ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 691/2022

Ședința publică din data de 02 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Prin încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, s-a ridicat măsura sechestrului asigurător instituit cu privire la imobilul situat în municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, prin ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, constatând că imobilul a fost valorificat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016

În temeiul art. 250

2

C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele nr. 106/P/2016 din datele de 19.02.2018 și 01.02.2018 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției pentru inculpatul A., ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 pentru inculpatul B., ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018, modificată și îndreptată prin ordonanța din data de 22.02.2018, pentru inculpatul C.

S-au menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanțele menționate (menținute anterior prin încheierea instanței din data de 09 noiembrie 2021), cu excepția celei care vizează imobilul din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x.

S-a admis cererea formulată de Ministerul Public și s-a dispus, în temeiul art. 476 alin. (4) C. proc. pen., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea sesizărilor aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la chestiunea prescripției, înregistrate sub nr. x/2022.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel deliberând asupra subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării măsurilor asigurătorii, a constatat că, prin ordonanța nr. 106/P/2016 din 19.02.2018 s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului pe bunurile imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurența sumei de 1.200.000 euro, după cum urmează:

- imobil situat în municipiul Arad. strada x nr. 9, apartamentul nr. x. Imobilul este înscris în Cartea funciară nr. x-0-UI O a localității Arad, O.C.P.I. Arad, B.C.P.I. Arad, nr. CF vechi x număr cadastral xop II40/VI1 suprafața construită 116 mp se compune din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, boxă, teren aferent apartamentului în cotă de 96/868, proprietate personală, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000;

- imobil situat în București, strada x, nr. 10, care se compune din teren intravilan în suprafață de 400 mp din acte/381 mp din măsurători și construcție imobil 5 niveluri, cu o suprafața construită la sol 170 mp, edificată în anul 1997, consolidată între anii 2009-2012, formată din S+P+1E+M1+M2P. Imobilul a fost dobândit de inculpatul A., căsătorit cu D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 15.05.2009.

În motivarea ordonanței de instituire a măsurilor asigurătorii, în ceea ce privește bunurile imobile ale inculpatului A. a fost descrisă infracțiunea pentru care este cercetat acesta, arătându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 249 alin. (1), alin. (4) și alin. (8) din C. proc. pen., astfel:

Luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpatului A. se impune în cauză pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. De asemenea, în cazul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.

S-a mai arătat că în ceea ce privește confiscarea specială, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 289 alin. (3) din C. pen., lege specială în raport cu art. 112 din C. pen., dispoziții conform cărora banii, valorile sau alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute de capitolul III, capitol în care este inclus art. 6.

Referitor la suma pentru care se dispun măsurile asiguratorii, s-a arătat că s-a reținut, conform probelor administrate, că suma primită de A. este de 1.200.000 de euro pentru a formula acuzația împotriva acestuia, astfel încât s-a apreciat că măsurile asiguratorii trebuie să se limiteze la această sumă.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 249 alin. (1)-(2) și 5 C. proc. pen. rap. la art. 289 alin. (3) C. pen., art. 112 alin. (1) lit. e) și alin. (5) C. pen. și art. 20 din Legea nr. 78/2000.

Măsura asigurătorie luată prin ordonanța menționată a fost pusă în executare conform procesului-verbal din 20.02.2018 .

Prin ordonanța nr. 106/P/2016 din 01.02.2018 s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri:

- ceas marca E., prevăzut cu o curea de culoare neagră având inscripționate pe carcasă seriile x;

- ceas marca F., cu o curea de culoare maro, având pe carcasă inscripționate seriile 6612.69/2, 169.269;

- ceas marca G., curea de culoare neagră, cu seria x-91.

Bunurile au fost lăsate în custodia inculpatului A.

Dispozițiile ordonanței au fost puse în executare prin procesul-verbal din 01.02.2018 .

Prin încheierea din data de 09.11.2021 pronunțată în cauză în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 250

2

C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele nr. 106/P/2016 din datele de 19.02.2018 și 01.02.2018 pentru inculpatul A., ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 pentru inculpatul B., ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018, modificată și îndreptată prin ordonanța din data de 22.02.2018, pentru inculpatul C.

Au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanțele menționate.

