ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4999/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.02.2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au contestat decizia nr. 515 din data de 09.12.2021 emisă de procurorul șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism precum și adresa nr. x/2022 din data de 27.01.2022 și adresa nr. x/2022 din data de 07.02.2022 prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei mai sus menționate. Prin cererea formulată reclamanții au solicitat în principal: - anularea în tot a adresei nr. x/2022 din data de 27.01.2022 și a adresei nr. x/2022 din data de 07.02.2022 ale procurorul șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prin care s-a respins contestația împotriva deciziei nr. 515/09.12.2021; - anularea în tot a deciziei contestate și obligarea pârâtei la recalcularea drepturilor salariale și la plata diferențelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să prevadă: Art. 1 începând cu data de 01 august 2016, și pentru viitor personalul auxiliar de specialitate și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON. Art. 2 începând cu data de 01 ianuarie 2018, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate se calculează prin aplicarea unui cuantum total al sporurilor de 45%, fără a fi depășită limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale. Art. 3 Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Art. 4 Serviciul de resurse umane și Departamentul economico-financiar și administrative din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism vor duce la îndeplinire prevederile prezentei decizii. În subsidiar: - anularea în tot a adresei nr. x/2022 din data de 27.01.2022 și a adresei nr. x/2022 din data de 07.02.2022 ale procurorul șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin care s-a respins contestația împotriva deciziei nr. 515/09.12.2021; - anularea în parte a deciziei nr. 515 din data de 09.12.2021 emisă de procurorul șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin înlăturarea prevederilor art. 2, art. 3, art. 4 și art. 6 din această decizie; - calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor, având în vedere că în speță a intervenit recunoașterea dreptului de către debitor și, în consecință, renunțarea la prescripție precum și eliminarea plafonării drepturilor salariale instituite prin aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. - obligarea pârâtei la recalcularea drepturilor salariale și la plata diferențelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective. La data de 14.09.2022 a fost conexat dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin care reclamanții au solicitat: - anularea în tot a adresei nr. x/2021 din data de 08.02.2022 a procurorului șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prin care s-a respins contestația împotriva deciziei nr. 519/10.12.2021; - Anularea în tot a deciziei contestate și emiterea unei noi decizii care să prevadă: Art. 1 La data de 01 decembrie 2021, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex acestuia, se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON. Art. 2 La data de 01 ianuarie 2018, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate se calculează prin aplicarea unui cuantum total al sporurilor de 45%, fără a fi depășită limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale. Art. 3 Prezenta decizie poate fi contestată în termen de 20 de zile calendaristice de la dat comunicării, la conducerea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Art. 4 Serviciul de Resurse Umane și Departamentul Economico-Financiar și Administrativ din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism vor duce la îndeplinire prevederile prezentei decizii.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1636 din data de 28 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea principală și cererea conexă formulate de către reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca neîntemeiate.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1636 din data de 28 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C., D.. În dezvoltarea motivelor de recurs cu privire la reținerea incidenței termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul muncii, reclamanții consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripția dreptului la acțiune a drepturilor salariate, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situația în care se află recurenții-reclamanți de a se adresa ordonatorului de credite care stabilește și plătește salariile. Este de observat faptul că, deși pârâtul se raportează și invocă atât în Decizia nr. 515/09.12.2021, cât și în adresa nr. x/2022 din data de 27.01.2022 și respectiv nr. 64/J/111/12/2022 din data de 07.02.2022, existența unor acte administrative ce recunosc aplicarea VRS 605,22 RON de la data de 01.08.2016 (Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dispoziția nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii, Decizia nr. 273/30.12.2020 a Președintelui Curții de Apel Constanța, Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Președintelui Curții de Apel Tg. Mureș), nu observă că raportat la data emiterii acestor acte administrative, instituțiile emițătoare nu rețin incidența vreunui termen de prescripție, dar care, însă, pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul DIICOT există și se aplică. De asemenea, instanța de contencios constituțional a constatat că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice afectează art. 124 și art. 126 din Constituție, precum și principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4) - (6) din Constituție, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească. În plus, s-a arătat că, din moment ce situația juridică a personalului bugetar de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii este identică, atunci și tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizația de încadrare - trebuie să fie același, nefiind permis, spre exemplu, ca magistrați de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii să aibă indemnizații de încadrare diferite. În concluzie, a reținut Curtea Constituțională, "Ca efect al neconstituționalității art. 31 alin. (1 2 ) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare», Ea care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică". Prin Decizia nr. 23/2016, ÎCGI - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma «salarizat la același nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobata cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice." Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/2018, ÎCCI - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare." Cu privire la cuantumul total al sporurilor acordate, prin Decizia nr. 15/28.06.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 921/27.09.2021 - prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, stabilindu-se că, în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din Capitolul VIII secțiunea I din Anexa V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariate. Prin răspunsul nr. x/2018 din data de 31.10.2018 emis de D.I.I.CO.T. la punctul 3 - în luna ianuarie 2018 ponderea sporurilor din salariile de bază a fost de 26,53%, iar în luna ianuarie 2018 ponderea sporurilor din salariile de bază a fost de 28,03% - ceea ce ar fi permis și matematic aplicarea unor sporuri în cuantum total de 45% personalului auxiliar de specialitate, în limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017. Mai mult ponderea sporurilor din salariile de bază a scăzut la nivelul ordonatorului, întrucât în anii 2018, 2019 și 2020 au fost aplicate majorări ale salariilor de bază potrivit art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 angajaților care nu erau plafonați. De asemenea, solicită să se aibă în vedere motivarea Deciziei nr. 15/28.06.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 921/27.09.2021: "92. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale. Legea cadru nr. 153/2017 în Capitolul VIII, Anexa V la art. 4 alin. (1) prevede că pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul auxiliar de specialitate beneficiază de acordarea unui spor de până la 15% din salariul de bază, iar art. 5 stabilește și un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar. Pe de o parte, dreptul de a beneficia de aceste trei sporuri a fost recunoscut în trecut prin hotărâri judecătorești definitive, fiind inclusiv achitate retroactiv sumele reprezentând cuantumul lor, chiar și dobânzi legale, iar, pe de altă parte, au fost acordate și pentru viitor prin legile de salarizare succesive, respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010, tot ca efect al hotărârilor judecătorești care prevedeau acordarea lor și pentru viitor. Ministerul Muncii și Justiției Sociale, în calitate de inițiator al Legii nr. 153/2017, a precizat modul corect de stabilire a salariilor personalului auxiliar de specialitate: "începând cu luna ianuarie 2018, în situația în care salariile de bază/indemnizațiile de încadrare vor fi stabilite la nivelul anului 2022, cuantumul sporurilor va fi determinat prin aplicarea procentelor prevăzute de lege asupra salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare și după caz, cu respectarea prevederilor din Regulamentul-cadru elaborat de Ministerul Justiției conform art. 23 din lege, și cu respectarea prevederilor art. 25 din lege." În ceea ce privește sporul pentru condiții de muncă, art. 23 din Legea-cadru prevede că "Locurile de muncă și categoriile de personal, precum și mărimea concretă a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexele nr. 1 - VIII și condițiile de acordare a acestuia se stabilesc, în cel mult 60 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin regulament-cadru elaborat {...)". Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că la nivelul fiecărui angajator, instanță sau parchet trebuie să existe o decizie administrativă emisă în aplicarea Ordinului nr. 279/C/2010 pentru aprobarea sporului și, implicit, să fie efectuate buletine de expertizare sau de determinare a condițiilor de acordare a sporului pentru desfășurarea activității în condiții grele, vătămătoare sau periculoase. Nu se poate invoca propria culpă a angajatorului la acordarea sporului pentru desfășurarea activității în condiții grele, vătămătoare sau periculoase pe motivul lipsei regulamentului-cadru care să stabilească aceste locuri, având în vedere că acestea trebuia să fie deja stabilite și/sau eventual menținute până la data de 1 ianuarie 2019. De aceea, câtă vreme regulamentul-cadru nu există, se aplică vechile buletine de determinare și expertizare iar în baza acestora se plătește sporul de 15%. Aceeași situație este aplicabilă și în cazul sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate, care trebuie acordate în procent de 25%, respectiv 5%, câta vreme regulamentul-cadru nu există, se aplică vechile buletine de determinare și expertizare iar în baza acestora se plătește sporul. Neacordarea lor sau acordarea în alte procente ar conduce la situația în care s-ar încălca prevederi din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Apărările formulate în cauză. În cauza de față intimata-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat obligarea intimatei-pârâte la calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor, având în vedere că în speță a intervenit recunoașterea dreptului de către debitor și, în consecință, renunțarea la prescripție precum și eliminarea plafonării drepturilor salariale instituite prin aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea dedusă judecății reținând în esență că, Decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte costată că prin motivele de recurs, recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 171 Codul muncii, art. 2523 C. civ. și/sau art. 268 alin. (1) din Codul muncii și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Înalta Curte constată că, deși motivele de recurs nu au fost întemeiate în drept, din modul de redactare rezultă că pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că, în cauză, chestiunile litigioase se referă la verificarea faptului dacă emitentul a recunoscut sau nu prin art. 1 al deciziei în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, având în vedere că nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-au realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripție extinctivă. Potrivit art. 171 alin. (1) din Codul muncii (invocat de recurenții-reclamanți ca fiind interpretat în mod greșit de prima instanță), "(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate." Într-adevăr, dispozițiile sus-citate sunt menționate în Capitolul