ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4429/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea introdusă pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 09.05.2018, sub număr de dosar x/2019, reclamantul A. a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 57 din data de 07.02.2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de criminalitate Organizată și Terorism, iar prin hotărârea ce o veți pronunța vă solicit să dispuneți obligarea intimaților la recalcularea drepturilor salariate și la plata diferențelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 773 pronunțată în data de 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție, respingând cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

Deopotrivă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâta DIICOT.

Cererea de recurs

Reclamantul A. a exercitat calea de atac a recursului împotriva sentinței de mai sus și, încadrând generic criticile sale în dispozițiile art. 488 și următoarele C. proc. civ. (eronat consemnat " C. proc. pen..", a solicitat admiterea recursului și obligarea intimaților parați la recalcularea drepturilor salariale și la plata diferențelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, implicit si

- recunoașterea stării de discriminare în care se află,

- revocarea Deciziei nr. 57 din data de 07.02.2019 emisă de procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și a principiului nediscriminarii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizație cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % și a următoarelor sporuri: sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizația de încadrare; sporul pentru păstrarea confidențialității, în procent de 5% din indemnizația de încadrare,

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație, și. Justiție nr. 23/2016 -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de de 01.01.2018, în ceea ce privește cuatumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului produs, prin acțiunea recurenților pârâți, până Ia data încetării stării de discriminare,

- obligarea recurenților pârâți: Ministerul Public -Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2019-viitor,

- actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile .indemnizațiilor reclamanților)'până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

În dezvoltarea criticilor sale, a susținut în esență recurentul - reclamant că întâmpinarea formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul căreia acesta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, nu i-a fost niciodată comunicată, fiind încălcate dispozițiile art. 201 alin. (2) și art. 206 C. proc. civ., partea aflându-se în imposibilitatea de a formula Răspuns la întâmpinare în condițiile legii.

În privința calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul arată că, de plano această această instituție pârâtă este ordonatorul principal de credite și asigură finanțarea pentru toate instituțiile aflate în subordinea sa, inclusiv finanțarea pentru pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, astfel că are calitate procesuală pasivă, fiind necesar să îi fie opozabilă o hotărâre judecătorească care, cel puțin teoretic, îi poate afecta bugetul.

Deopotrivă, recurentul mai arată că instanța de fond nu s-a pronunța cu privire la două adrese solicitate ca probă în cadrul cererii de chemare în judecată, respectiv către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism pentru a comunica dacă după aplicarea Legii nr. 153/2017 - vreo categorie de personal din cadrul instituției a beneficiat de sporuri în cuantum total de 45% (exemplu - specialiștii I.T. - în perioada ianuarie 2018 - iulie 2018) și dacă înainte de aplicare Legii nr. 153/2017 vreo categorie de personal din cadrul instituției a beneficiat de sporuri în cuantum total de 45% și o altă adresă către Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru a comunica un punct de vedere cu privire la existența sau nu a unei stări de discriminare conform dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 precum și art. 6 din Legea nr. 153/2017.

Raportat la considerentele instanței de primă jurisdicție ce vizează fondul dreptului, recurentul susține în esență că, la fila x aceasta a reținut ca nu se pot calcul doar pentru personalul auxiliar de specialitate sporuri în procentul maxim de 45%, desi potrivit adresei nr. x/2018 din data de 31.10.2018 emisa de D.I.I.C.O.T.; la punctul 2 -

specialiștii IT-personal auxiliar de specialitate in perioada ianuarie - iulie 2018 au beneficiat de sporuri de 45%

La filele x si 18 Curtea a constatat faptul ca suma sporurilor nu trebuie să depășească plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Invocând dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, susține recurentul că, totuși, pârâta acordă personalului auxiliar de specialitate din cadrul D.I.I.C.O.T. (cu funcție de execuție) sporuri în cuantum total de 30%, plus indemnizație de hrană în cuantum total de 347 RON/lunar precum și tichete de vacanță în cuantum de 1450 RON/anual. Mai mult pârâta arată că depășirea procentului de 30% ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 153/2017 și ar atrage răspunderea disciplinară sau patrimonială a persoanelor vinovate, potrivit legii, fapt ce nu s-a întâmplat din data de 01.01.2018 până în prezent, deși legea a fost încălcată.