În temeiul art. 250

2

C. proc. pen., s-a constatat nelegalitatea și netemeinicia măsurii asiguratorii dispuse prin ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 20.12.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

A fost ridicată măsura asiguratorie constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului asigurător asupra sumelor de bani ridicate cu ocazia percheziției efectuate la adresa din jud. Sibiu, respectiv 59.100 Euro și 10.200 dolari SUA, consemnate la H. potrivit recipiselor seria x nr. x și seria x nr. x, sume cu privire la care s-a stabilit că vor reveni în patrimoniul numiților I. și B., CNP x, în prezent decedat.

Încheierea menționată a rămas definitivă prin decizia nr. 1004/09.12.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, prin respingerea contestațiilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații B., A. și C.

Examinând actele și lucrările dosarului în raport cu dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen., Curtea a reținut că și la acest moment procesual se mențin temeiurile care au determinat luarea și ulterior menținerea măsurilor asiguratorii, cu excepția sechestrului asigurător asupra unui imobil care a aparținut inculpatului A.

Astfel, fără a relua aspectele de ordin teoretic punctate în cuprinsul încheierii anterioare privind legalitatea și temeinicia măsurilor asiguratorii, Curtea a reținut că pentru ca măsurile asigurătorii să fie legal instituite, trebuie respectate următoarele condiții: să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; sunt temeiuri de a se crede că un obiect poate servi la repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârșirii infracțiunii, pentru garantarea executării amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare sau instituirea/menținerea măsurii este dispusă în vederea confiscării/confiscării extinse; măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanța de judecată și bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului.

Cu privire la prima condiție, respectiv să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, fără a face aprecieri care să depășească limitele verificărilor pe care le presupune analiza legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii sau să afecteze în vreun fel prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpații, mai ales în condițiile în care la acest moment procesual au fost audiați martorii indicați în actul de sesizare a instanței și au fost administrate probe propuse în apărare, Curtea a reținut doar că probele administrate în cauză îndreptățesc reținerea unei suspiciuni rezonabile privind comiterea de către inculpații A., B. și C. a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.

Cu privire la cea de-a doua condiție, Curtea a constatat că prin ordonanțele de instituire a măsurilor asiguratorii cu privire la bunuri imobile și bunuri mobile aparținând inculpaților, procurorul a făcut trimitere la dispozițiile art. 20 din Legea 78/2000 potrivit cărora luarea unor măsuri asiguratorii ar fi obligatorie, arătându-se că măsurile se impun pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, în condițiile art. 289 alin. (3) C. pen.. Chiar dacă nu se indică în mod expres prevederile art. 249 alin. (4) C. proc. pen., Curtea a reținut că din motivarea ordonanțelor din datele de 19.02.2018, 01.02.2018 și 22.02.2018 rezultă cu claritate că măsurile asigurătorii au fost instituite în vederea confiscării speciale.

Cu privire la cea de-a treia condiție, respectiv ca măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanța de judecată, se reține că în cauza de față măsurile au fost dispuse prin ordonanțe emise de procuror, astfel că și această condiție este îndeplinită, măsurile fiind verificate anterior de instanță și menținute în parte prin încheierea din data de 9 noiembrie 2021.

Cu privire la cea de-a patra condiție pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii, respectiv ca bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului, s-a precizat că bunurile indisponibilizate nu erau excluse de la instituirea măsurii asigurătorii.

În acord cu jurisprudența C.E.D.O., Curtea a constatat și respectarea, în prezenta cauză, a exigențelor de proporționalitate a măsurilor asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerințele interesului general și interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei).

Astfel, în contextul factual al cauzei, s-a constatat că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care ar putea face obiectul confiscării speciale.

Prin urmare, măsurile asigurătorii sunt proporționale și necesare în raport cu scopul urmărit prin instituirea lor, apreciind că nu se poate face abstracție în cauză nici de cuantumul sumelor pretins primite cu titlu de mită și nici de existența unui risc de sustragere de la urmărire.

Contrar susținerilor apărării, durata procedurilor în cauza de față nu justifică o soluție de ridicare, la acest moment procesual, a măsurilor asiguratorii dispuse în cauză prin ordonanțele menționate și menținute prin încheierea anterioară.

În ceea ce privește motivul de critică formulat privind nerezonabilitatea termenului scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune decât existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuție principiul rezonabilității, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților, complexitatea cauzei și durata procedurilor în fața instanței. În acest sens, CEDO a stabilit în cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, în hotărârea din data de 28 septembrie 2010, că o durată a măsurii asiguratorii de 5 ani apare ca fiind proporțională.