III intitulat "Plata salariului" și se referă la dreptul salariatului de a se adresa cu acțiune împotriva angajatorului în termenul de prescripție de 3 ani, însă faptul că același termen a fost avut în vedere de intimata-pârâtă nu înseamnă încălcarea drepturilor recurenților-reclamanți atât timp cât și dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii referitoare la formularea unor cereri în vederea soluționării unui conflict de muncă menționează în mod expres același termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator. Conform dispozițiilor art. 2500 alin. (1) din Noul C. civ., prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv, sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp, să-și piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție, și odată cu aceasta, posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Faptul că prescripția extinctivă nu mai este reglementată ca o instituție juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziții legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecințele imposibilității invocării prescripției de către emitentul actelor atacate. Dimpotrivă, prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.) ceea de altfel a și făcut autoritatea emitentă pârâtă prin intermediul actelor contestate. De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit art. 171 alin. (2) Codul muncii "Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului", însă în cazul de față nu este vorba despre o recunoaștere a unor drepturi salariale pentru o parte dintre salariați în detrimentul altor salariați, ci este vorba de situația distinctă în care se află cei care nu beneficiază de acordarea drepturilor salariale prin hotărâri judecătorești, ci beneficiază de acordarea acestor drepturi pe cale administrativă, în virtutea legii. Din analiza deciziei de salarizare contestate rezultă că ea prevede două mari ipoteze: (1) situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însăși decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă și (2) situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora. Însă, în speța de față recurenții-reclamanți nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, context în care, devin aplicabile art. 4 și 6 din decizia atacată. Astfel, dispozițiile art. 4 din ordinul contestat menționează că: "În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii". Înalta Curte constată că, din cuprinsul hotărârii atacate pe această cale, rezultă o interpretare corectă a primei instanțe în sensul că "renunțarea tacită la prescripție trebuie să rezulte dintr-un fapt sau o serie de fapte ale debitorului, care implică intenția abandonării dreptului de a invoca prescripția, acesta realizându-se de bunăvoie și în deplină cunoștință de cauză, iar deducerea intenției debitorului de a renunța la dreptul de a invoca prescripția este apanajul instanțelor de judecată". Or, o renunțare tacită la dreptul de a invoca prescripția constă în executarea de bunăvoie a unei obligații prescrise [art. 2506 alin. (3) noul C. civ..], situație care ce nu regăsește în cauza pendinte, precum și în cazul constituirii unor garanții în favoarea creditorului, pentru plata creanței prescrise [art. 2506 alin. (4) noul C. civ..], de asemenea inexistentă. În acest context, Înalta Curte constată că atât timp cât intimata-pârâtă a stipulat în mod explicit că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii deciziei atacate, înțelegând să opună în mod explicit prescripția extinctivă și să nu renunțe la aceasta, manifestarea sa de voință este lipsită de echivoc și în deplin acord cu prevederile legale. Acest aspect rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul dispozițiilor art. 4 al ordinului contestat, în care se menționează că: "În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii". Făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor legal mai sus citate, Înalta Curte constată că în cazul recurenților-reclamanți a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor salariale, în limitele și cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, context în care, recalcularea și plata drepturilor salariale în raport de VRS majorat de 605,225 RON pe cale administrativă, se poate face în limita termenului de prescripție de 3 ani, așa cum dispun prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii "(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate." În ceea ce privește criticile acțiunii privitoare la nestabilirea în procente maxime a celor 3 sporuri, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că actul atacat a fost emis în aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia: "(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții". De asemenea, alin. (6) al art. 38 prevede că: "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022". Dispozițiile art. 25 din același act normativ prevăd că: "suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz". Față de conținutul acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază și a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, se impune ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare. În acest context, nu poate fi primită critica recurenților-reclamanți conform cărei "acordarea diferențiată a sporurilor în cuantum total de 30% și 45% în cadrul aceleiași categorii sociale contravine atât Constituției României, Codului muncii cât și art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate la lit. i) care menționează «dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare»", având în vedere că, în cazul recurenților-reclamanți, sporurile au fost calculate prin raportare la indemnizația de încadrare corect stabilită, (aspect necontestat), însă, în mod corect, prin limitarea cuantumului total al sporurilor la 30%, deoarece norma de plafonare prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 are caracter special, limita prevăzută neputând fi depășită prin aplicarea normelor generale invocate de către recurenții-reclamanți, care reglementează principiile care stau la baza sistemului de salarizare reglementat prin legea nr. 153/2017, printre care și modalitatea de stabilire individuală a sporurilor. Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport de aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate care să intre în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.