Din aceste motive, apreciază ca are dreptul la acordarea unui cuantum total al sporurilor de 45%.

Instanța de fond nu a ținut cont de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dar nici de Decizia Curții Constituționale a României nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029/21.12.2016, unde Curtea, în considerente, a constatat că, în vedereaegalizării prevăzute de art. 3

'

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizație de încadrare", care trebuie să cuprindă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în: muncă și în. specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Apreciază în egală măsură că sunt aplicabile art. 14 alin. (1) lit. a) din Directiva 2000/43/CE din 29.06.2000 a Consiliului Uniunii Europene care obligă stațele membre să ia măsuri pentru abrogarea oricărei dispoziții ce contravine principiului egalității de tratament. Or, reglementarea internă permite o diferențiere de tratament în funcție de anumiți factori ce nu depind de acțiunile sau inacțiunile mele, ca beneficiar al drepturilor bănești, în condițiile în care diferența de 30% la 45% se acordă în funcție: de alocațiile bugetare fată de ordonatorul de credite sau în funcție de managementul acestuia.

În ceea ce privește reținerea instanței de fond, în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, deși, potrivit Hotărârii nr. 940 din data de 11.12.2019 emisă de Consiliul ițional pentru Combaterea Discriminării - Autoritate de Stat Autonomă prin care s-a constatat că la nivelul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea s-a creat o stare de discriminare în urma aplicării neunitare a dispozițiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în sensul, că salariile personalului' auxiliar de specialitate sunt calculate diferit.

Consideră recurentul că tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă: De astfel, dispozițiile de lege criticate lipsesc de sens și, practic, anulează voința legiuitorului și rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, anume acelea de a elimina orice forme de discriminare și a institui un tratament egal cu privire la personalul din sectorului bugetar care prestează aceeași activitate si are aceeași vechime în muncă și în funcție. Acordarea diferențiată a sporurilor în cuantum total de 30% și 45% în cadrul aceleiași categorii sociale contravine atât Constituției României, Codului Muncii cât si spiritului O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a art. 1 alin. (2) privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate, printre care, la lit. i) se menționează și "dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, ..dreptul la o remunerație echitabila și satisfăcătoare".

Textul legal criticat instituie privilegiul obținerii unor venituri suplimentare de către anumite categorii de personal în sistemul public, fără ca aceste privilegii să fie în legătură firească, logică, rațională, cu activitatea desfășurată de titularii acelor funcții publice sau în legătură cu constrângerile pe care le are o persoana titulară a acelor categorii de funcții publice. Norma adoptată creează prin ea însăși o dublă discriminare între persoanele din aceeași categorie, transformându-se într-una profund discriminatorie, sens în care invocă sentințele nr. 240/07.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a CAF în dosarul nr. x/2019, 247/19.02.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I-a civilă în dosarul nr. x/2018, sentința nr. 3048/28.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, definitivă prin decizia civilă nr. 5125/12.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, respectiv sentința civilă nr. 417/21.05.2020 în dosarul nr. x/2020 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I -a civilă.

Deopotrivă, mai invocă și Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013 într-un recurs în interesul legii, susținând că, în consecință, persoana ale cărei drepturi salariale nu au fost acordate la ardentă are dreptul de a beneficia, fără nici o altă dovadă, atât de actualizarea sumei cu indicele de inflație, cât și cu dobândă legală, sub forma unor daune interese moratorii care acoperă atât damnum emergens cât și lucrum cessans.

Sus aspectul sporurilor acordate, recurentul solicită a fi avute în vedere hotărârea nr. 940 din data de 11.12.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării - Autoritate de Stat Autonomă, precum și sentințele anterior menționate.

Recurentul consideră că, raportat la dispozițiile art. 38 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017, rezultă că în anul 2018, cuantumul brut al sporurilor va fi determinat prin majorarea cu 25% a cuantumului sporurilor avut în luna decembrie 2017, cuantum acordat cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite și care nu va putea depăși procentul de 30%, prevăzut de art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Susține că, pe de o parte, dreptul de a beneficia de aceste trei sporuri a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, fiind inclusiv achitate retroactiv sumele reprezentând cuantumul lor, chiar și dobânzi legale, iar, pe de altă parte, au fost acordate și pentru viitor prin legile de salarizare succesive, respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/201.0, tot ca efect al hotărârilor judecătorești care prevedeau acordarea lor și pentru viitor.