Curtea a apreciat că durata măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanțele procurorului menționate mai sus este justificată și la acest moment procesual de complexitatea cauzei și de natura acuzațiilor aduse inculpaților, iar consecințele pe care le produc asupra inculpaților nu depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu sumele indicate în acuzație ca fiind primite cu titlu de mită de către inculpați.

Față de aceste aspecte, Curtea a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru menținerea măsurilor asigurătorii, acestea fiind luate cu respectarea condițiilor de formă și de fond impuse de lege și nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea acestora și menținerea lor anterioară.

Prin urmare, în temeiul art. 250

2

C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele nr. 106/P/2016 din datele de 19.02.2018 și 01.02.2018 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției pentru inculpatul A., ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 pentru inculpatul B., ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018, modificată și îndreptată prin ordonanța din data de 22.02.2018, pentru inculpatul C.

S-au menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanțele menționate (menținute anterior prin încheierea instanței din data de 09 noiembrie 2021), cu excepția celei care vizează imobilul din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x.

Referitor la acest imobil s-a impus precizarea că după pronunțarea anterioară asupra legalității și temeiniciei măsurilor asiguratorii, prin încheierea nr. 180537 din 13.12.2021 a OCPI Arad - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, a fost respinsă solicitarea de notare în Cartea Funciară a măsurii asigurătorii care viza acest imobil.

Din cuprinsul încheierii a rezultat că imobilul din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, parter a fost valorificat de către Agenția Națională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016 prin actul de adjudecare nr. 1208/09.03.2021 emis de ANAF, ocazie cu care au fost radiate din cartea funciară și notările reprezentând sechestrele asigurătorii în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2016 ale DNA.

În condițiile în care dreptul de proprietate al inculpatului A. și măsurile asigurătorii dispuse și înscrise anterior au fost radiate, imobilul fiind în prezent în proprietatea unei alte persoane care l-a achiziționat în procedura de executare silită organizată de ANAF, s-a considerat că nu se mai poate menține măsura asigurătorie luată anterior.

Soluția care se impune s-a apreciat că este aceea a ridicării măsurii sechestrului asigurător instituit cu privire la imobilul situat în municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, prin ordonanța nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, constatând că imobilul a fost valorificat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016

La data de 20.06.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost sesizată de către Curtea de Apel București în legătură cu modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.. Sesizarea a fost înregistrată sub nr. x/2022, fiind stabilit termen de soluționare la data de 25.10.2022. La acest dosar au fost conexate mai multe sesizări primite ulterior de Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. prin raportare la deciziile Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022.

Fără a face vreo apreciere privind aspectele legate de prescripție invocate de apărare, s-a reținut că raportat la chestiunile susținute, dosarul la care a făcut referire Ministerul Public, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, vizează sesizări asupra unor chestiuni de drept care ar putea prezenta relevanță în cauza de față.

Curtea a reținut că potrivit art. 476 alin. (4) C. proc. pen., cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării.

Astfel, constatând că problemele de drept care fac obiectul sesizărilor din dosarul indicat mai înainte ar putea avea înrâurire asupra cauzei deduse judecății, Curtea, în baza art. 476 alin. (4) C. proc. pen., a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizărilor care fac obiectul dosarului nr. x/2022

Împotriva dispoziției de menținere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, a formulat contestație, contestatorul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2019/a3.

Prin motivele de contestație formulate, în temeiul dispozițiilor art. 250

2

rap. la art. 250

1

și art. 425

1

alin. (3) din C. proc. pen., contestatorul A. a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii contestate și ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Ordonanțele nr. 106/P/2016 din 19.02.2018 și 01.02.2018.

S-a precizat că, în esentă, motivele pe care se fundamentează contestația pot fi circumscrise aspectelor de netemeinicie a dispoziției de menținere a măsurilor asigurătorii privind natura excesivă a sechestrului asigurător prin raportare la exigențele garantării unei durate rezonabile de afectare a drepturilor și intereselor patrimoniale ale persoanei acuzate, împrejurări care susțin, factual și juridic, concluzia că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere inițial la luarea măsurilor asigurătorii.

Reevaluarea periodică a condițiilor prevăzute de art. 249 din C. proc. pen. pentru luarea măsurilor asigurătorii din perspectiva verificării actualității temeiurilor avute în vedere inițial ori a apariției unor împrejurări noi din care să rezulte nelegalitatea măsurii dispuse, se convertește într-o garanție pentru subiecții procesuali vizați de această măsură menită să împiedice transformarea unei măsuri cu caracter provizoriu, într-o veritabilă sancțiune.

