atunci când a apreciat că nu există identitate de obiect între cele două cauze întrucât perioadele pentru care se solicită această despăgubire sunt diferite. Nu se poate considera că sintagma "în continuare", din cuprinsul sentinței civile nr. 297/1.04.2016 a Judecătoriei Sinaia, s-ar referi la o perioadă nelimitată în timp, care ar avea drept consecință că suma pe care pârâta este obligată să o plătească în temeiul acestei sentințe ar fi datorată în mod definitiv.

Este nefondată afirmația recurentului conform căreia prima instanță a schimbat temeiul juridic al pricinii din răspundere civilă delictuală în pretenții, fără a fi pus în discuția părților.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, atât cu prilejul soluționării excepției necompetenței teritoriale, cât și în analiza pe fond a cauzei, instanța de apel a reținut că temeiul juridic incident este cel indicat de reclamant în motivarea cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1349 din C. civ., pe care apoi l-a analizat pe larg sub aspectul întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale.

De altfel, instanța de apel a înlăturat aceeași critică cu motivarea că, potrivit art. 1165 din C. civ., obligațiile pot izvorî atât dintr-un contract, cât și dintr-o faptă ilicită.

Înalta Curte observă că prezenta acțiune este o acțiune în pretenții, prin care se solicită despăgubiri bănești pentru repararea unui prejudiciu rezultând dintr-o faptă ilicită care, potrivit art. 1165 din C. civ., constituie izvor de obligații.

Fapta ilicită antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, astfel încât instanța este învestită să verifice dacă a fost săvârșită o faptă ilicită, dacă prin aceasta s-a creat un prejudiciu și dacă există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și dacă pârâtul se face vinovat de săvârșirea faptei și de producerea prejudiciului iar, în ipoteza în care se va constata că pârâtul trebuie să răspundă civil, în sarcina acestuia se naște obligația de reparație, potrivit art. 1381 alin. (1) din C. civ.

Obligația de reparație se stinge prin plata unei sume de bani a cărei întindere urmează a se stabili pe cale judecătorească în cadrul unei acțiuni în pretenții, motiv pentru care nu se poate afirma cu temei că acțiunea în pretenții pendinte are un alt temei juridic decât cel al răspunderii civile delictuale. Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului potrivit cu care prima instanță ar fi schimbat temeiul juridic al acțiunii fără a pune în discuția părților noul temei de drept.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul susține că nu există faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu sau culpă deoarece recurentul și intimatul se află în coproprietate forțată asupra imobilului, impusă prin H.G. nr. 1069/2013, că nu are acces la clădirile pe care le are în administrare forțată deoarece reclamantul îi interzice accesul, acesta continuând să exploateze imobilul în favoarea sa. Neradiindu-și dreptul de proprietate asupra clădirilor din cartea funciară până în anul 2018, reclamantul este prezumat ca proprietar al clădirilor, potrivit art. 900, astfel încât nu putea pretinde despăgubiri pentru ocuparea terenului. Art. 647 din C. civ. permite exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari. De altfel, contrucțiile nu pot fi utilizate deoarece nu sunt racordate la utilități, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1385 și art. 1531 alin. (2) din C. civ.

Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată să soluția instanței de apel este legală, numai în parte.

Înalta Curte observă, față de situația de fapt reținută și necontestată, că, din suprafața de teren de 1419 mp aflată în proprietatea reclamantului, suprafața de 911 mp teren este ocupată de construcțiile aflate în proprietatea statului român și în folosința gratuită a pârâtului-recurent. Prin folosința exercitată de către altă persoană asupra construcțiilor situate pe terenul proprietatea reclamantului, acesta este împiedicat să exercite totalitatea prerogativelor dreptului său de proprietate, fără nici o compensație, ceea ce constituie un fapt ilicit.

Recurentul reiterează susținerea din apel privind existența unei coproprietăți forțate care, în temeiul art. 647 din C. civ., permite exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari și dovedește, în opinia sa, lipsa oricărui prejudiciu.

Înalta Curte va înlătura acest argument întrucât instanța de apel a arătat de ce părțile nu se află în coproprietate forțată, iar recurentul nu a expus critici de nelegalitate cu privire la raționamentul instanței de apel.

Câtă vreme subzistă prejudiciul rezultând din imposibilitatea reclamantului de a folosi terenul, iar lăsarea clădirilor amplasate pe teren într-o stare de neutilizare se datorează vinei exclusive a recurentului, care este singurul în măsură să întreprindă demersuri fie pentru obținerea finanțării necesare bunei funcționări a clădirilor, fie pentru a realiza un acord cu proprietarul terenului asupra modului de administrare a întregului imobil, teren și construcție, în mod corect s-a apreciat, de către ambele instanțe de fond, că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Apar astfel ca nefondate apărările recurentului potrivit cărora dreptul său de folosință gratuită asupra construcțiilor nu a fost obținut în mod ilicit, ci printr-o hotărâre de guvern, că nu există faptă ilicită cât timp acesta nu folosește clădirile.

Prezumția prevăzută de art. 900 din C. civ. nu poate fi invocată cu succes în prezenta cauză de vreme ce prezenta acțiune vizează despăgubiri pentru perioada 2015-2017, deci ulterioare anului 2008, an în care a fost radiat din cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantului asupra construcțiilor amplasate pe terenul în litigiu.

Nerezolvarea timp îndelungat a situației create, astfel cum a fost constatată în cadrul unui alt proces soluționat definitiv, în care recurentul a fost obligat la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a aceluiași imobil, denotă fără putință de tăgadă persistența faptei ilicite, a prejudiciului, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat.