Ministerul Muncii si Justiției Sociale, în calitate de inițiator al Legii nr. 153/2017, a precizat modul corect de stabilire a salariilor personalului auxiliar de specialitate:

"începând cu luna ianuarie 2018, în situația în care salariile de bază/indemnizațiile de încadrare vor fi stabilite la nivelul anului 2022, cuantumul sporurilor va fi determinat prin aplicarea procentelor prevăzute de lege asupra salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare și după caz, cu respectarea prevederilor din Regulamentul -cadru elaborat de Ministerul Justiției conform art. 23 din lege, și cu respectarea prevederilor art. 25 din lege"

Mai susține recurentul că nu se poate invoca propria culpă a angajatorului la acordarea sporului pentru desfășurarea activității în condiții grele, vătămătoare sau periculoase pe motivul lipsei regulamentului-cadru care să stabilească aceste locuri, având în vedere că acestea trebuia să fie deja stabilite și/sau eventual menținute până la data de 1 ianuarie 2019.

Cu privire la principiile sistemului de salarizare prevăzute de art. 6 din Legea nr. 153/2017 arată că au fost încalcate principiile nediscriminării, egalității, ierarhizării, având în vedere că un grefier din cadrul unei judecătorii are un salariu net mai mare decât un grefier din cadrul Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamant a formulat întâmpinare intimata Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A susținut în esență intimata - pârâtă că, contrar opiniei recurentului, legiuitorul nu obligă la acordarea unor sporuri în procent de 45% din salariul de bază, aceasta reprezentând limita maximă ce poate fi calculată pentru un salariat, însă dispozitiile legii obligă pe ordonatorul de credite ca limita sporurilor să fie de 30% din suma salariilor de bază. Tocmai depășirea acestui procent ar reprezenta o încălcare a dispozitiilor Legii nr. 153/2017 și ar atrage răspunderea disciplinarä sau patrimonială a persoanelor vinovate, potrivit legii, iar nu neacordarea nivelului maxim al unor sporuri (însumând 45%) la salariul de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul Direcției.

Față de dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, în conditiile în care, urmare a determinării drepturilor salariale ale recurentutui prin raportare la o valoare de referintă sectorială de 445,5 RON, acestea au devenit mai mari decât cele stabilite pentru anul 2022, i s-au acordat cele stabilite pentru anul 2022.

Prin urmare, critica recurentului potrivit căreia din luna ianuarie 2018 salarizarea sa se face prin raportare la o valoare de referință sectorială de 445,5 RON, "aspect care nu s-a modificat până în prezent, deși prin două sentințe definitive s-a dispus altceva" este neîntemeiată - și presupune a imputa angajatorutui respectarea Iegii.

ln mod corect prima instantă a apreciat nu poate fi retinută critica întemeiată pe existenta unei practici diferite la nivelul unor curți de apel din următoarele considerente: pe de o parte, plafonul de 30% se evaluează prin raportare la fiecare ordonator de credite, astfel că situatia de fapt diferă în functie de suma salariilor de bază rezultată în cazul fiecăruia dintre aceștia; pe de altă parte, în speță nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 71/2015 si nici considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curti de Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocată prin cererea de chemare în judecată. Atât dispozitiile Legii nr. 71/2015, cât dezlegarea dată de Înalta Curte de Casatie prin decizia invocată supra privesc o situatie juridică distinctă de cea dedusă judecătii, fiind în legătură cu modalitatea de salarizare a reclamantelor aplicabilă până la data intrării in vigoare a Legii nr. 153/2017. Ulterior acestui moment, legiuitorul a operat o modificare a principiilor de salarizare, permițând diferențe între ordonatorii de credite în ceea ce priveșe sporurile acordate. Modul de determinare a cuantumului sporurilor se realizează în functie de plafonul de salarii aferent fiecrui ordonator de credite. In perioada supusă analizei judiciare, drepturile salariale ale reclamantului au fost slabilite conform normelor în vigoare în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice. Prin urmare, pretențiile privind ultraactivitatea legilor vechi de salarizare a principiilor reglementate de acestea sunt neîntemeiate.