Așadar, s-a apreciat că premisa existenței la momentul luării măsurii asigurătorii a motivelor și împrejurărilor de fapt care să justifice indisponibilizarea bunurilor, nu apare ca fiind necesară și suficientă pentru menținerea pe tot parcursul procesului penal a măsurii instituite, mai ales în contextul în care cercetarea judecătorească a relevat o împrejurare de fapt diferită de cea pe care, în mod forțat, parchetul a încercat să o plaseze într-o paradigmă aparent infracțională, pentru care însă reflexul probator este lipsit de consistență.

Măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infractiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că acestea nu au natura unor sancțiuni, întrucât măsurile asigurătorii nu presupun pierderea de către titular a proprietății bunului, ci doar a dreptului de dispoziție materială și juridică asupra acestuia.

Legea procesual penală nu cuprinde o reglementare de ansamblu a duratei pentru care se poate dispune luarea măsurii asigurătorii în procesul penal, însă acest fapt nu poate conduce în mod automat la concluzia că, odată dispusă, ea va fi obligatoriu menținută pe tot parcursul procesului.

Totodată, s-a apreciat că ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilä atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata, evoluția procedurii, consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri În același sens, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenta sa constantă, cu privire la necesitatea de evaluare permanentă a îndeplinirii condițiilor legale de dispunere a măsurilor asigurătorii din perspectiva duratei efective a acestora prin raportare la evoluția cauzei penale în care au fost instituite. În acest sens, în considerarea art. 6 paragr. 1 CEDO, Curtea a apreciat că prelungirea în timp a unei măsuri asigurătorii poate conduce la lipsirea acestei măsuri de caracterul necesar și proporțional, transformând-o astfel într-o ingerință în viața privată a unei persoane, fapt ce determină încălcarea dreptului la un proces echitabil (cauza Benet Praha c. Cehiei, Hotärârea din 24.02.2011).

De asemenea, Curtea a reținut că rezonabilitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, conduita solicitantului și cea a autoritățitor competente și miza pentru reclamant (cauza McFarlane c. Irlandei, Hotărârea din 10.09.2010).

Într-o cauză recentă pronunțată în martie 2020 (cauza Filkin c. Portugaliei), Curtea a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, constatând o încălcare a dreptului de proprietate ca urmare a faptului că reclamantul nu a beneficiat de o cale de atac eficientă, care să îi permită contestarea nu a măsurii asigurătorii propriu-zise, ci a duratei excesive a menținerii acesteia. În consecință, chiar admițând că ancheta a fost de o anumită complexitate, Curtea a considerat că autoritățile portugheze sunt responsabile pentru prelungirea duratei procedurii penale, care a avut drept consecință prelungirea excesivă a duratei măsurii atacate.

Transpunând aceste considerente de ordin teoretic și jurisprudențial la situația concretă din prezenta cauză, apărarea a considerat, prin raportare la dimensiunea materială a faptelor reținute în sarcina inculpatului A., la complexitatea, evoluția procesuală a cauzei, durata pentru care măsurile asigurătorii au fost dispuse este una excesivă în considerarea exigențelor garantării unei durate rezonabile de afectare a drepturilor și intereselor patrimoniale ale persoanei acuzate.

S-a observat astfel că perioada de timp scursă de la momentul luării măsurii asigurătorii până la acest moment procesual (4 ani și 9 luni) depășește exigențele unei durate rezonabile, natura excesivă a acestor măsuri fiind evidențiată, în mod substanțial, și de dimensiunea materială a faptei ce face obiectul prezentei cauze, de complexitatea activităților judiciare cauzată de felul în care Ministerul Public a încercat să temporizeze procedura în fața instanței de judecată prin modalitatea în care a procedat pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor pronunțate atât de judecătorul de cameră preliminară, cât și de instanță.

Astfel, s-a arătat că deși măsurile asigurătorii constituie, în esență, o restrângere semnificativă a exercițiului dreptului real de proprietate, în condițiile unei durate excesive, efectul real se manifestă prin pierderea prerogativelor asupra bunurilor indisponibilizate.

