ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin sentința penală nr. 125 din data de 24 martie 2021 pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 18

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare la data de 01.06.2011), cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1968, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice si de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

În temeiul art. 65 din C. pen. 1968, s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură București, astfel cum a fost ulterior precizată; a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) și până la achitarea efectivă a acestuia.

În temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 249 din C. proc. pen. și Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurența sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) și până la achitarea efectivă a acestuia.

În temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 254 din C. proc. pen. și Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea popririi asiguratorii asupra sumelor din conturile bancare ale inculpatului A. până la concurența sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) și până la achitarea efectivă a acestuia.

S-a dispus instituirea popririi asiguratorii asupra sumelor datorate cu orice titlu inculpatului A., până la concurența sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) și până la achitarea efectivă a acestuia.

În baza art. 25 alin. (3) raportat la art. 397 alin. (3) și art. 580 din C. proc. pen., s-a dispus desființarea facturii fiscale nr. x/01.06.2011, în valoare de 472.440 euro (fără TVA), emisă de către furnizorul extern B..

Împotriva sentinței penale nr. 125 din data de 24 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj a formulat apel, printre alții, inculpatul A..

B. Prin decizia penală nr. 1573 din 12 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori:

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură (cu sediul în București), împotriva sentinței penale nr. 125 din data de 24 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 125 din data de 24 martie 2021, pronunțate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2017.

A desființat, în parte, sentința penală apelată, în ceea ce privește latura penală și, rejudecând în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal, față de inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă din data de 29.11.2011).

A menținut măsura sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurența sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011) și până la achitarea efectivă a acestuia.

A menținut măsura popririi asiguratorii asupra sumelor din conturile bancare ale inculpatului A. și asupra sumelor datorate cu orice titlu inculpatului, până la concurența sumei de 2.232.485,90 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data producerii prejudiciului (29.11.2011)

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale, care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei penale nr. 1573 din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori a formulat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova a înțeles să indice cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.:

"în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

În susținerea cererii de recurs în casație, s-a arătat că nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit. Având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei este una din infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.

S-a arătat că, din jurisprudența Curții Constituționale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracțiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 și nr. 341/2014) rezultă că în cazul normelor privitoare la prescripție, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balanță cu cerințele echității substanțiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivității legii penale mai favorabile, între normele privind prescripția și cele care definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează. Dacă în discuție nu este reapariția posibilității de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripție nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenție (Decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).

De asemenea, Curtea Justiție a Uniunii Europene a reținut că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripție poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanța internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripției speciale, cu excepția cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Faptul că legiuitorul național prelungește un termen de prescripție cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) și C-42/17 (Taricco II).

S-a menționat că, deși prescripția răspunderii penale este o instituție de drept material, instituția întreruperii termenului de prescripție este o instituție preponderent de drept procedural. Ea reprezintă în esență unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67), Curtea Constituțională tratează în mod distinct cele două instituții. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, a apreciat că, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

Procurorul a mai invocat faptul că, înlăturarea termenului special de prescripție, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel național și nu doar pentru infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene și de corupție, ci a tuturor infracțiunilor cu excepția celor imprescriptibile. Procedurile penale referitoare la infracțiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulți ani de la data săvârșirii unor asemenea fapte. Durata procedurii în fața tuturor instanțelor este de așa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepțional, ci regula.

De asemenea, a susținut că legătura cauzei cu dreptul U.E. este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârșirea unor infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană. În acest sens, s-a invocat cauza Euro Box Promotion și alții (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19) CJUE.

A mai susținut necesitatea prevalentei principiului supremației dreptului Uniunii Europene, întrucât, având în vedere imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referință pe care România s-a obligat să le atingă în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018 în modalitatea impusă prin Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale, inclusiv în cele de corupție care aduc atingere intereselor financiare ale Uniuni, este necesară aplicarea în cauză a dreptului Uniunii Europene și aplicarea legislației naționale privind prescripția răspunderii penale în acord cu normele acestuia. S-a precizat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul în care consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre.

A mai menționat că prin răspunsul formulat la întrebările nr. 2 și 3 în cauza Euro Box Promotion, CJUE a arătat că articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunțate, în primă instanță, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului în discuție trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naționale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general. Obligația de a se asigura că astfel de infracțiuni fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv nu scutește instanța de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanță să poată aplica un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

Articolul 2 și articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia deciziile curții constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența curții constituționale menționate în special față de. puterile legislativă și executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziții. În schimb, aceste dispoziții din Tratatul UE și decizia menționată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară. România trebuie să prevadă sancțiuni efective și disuasive, nu doar în cazurile de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci și în cazurile de corupție, în special la nivel înalt (paragraful 190-192 din aceeași decizie).

Astfel, a apreciat că se impunea ca instanța de control judiciar să acorde prioritate principiului supremației dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o alta decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (Decizia penală nr. 41 din 07.04.2022, în dosarul nr. x/2018 al I. C. civ..J).

C. Prin încheierea din 15 martie 2022, Înalta Curte, a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1573 din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, cu privire la inculpatul A., a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casație, la completul C3, în compunere de 3 judecători și a fixat termen de judecată, la data de 26 aprilie 2023.

S-a reținut că aspectele invocate în cererea de recurs în casație vizează cauza de încetare a procesului penal (prescripția) ca urmare a incidenței Deciziilor instanței de control constituțional nr. 297/2018 și nr. 358/2022.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

În cauză, procurorul a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8) din C. proc. pen.

Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a susținut, în esență, că încetarea procesului penal, în raport de interpretarea dată deciziilor instanței de control constituțional, a fost dispusă în mod eronat.

Sub acest aspect, instanța de recurs va evalua instituția prescripției răspunderii penale, în raport de deciziile instanței de contencios constituțional nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție problema intervenirii prescripției răspunderii penale.

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a României a constatat că: "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională" .

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele deciziei, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (par. 72); În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (par. 73); Astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (par. 74); Așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate." (par. 76).

Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, Înalta Curte reține că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., la data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale, prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale, prevăzute de art. 154 din C. pen.. Evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se raportează la termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Înalta Curte constată că termenul de prescripție se determină, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimisă în judecată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Craiova, a dispus, încetarea procesul penal față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de prevăzută de art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Instanța de recurs reține că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., faptă săvârșită la data de 29.11.2011.

Potrivit art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi; (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate, acestea devenind între 3 ani și 10 ani și 6 luni închisoare.

De asemenea, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un 10 ani, dar care nu depășește 20 ani.

Fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. s-a consumat la data de 29.11.2011, când A.P.I.A. Dolj a plătit în contul S.C. C. S.R.L. suma de 2.292.485,90 RON, echivalentul a 540.451 euro, respectiv 74,30% din suma totală de 3.085.473,58 RON, pretins a fi fost cheltuită.

Astfel, Înalta Curte constată că, în raport de momentul săvârșirii faptei, termenul general de prescripție calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a împlinit la data de 28.11.2021, anterior pronunțării deciziei penale a instanței de apel ce a pronunțat soluția încetării procesului penal.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Structura Teritorială Craiova împotriva deciziei nr. 1573 din data de 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Structura Teritorială Craiova împotriva deciziei nr. 1573 din data de 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 aprilie 2023.