Mai arată intimata că în speță nu sunt aplicabile dispozitiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirca tuturor formelor de discriminare, republicată, text potrivit cu care sunt discriminalorii, potrivit prezentei ordonanle, prevederilc, criteriile practicile aparent neutre care deznvantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1) față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, critererii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare".

Salarizarea în conformitate cu prevcderite O.U.G. nr. 1 14/2018 si ale Legii nr. 153/2017 nu constituie o discriminare, asa cutn este aceasta definitä în O.G. nr. 137/2000, republicată, întrucât nu reprezintä o deosebire, excludere, restrictie sau preferintä efectuatä pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.

In jurisprudența instantei de contencíos constitutional s-a statuat în mod judicios că schimbarea conditiilor prevăzute de lege pentru stabilirea și plata indemnizațiilor lunare de încadrare și a altor drepturi bănești conexe este o prerogativă exclusivă a autorităților de legiferare din cadrul unui stat.

În același sens este practica C.E.D.O., care, în Hotărârea în cauza Kechko c. Ucrainei din 8 noiembric 2005, a apreciat că: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare..". . . .

De altfel, după cum s-a statuat constant în jurisprudența C.E.D.O. în materia discriminării, principiul egalitățiii în fața legii nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

ln consecintă, susține că nu se poate vorbi nici de încălcarea art. 20 și art. 21 din Carta drepturilor fundamentalc a Uniunii Europene, a Constituției ori a Codului muncii.

În concluzie, apreciază că soluția primei instante este legală și temeinică, motiv pentru care solicită respingerea criticilor recurentului-reclamant ca nefondate și, pe cale de consecință, respingerea recursului.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul -reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata - pârâtă, în cadrul căruia a combătut apărările acesteia.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07 septembrie 2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 20 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății, amânând pronunțarea inițial pentru data de 04 mai 2021 apoi pentru data de 11 mai 2021, când a repus cauza pe rol, în vederea discutării incidenței în cauză a soluției ce va fi pronunțată în dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, acordându-se termen pentru continuarea judecății în prezenta cauză la data data de 05 octombrie 2021.

La acest moment procesual, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamantul A., grefier grad I, vechime în muncă 10-15 ani, vechime în funcție 5-10 ani, figurează la poziția 57 din Anexa 1 la Decizia Procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nr. 57/07.02.2019, având un salariu de bază în cuantum de 6664 RON, un cuantum al sporului de risc și de confidențialitate în cuantum de 1.000 RON și un cuantum al sporului pentru condiții vătămătoare în cuantum de 1000 RON.

Prin Decizia nr. 57/07.02.2019 a Procurorului Șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția de Investigare a Infracțiunilor de criminalitate Organizată și Terorism s-a dispus ca, începând cu data de 01.01.2019, personalul auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorirism beneficiază de drepturile salarile prevăzute în anexele care fac parte integrantă din decizia anterior menționată.

Reclamantul a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 57/07.02.2019, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția de Investigare Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism i-a transmis un Răspuns comunicat în data de 08.04.2019, prin care a respins, ca neîntemeiată contestația formulată de recurentul - reclamant.

În acest context, reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o plângere împotriva Deciziei nr. 57 din data de 07.02.2019 emisă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de criminalitate Organizată și Terorism, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună obligarea intimaților la recalcularea drepturilor salariate și la plata diferențelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

Prin sentința recurată, cererea reclamantului a fost respinsă, iar împotriva acestei soluții acesta a formulat critici atât cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cât și cu privire la modalitatea diferită de stabilire a sporurilor, din perspectiva aplicării eronate a dispozițiilor Legii nr. 153/2017, în vederea eliminării discriminării față de aceeași categorie de personal din cadrul altor angajatori, cum ar fi Curtea de Apel București, critici pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Trecând la analizarea cererii de recurs, constată Înalta Curte că recurentul a încadrat criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Deși acesta nu a încadrat criticile sale în fiecare motiv de casare indicat, instanța de control judiciar constată că, în cadrul motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează situația când " prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrange sancțiunea nulității", pot fi încadrate criticile ce vizează necomunicarea întâmpinării formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la emiterea a două adrese solicitate de recurent prin cererea de chemare în judecată.