Înalta Curte de Casatie și Justiție, în jurisprudența sa recentă, a statuat că "deși organelor judiciare le revine obligația legală de a lua măsura sechestrului asigurător, măsură ce la momentul instituirii era necesară și proporțională, menținerea sine die o lipsește de caracterul necesar și proporțional și o transformă într-o sarcină excesivă prin durata sa, chiar șicanatorie, în condițiile în care nu a fost validată printr-o soluție asupra acțiunii penale și civile, cel puțin de prima instanță." (I.C.C.J., sectia penalá, încheierea nr. 275/2021, în dosar nr. x/2021).

Pe cale de consecință, a considerat că a menține măsura asigurătorie doar pe considerentul că este o procedură în curs de soluționare, înseamnă a ignora însăși rațiunea pentru care legiuitorul a simțit nevoia implementării acestui remediu procesual efectiv prevăzut de art. 250

2

din C. proc. pen., tocmai în vederea evitării ca o astfel de măsură cu caracter provizoriu să fie menținută pe o durată excesivă în lipsa unui minim fundament probatoriu și, prin urmare, să dobândească un caracter constrângător.

Efectul pe care, în realitate, o eventuală menținere a măsurii asigurătorii îl produce în raport de ansamblul împrejurărilor de fapt devine unul sancționator și nu unul preventiv, depășind astfel rațiunea pentru care legiuitorul a înființat instituția sechestrului asigurător, fapt ce contravine atât reglementărilor naționale, cât și celor convenționale.

În concluzie, s-a apreciat că întregul ansamblu al împrejurărilor de fapt menționate anterior reconfigurează parametrii în care trebuie analizată și adaptată existența judiciară a măsurii asigurătorii, deja instituite, la realitățile procesuale ale cauzei.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, constată următoarele:

Dispoziții legale aplicabile

Conform art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii se pot lua pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune; (4) măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite și neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."

Totodată, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016), Curtea Constituțională a reținut că "instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".

Prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, s-a stabilit că "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)."

În jurisprudența europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 și 87).

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite exigențele legale pentru menținerea măsurilor asigurătorii.

Astfel, prin ordonanța nr. 106/P/2016 din 01 februarie 2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, în temeiul art. 249-252 din C. proc. pen. și art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002, rap. la art. 324 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri:

- ceas marca E., prevăzut cu o curea de culoare neagră având inscripționate pe carcasă seriile x;

- ceas marca F., cu o curea de culoare maro, având pe carcasă inscripționate seriile x;

- ceas marca G., curea de culoare neagră, cu seria x-91.

Bunurile au fost lăsate în custodia inculpatului A.

Ulterior, prin ordonanța nr. 106/P/2016 din 19.02.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, în temeiul dispozițiilor art. 249 alin. (1)-(2) și 5 din C. proc. pen. raportat la art. 289 alin. (3) din C. pen., cu aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) și alin. (5) din C. pen. și, în baza art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurența sumei de 1.200.000 euro, după cum urmează:

- imobil situat în municipiul Arad. strada x nr. 9, apartamentul nr. x. Imobilul este înscris în Cartea funciară nr. x-0-UI O a localității Arad, O.C.P.I. Arad, B.C.P.I. Arad, nr. CF vechi x număr cadastral xop II40/VI1 suprafața construită 116 mp se compune din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, boxă, teren aferent apartamentului în cotă de 96/868, proprietate personală, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000;

- imobil situat în București, strada x, nr. 10, care se compune din teren intravilan în suprafață de 400 mp din acte/381 mp din măsurători și construcție imobil 5 niveluri, cu o suprafața construită la sol 170 mp, edificată în anul 1997, consolidată între anii 2009-2012, formată din S+P+1E+M1+M2P. Imobilul a fost dobândit de inculpatul A., căsătorit cu D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 15.05.2009.

Luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatului A. s-a apreciat că se impune în cauză pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

Prin încheierea din data de 09.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1004/09.12.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în temeiul art. 250

2

din C. proc. pen. raportat la art. 249 din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele nr. 106/P/2016 din datele de 01.02.2018 și 19.02.2018 pentru inculpatul A. și au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanțele menționate.

Astfel, se constată că măsurile asigurătorii au fost menținute, având în vedere:

- suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni;

- evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, în condițiile art. 289 alin. (3) C. pen.

- precizarea că niciunul din bunurile indisponibilizate nu este exclus de la instituirea măsurii asigurătorii.

Verificând, în continuare, subzistența temeiurilor care au determinat menținerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparținând inculpatului A., Înalta Curte reamintește că, potrivit prevederilor art. 250

2

din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, organele judiciare (procurorul, judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată) trebuie să procedeze la verificarea periodică, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, putând dispune, după caz, menținerea, restrângerea, extinderea ori ridicarea măsurii instituite anterior.

În cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, cât și la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiției (Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii), dar și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 250

2

din C. proc. pen., îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Înalta Curte reamintește că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Ca atare, procedând, prin prisma criteriilor anterior arătate, la verificarea temeiurilor care au determinat menținerea, Înalta Curte consideră că rațiunea legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea instanței de judecată să verifice, într-un anumit interval de timp, temeiurile ce au fost avute în vedere la dispunerea măsurilor asigurătorii pentru a stabili dacă acestea pot justifica menținerea, restrângerea sau extinderea respectivelor măsuri.

Deși de la data instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpatului au trecut 4 ani și 9 luni, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportându-se și la celelalte criterii de analiză, la care s-a făcut referire, pe larg, anterior și care trebuie avute în vedere din perspectiva dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., constată că, și la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea acestora, fiind, în continuare necesare pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen., și anume, în vederea confiscării speciale.

Astfel, se are în vedere, pe de o parte, natura acuzațiilor pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de mai multe persoane fizice printre care și față de inculpatul A., respectiv, pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen. care nu trebuie să fie de natură a demonstra pe bază de probe certe vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii, acesta fiind rolul instanței pe parcursul cercetării judecătorești, în această etapă a verificărilor pe care le presupune analiza legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii fiind suficientă suspiciunea rezonabilă care planează asupra inculpatului de implicare într-o faptă de corupție, pentru care luarea măsurii asigurătorii este obligatorie, fără a afecta în vreun fel prezumția de nevinovăție, apreciind totodată că nu se poate face abstracție nici de cuantumul sumelor pretins primite cu titlu de mită și nici de existența unui risc de sustragere de la urmărire.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că susținerile contestatorului potrivit cărora trecerea unei perioade semnificative de timp nu mai justifică menținerea măsurii asigurătorii sunt neîntemeiate, raportat la complexitatea cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu constând în audierea martorilor indicați în actul de sesizare a instanței și au fost administrate probe propuse în apărare care îndreptățesc reținerea unei suspiciuni rezonabile privind comiterea de către inculpat a infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind, astfel, depășită o durată rezonabilă), se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privința măsurilor asigurătorii se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în asigurarea eventualelor confiscări speciale și interesul personal al acuzatului de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017), fiind îngrădit doar dreptul de dispoziție (jus abutendi) și aflat sub condiție.

Astfel, deși proprietarul nu poate înstrăina bunurile, exercită în continuare atributul folosirii acestora cu toate beneficiile sale, obținând satisfacții patrimoniale în urma folosirii lor. Pe de altă parte, examinând ingerința în dreptul de proprietate nu rezultă că măsura este aptă a afecta nivelul de subzistență al inculpatului câtă vreme instituirea măsurilor asigurătorii poartă asupra unor bunuri imobile și mobile de lux și nu implică mijloacele de subzistență, astfel că redobândind toate atributele dreptului de proprietate și-ar putea satisfice nevoi cotidiene.

În ceea ce privește existența unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot servi la confiscarea specială, acesta poate rezulta, în aprecierea instanței nu doar dintr-un element faptic punctual, ci și dintr-un ansamblu de indicii, care apreciate global conturează o stare de pericol concret și de risc al unei viitoare insolvabilități, cu atât mai mult cu cât, urmare a caracteristicilor procedurii judiciare, mai sus enunțate, este cert că va exista un interval mai mare de timp până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

În concluzie, măsurile asigurătorii respectă exigența de proporționalitate nu doar în raport de durată, ci și de gravitatea ingerinței în drepturile propriu-zise.

Astfel, în contextul factual al cauzei, se constată că, la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea (ordonanțele din 01.02.2018 și 19.02.2018) și menținerea măsurilor asigurătorii (încheierea instanței din data de 09 noiembrie 2021), cu excepția imobilului din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, parter (valorificat prin actul de adjudecare nr. 1208/09.036.2021 emis de către Agenția Națională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016 și aflat în prezent în proprietatea unei alte persoane care l-a achiziționat în procedura de executare silită), din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor mobile sau imobile care pot face obiectul confiscării speciale, iar consecințele pe care le produc nu depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 425

1

raportat la art. 250

1

din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva dispoziției de menținere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva dispoziției de menținere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 noiembrie 2022.