Astfel fiind, în mod corect instanța de apel a apreciat, atât din perspectiva dreptului intern, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că sunt îndeplinite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile referitoare la modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate.

Recurentul susține că expertiza efectuată în primă instanță este lovită de nulitate doarece criteriul avut în vedere pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului a fost prețul de închiriere al clădirilor în scop economic stabilit prin HCL Sinaia nr. 58/13 04 2017 în condițiile în care, potrivit art. 2 din H.G. nr. 1069/2013, recurentul nu desfășoară activități cu caracter economic, astfel că s-a ajuns la stabilirea unor despăgubiri excesive.

Înalta Curte observă că instanța de apel, analizând motivele de nulitate a raportului de expertiză efectuat în primă instanță, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, a reținut că această sancțiune nu operează întrucât nu s-a invocat un aspect de nelegalitate a raportului de expertiză, ci o greșită aplicare a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirii. Totodată, instanța de apel a considerat că, pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință, nu interesează obiectul de activitate al apelantului INCPC, câtă vreme reclamantul este lipsit de exercițiul concret al dreptului de folosință al terenului, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului.

Deși este corectă susținerea instanței de apel că sancțiunea nulității nu operează întrucât nu s-a invocat un aspect de nelegalitate a raportului de expertiză, ci o greșită aplicare a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirii, argumentele avute în vedere pentru stabilirea criteriului de cuantificare al despăgubirii sunt nefondate deoarece pornesc de la o premisă greșită: aceea că reclamantul ar fi titularul a cel puțin al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra construcțiilor, care să îi permită să obțină beneficii din exploatarea acestora.

Astfel, spre deosebire de primul proces (purtat între aceleași părți, având aceeași cauză, dar obiecte diferite sub aspectul perioadei pentru care se solicită despăgubirea) care a avut în vedere, ca și criteriu de evaluare a despăgubirii, cel mai mic preț de pe piața imobiliară pentru închirierea de terenuri similare (raport de expertiză efectuat de expert B.), în procesul pendinte raportul de expertiză evaluare despăgubiri (efectuat de expert C.) a luat în considerare un criteriu diferit, respectiv prețul de închiriere a unui spațiu comercial, preț rezultând din HCL Sinaia nr. 58/2017 (care viza închirierea în scop de extindere a unei construcții pentru desfășurarea de activități economice de prestări servicii, similară cu cea desfășurată în cele 4 construcții edificate pe terenul în litigiu: turism și servicii conexe).

Având în vedere că imobilele clădiri nu sunt proprietatea reclamantului, că acesta este titularul dreptului de proprietate numai asupra terenului pe care sunt edificate cele patru clădiri, că nu s-a invocat și nici dovedit vreun drept de uzufruct al reclamantului asupra construcțiilor, în perioada pentru care se pretind despăgubiri, Înalta Curte consideră că în mod greșit instanța de apel a apreciat că valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința terenului le poate asigura titularului dreptului se raportează și la beneficiile aduse de clădirile edificate pe teren, prin exploatarea acestora în scop comercial.

Posibilitatea, în ipoteza în care terenul ar fi fost liber, ca proprietarul terenului să edifice pe acesta un hotel-restaurant pe care să îl exploateze în scop comercial, nu este materializată. Prin urmare, nu există niciun drept al proprietarului terenului asupra construcțiilor existente pe terenul său, motiv pentru care beneficiile materiale, care ar rezulta din exploatarea în scop economic a construcțiilor, nu pot profita proprietarului terenului, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel atunci când a luat în considerare prețul de închiriere al clădirilor menționat în HCL Sinaia nr. 58/2017.

De vreme ce reclamantul, ca proprietar al terenului, nu a pretins că ar fi și titular al unui drept de uzufruct asupra clădirilor, că s-a stabilit că nu există un drept de coproprietate forțată, ci exclusivă asupra fiecărui bun în parte: reclamantul are un drept de proprietate asupra terenului, iar statul român are un drept de proprietate asupra construcțiilor, apar ca nefondate apărările intimatului-reclamant în sensul că prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea beneficiului nerealizat prin valorificarea dreptului de uzufruct asupra terenului ocupat de construcții, nefiind dovedite "câștigul" și "avantajul" cuprinse în noțiunea de despăgubire reglementată în art. 1385 alin. (3) și (4) din C. civ.

Cu toate că nu există autoritate de lucru judecat a primului proces purtat între părți, soluționat prin sentința civilă nr. 297/2016 a Judecătoriei Sinaia, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 128/2017 a Curții de Apel Ploiești, nu există nicio rațiune care să justifice schimbarea criteriului avut în vedere în primul proces pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, în contextul în care situația de fapt din primul proces nu s-a modificat.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în primul proces, instanța nu a agreat cea de-a doua variantă propusă de expert, care avea în vedere HCL Sinaia nr. 148/2015 privind activitatea de prestări servicii de cazare turistică (similară cu HCL nr. 58/2017, valorificată de instanță în prezenta cauză), ci prima variantă a raportului de expertiză, în care prejudiciul a fost calculat în funcție de cea mai mică ofertă de pe piață pentru închirierea unui teren similar, de 3,5 euro/mp/lună.

Astfel fiind, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru stabilirea corectă a cuantumului despăgubirii.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel urmează să identifice perioada pentru care se acordă despăgubiri, prin determinarea în concret a datei care corespunde noțiunii "la zi", menționată în cuprinsul sentinței civile nr. 297/1 04 2016 a Judecătoriei Sinaia, astfel încât să nu existe suprapunere cu despăgubirea ce se va acorda în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală împotriva deciziei civile nr. 1877 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iulie 2020.