Analizând mai întâi critica ce vizează necomunicarea de către instanță a întâmpinării depuse de intimatul - pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este aptă să conducă la reformarea hotărârii recurate, în considerarea faptului că, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului de fond, în etapa de regularizare a cererii, judecătorul de primă jurisdicție, contatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 201 C. proc. civ., în sensul că, la data de 16 mai 2019 a dispus prin rezoluție comunicarea acesteia și a înscrisurilor aferente către pârâți, cu mențiunea de a depune " întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare".

Urmare acestei rezoluții, cererea de chemare în judecată împreună cu înscrisurile aferene au fost comunicate celor doi intimați - pârâți la data de 24.05.2019 (dosarul de fond), astfel că cele 25 de zile pentru ca aceștia să formuleze întâmpinare s-au împlinit la data de 19.06.2019.

La data de 24.06.2019, deci după împlinirea celor 25 de zile pentru formularea întâmpinărilor, doar pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, iar instanța, prin Rezoluția din data de 26.06.2019 a dispus citarea recurentului cu o copie a acesteia, cu mențiunea de a depune Răspuns la Întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare", conform art. 201 alin. (2) C. proc. civ.

Deopotrivă, raportat la dispozițiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., ce prevăd că " În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată...dispunând citarea părților", astfel cum rezultă din conținutul filei 1 a dosarului de fond, judecătorul de primă jurisdicție a fixat primul termen pentru judecata pricinii la data de "08.10.2019 cu citare părți", împreună cu citația comunicându-i-se recurentului - reclamant și singura întâmpinare depusă la dosar în cadrul procedurii de regularizare, respectiv întâmpinarea formulată de pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, împotriva căreia recurentul - reclamant a formulat Răspuns,transmis prin poștă la data de 15.07.2019.

Este adevărat că, la data de 21.08.2019, deci, după expirarea celor 25 de zile prevăzute de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. și fixarea primului termen de judecată a fost înregistrată la instanță și întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depusă într-un singur exemplar, însă acest fapt nu creează în sarcina instanței respectarea niciunei obligații procedurale care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității. De altfel, în concordanță cu art. 93 alin. (2), (3) și 7 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375 din din 17.12.2015, modificat și completat, instanța, prin persoana care coordonează activitatea compartimentului arhivă, pe de o parte, și pe de altă parte, prin președintele completului, asigură părților și apărătorilor acestora dreptul și posibilitatea efectivă de a studia dosarul fizic, la Compartimentul Arhivă, ori în sala de ședință la termenul fixat pentru judecata princii, demers pe care recurentul -reclamant nu l-a făcut, lipsind la acest termen de judecată.

Înalta Curte are în vedere deopotrivă și dispozițiile art. 10 din C. proc. civ., ce prevăd că " Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

Potrivit art. 174 C .pr.civ: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) C .pr.civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Instanța de control judiciar reține că nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C .pr.civ. este condiționată de producerea unei vătămări.

În consecință, pentru a atrage nulitatea, trebuie dovedită vătămarea pricinuită, precum și faptul că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că, susținerea recurentului, în sensul că nu i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deși reală, nu poate atrage casarea sentinței, în lipsa invocării și dovedirii vreunei vătămări.

Nici critica referitoare la omisiunea instanței de a a se pronunța cu privire la emiterea celor două adrese solicitate prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, care constată că, la primul și singurul termen de judecată stabilit în cauză, instanța, dat fiind faptul că niciuna dintre părți nu a fost prezentă în ședința publică, ținând cont de cerințele prevăzute de dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 258 alin. (2) C. proc. civ. a încuviințat pentru ambele părți doar proba cu înscrisurile depuse la dosar, aceasta fiind singura apreciată de instanță ca "fiind admisibilă și de natură că conducă la dezlegarea cauzei în fond."

Faptul că instanța nu s-a pronunțat în sensul respingerii celorlalte probe solicitate de reclamant în acțiunea introductivă, în speță cele două adrese solicitate, nu poate conduce la reformarea hotărârii, neexistând nici o normă legală care să stabilească această obligație, dispozițiile art. 258 C. proc. civ. referindu-se la încheierea " prin care se încuviințează probele", respectiv " mijloacele de probă încuviințate".

Astfel cum rezultă din practicaua încheierii de amânare a pronunțării din ședința publică de la termenul de judecată din data de 08 octombrie 2019, instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. (1), raportat la art. 254 și art. 255 alin. (1) din Noul C. proc. civ., ce prevăd că " probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului", a încuviințat pentru toate părțile proba cu înscrisurile depuse la dosar, nefiind însă obligată să menționeze și celelalte probe solicitate de părți și neîncuviințate.

Prin urmare, cele două critici ale recurentului-reclamant, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din această perspectivă.

Trecând la analizarea criticilor încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată criticarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, amintește Înalta Curte că potrivit art. 36 C. proc. civ., legitimarea procesuală pasivă, condiție esențială pentru exercitarea acțiunii civile, reprezintă identitatea care trebuie să existe între subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății și cel chemat în judecată în calitate de pârât.

Totodată conform art. 89 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică, iar potrivit art. 93 din aceeași lege, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite.

Rezultă, deci, că raporturile de muncă ale reclamantului care activează ca personal auxiliar de specialitate - grefier- în cadrul pârâtei DIICOT se stabilesc cu angajatorul, în speță Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 18 alin. (4) din O.U.G. nr. 78/2016, raportat la art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a constatat că între reclamantul A. și pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există raporturi juridice directe în ceea ce privește salarizarea.

Instanța de control judiciar reține ca fiind relevant faptul că, în materia contenciosului administrativ tipic legitimarea procesuală pasivă aparține emitentului actului a cărui anulare se solicită, în cauză acesta fiind Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, această instituție fiind și ordonator de credite, având competența de a plăti drepturile salariale conform art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 500/2002.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este legală, hotărârea atacată nefiind susceptibilă de reformare din această perspectivă.

În ceea ce privește criticile ce vizează stabilirea drepturilor salariale conform Legii nr. 153/2017, instanța de control judiciar constată că recurentul-reclamant a apreciat că prima instanță a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, partea susținând că are dreptul la acordarea unui cuantum total al sporurilor de 45%.

Această critică este nefondată, instanța de control judiciar reținând mai întâi că la emiterea Deciziei atacate (Decizia nr. 57/07.02.2019 a Procurorului Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) au fost avute în vedere și dispozițiile art. 34 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, cu modificările și completările ulterioare, texte care prevăd:

"(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018.

(2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Astfel cum rezultă din conținutul adresei nr. x/2018 din 31.10.2018 emisă de Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la nivelul pârâtei nu a fost realizată o previzionare financiară a cheltuielilor cu salariile în cazul acordării unor sporuri de 45% personalului auxiliar de specialitate deoarece, potrivit art. 4 și art. 5 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, Cap. VIII, de spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, de spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, precum și de sporul pentru condiții grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare, beneficiază și procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerii și agenții de poliție judiciară, specialiștii și specialiștii IT.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că nu se pot calcula doar pentru personalul auxiliar de specialitate sporuri în procentul maxim de 45%.

În ceea ce privește modul de calcul al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 25 alin. (1) din legea nr. 153/2017, potrivit cărora:

"(1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

Așadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite - în speță Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Cu toate acestea, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 30%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal. Altfel spus, art. 25 alin. (1) din dispozițiile proprii Legii - cadru nr. 153/2017 nu reprezintă un temei valid pentru vreun pretins drept al salariatului la acordarea de sporuri în cuantum de 30% din salariul de bază/indemnizația de încadrare.

Reclamantului îi sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispozițiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII", dar și cu prevederile art. 4 și 5 din Anexa V, Cap. VIII, respectiv:

"art. 4 - (1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat. ".

art. 5- Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare".

După cum se observă, art. 24 stabilește limita maximă a fiecărui spor ce poate fi acordat, prin trimitere la anexe, iar art. 25 stabilește limita maximă a sumei sporurilor. Atunci când legiuitorul a dorit să instituie o excepție de la prevederile art. 25 alin. (1), a făcut-o în mod expres, în alin. (2) al aceluiași articol. Nu în ultimul rând, prevederile art. 4 și 5 din Capitolul VII anexa V stabilesc cuantumul maxim al fiecărui spor, însă cuprind sintagma "până la", ceea ce conduce la concluzia că nivelul sporurilor se poate situa la un nivel inferior maximului stabilit și care nu poate fi depășit.

Astfel cum în mod judicios și instanța de fond a reținut, textele art. 4 și 5 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu conferă un drept reclamantului de a primi sporurile în cuantumul maxim al acestora, ci doar o vocație în acest sens, ordonatorul de credite fiind cel care este ținut de obligația de respectare a plafonului maxim, în considerarea căruia are dreptul de a stabili cuantumul fiecărui spor, în parte, iar din interpretarea coroborată a textelor de lege nu rezultă că suma sporurilor cuvenite acestora ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.

Așadar, deși actul normativ recunoaște o posibilitate de acordare a sporurilor într-un cuantum maxim, de până la 15%, 25% sau 5%, cel care stabilește în concret condițiile de acordare și cuantumul acestuia este exclusiv ordonatorul de credite.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că cele două sporuri contestate în cauză, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității au fost în mod corect determinate de pârât, cu respectarea art. 25 din Legea nr. 153/2017, ținând cont că reclamantul primește și sporul pentru condiții vătămătoare în cuantum de 15%.

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate alegațiile recurentuir-reclamant prin prisma invocării unei pretinse discriminări în stabilirea drepturilor salariale sub forma sporurilor raportat la cele acordate în beneficiul angajaților Curții de Apel Bacău și ai Curții de Apel București, întrucât cele două categorii de angajați nu se află în aceeași situație, întrucât sunt supuși deciziei unor ordonatori de credite diferiți, iar un element esențial în aplicarea acestui act normativ din perspectiva sporurilor salariale îl constituie ordonatorul de credite în a cărui subordine funcționează personalul salarizat.

Astfel, nu poate fi reținut argumentul referitor la încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut la art. 6 din Legea nr. 153/2017, întrucât nu se invocă tratament diferențiat prin raportare la salariul stabilit pentru grefieri care desfășoară aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, același grad profesional cu reclamantul, ci se solicită raportarea la situația grefierilor de la alte instanțe de judecată ale căror drepturi salariale sunt stabilite de alt ordonator principal de credite, astfel că nu se poate reține tratamentul diferențiat.

Dintr-o altă perspectivă, se apreciază că, prin discriminare se înțelege, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, " orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". Or, nu aceasta este ipoteza în speță, a neacordării unui drept prevăzut de lege, instanța de fond observând în mod judicios că drepturile salariale au fost corect determinate și neidentificând niciun motiv de nelegalitate care să justifice pronunțarea unei soluții de anulare a actului și obligare la recalculare.

Așadar, în aplicarea legii cadru de salarizare, a art. 17 alin. (3)-(5) din Anexa V, secțiunea a 4 a din Capitolul VII, cuantumul drepturilor salariale ale reclamantului a fost stabilit în mod unitar și nediscriminatoriu pentru personalul aflat în condiții identice de funcții, grade/trepte și gradații, vechime în muncă și în specialitate.

De altfel, art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;". Altfel spus, doar salariile de bază sunt vizate de principiul egalității, nu și celelalte componente ale dreptului salarial, tocmai dat fiind rolul jucat de ordonatorul de credite în sensul celor arătate anterior.

Înalta Curte mai constată că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice sau cu privire la stabilirea acestora într-un cuantum mai mic. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, aceste prevederi legale vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege, potrivit scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, și anume acela de "eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare", și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 9 august 2019, reținând că "limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)."

De altfel, Înalta Curte apreciază că, în realitate, recurentul - reclamant urmărește să înlăture de la aplicare norme în vigoare.

Fiind formulate critici inclusiv cu privire la efectul textelor legale incidente, eventualul control de "legalitate" implică în principiu un control de constituționalitate, operațiune ce nu intră însă în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituț