ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4739/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, anularea Ordinului nr. 65/07.02.2019 emis de Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească cuantumul salariului de bază al reclamanților începând cu data de 01.01.2019 în raport de vechimea în funcție în cadrul D.I.I.C.O.T., conform dispozițiilor Legii nr. 153/2017 (respectiv Anexa V, Capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22 alin. (1) raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4) și la calcularea drepturilor salariale prin raportare la salariul de bază astfel stabilit, cu obligarea pârâtei la plata diferenței dintre drepturile salariale care se cuvin începând cu 01.01.2019 și până la data plății efective, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, până la data plății efective și la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin cererea depusă la dosar la data de 08.10.2019, reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secțiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, invocând încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1), art. 41 și art. 53 din Constituția României. 2. Hotărârile instanței de fond 2.1. Prin încheierea din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 22 alin. (1) din Anexa V, capitolul VII, Secțiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), nr. curent 4 din Legea nr 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 16 alin. (1), art. 41 și art. 53 din Constituția României și a respins cererea de suspendare a judecății, ca neîntemeiată. 2.2. Prin sentința civilă nr. 379 din data de 9 iunie 2020, aceeași instanță a respins acțiunea formulată de reclamanții E., A., F., B., C., G., D. și H. în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârilor judecătorești indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs recurenții - reclamanți A., B., C. și D., prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului și schimbarea, în tot, a sentinței atacate, în sensul, în principal, al suspendării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secțiunea 6 raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții au învederat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, constând în prevederile art. 6, lit. a) și f), art. 7 lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, lit. B), nr. crt. 4 și nota de subsol a tabelului din Capitolul I al Anexei V (Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională) la Legea nr. 153/2017, art. 3 alin. (1) din Secțiunea 1 și art. 22 alin. (1) din Secțiunea 6 a Capitolului VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 5 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015. În esență, recurenții au arătat că, din perspectiva vechimii în funcția de specialist D.I.I.C.O.T., contrar celor reținute de prima instanță, regulă generală prevăzută în mod expres de legiuitor pentru familia ocupaționali "Justiție" (din care fac parte recurenții, specialiști D.I.I.C.O.T.) este cea conform căreia aceștia beneficiază de vechimea în funcție ca element de determinare a salariului de bază. În opinia recurenților, principiul care guvernează sistemul de salarizare din fonduri publice sub imperiul Legii nr. 153/2017 este cel al ierarhizării în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, astfel că toate persoanele salarizate în baza acestui act normativ beneficiază de ierarhizarea salariilor pe orizontală (vechimea în muncă) și pe verticală (vechimea în funcție). Au mai subliniat recurenții că nota de subsol aferentă criteriului 4 nu prevede o excepție de la dreptul de a beneficia de vechimea în funcție în ceea ce îi privește pe specialiștii D.I.I.C.O.T., cum nici dispozițiile art. 22 alin. (1) nu fac nicio distincție de aplicare în ceea ce privește criteriului 4, astfel că norma de trimitere nu stabilește nicio limitare a dreptului de a beneficia de vechimea în funcție pentru specialiștii D.I.I.C.O.T. și nu prevede că urmează a fi luată în considerare, la calcularea salariilor de bază, numai vechimea de bază minimă de 0-3 ani. De asemenea, recurenții au argumentat și în sensul că definiția vechimii în funcție din nota de subsol prevede, în fapt, un beneficiu pentru destinatarii direcți (judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora, magistrații-asistenți sau auditorii de justiție) și nicidecum o limitare pentru alte categorii de personal. S-a mai menționat și că, deși nota de subsol prevede, cu titlu de excepție, numai pentru destinatarii direcți ai grilei beneficiul unui cumul al vechimii în anumite funcție din justiție (de exemplu, în situația în care un procuror a avut în trecut și calitatea de judecător sau de magistrat asistent, vechimea în funcție nu i se raportează numai la vechimea în funcția de procuror, ci și la cea în funcția de judecător sau magistrat asistent, fiind aplicabil un cumul al vechimii în funcții diferite), ceea ce recurenții au pretins nu a fost beneficiul unui astfel de cumul, ci doar luarea în considerare a vechimii reale în funcția de specialiști D.I.I.C.O.T. (deci aplicarea întregului număr curent 4 prin raportare exclusiv la vechimea în funcția de specialist D.I.I.C.O.T.). În aceste condiții, în opinia recurenților, luarea în considerare numai a pragului minim, corespunzător vechimii de bază 0-3 ani și nevalorificarea vechimii reale în funcție, ar reprezenta o gravă încălcare a principiilor legalității și ierarhizării pe verticală. Printr-un alt set de argumente, făcând trimitere la hotărâri judecătorești prin care au fost stabilite drepturile salariale ale specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție sau din cadrul Curții de Apel București și la prevederile art. 5 1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, interpretată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 23/2016, pronunțată de Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenții au evocat nelegalitatea ordinului de salarizare atacat în cauza pendinte și din perspectiva generării, prin emiterea acestuia, a unei situații de discriminare a recurenților în raport cu alți specialiști aflați în situații comparabile. Prin setul de critici prin care au motivat calea de atac exercitată împotriva încheierii din 17.12.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurenții au învederat că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 413 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., câtă vreme atât actul administrativ atacat cât și hotărârea primei instanțe au fost emise, respectiv pronunțate, în urma interpretării și aplicării prevederilor art. 22 alin 1 din Anexa V, Capitolul VIII, Secțiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, din Legea nr. 153/2017, iar o eventuală soluție de constatare a neconstituționalității textelor legale ar avea consecințe directe asupra soluționării cauzei pendinte.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a solicitat respingerea căii de atac promovate de recurenți, ca nefondată, susținând, în esență, apărări similare celor evocate în fața primei instanțe, prin care a învederat legalitatea concluziilor judecătorului fondului asupra legalității ordinului de salarizare atacat.

Cererea de suspendare a judecării cauzei Prin cerere formulată la data de 13 octombrie 2022, recurenții - reclamanți au solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate din dosarul nr. x/2022, aflat pe rolul Curții Constituționale, care are ca obiect prevederile art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secțiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 31/17.05.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2021.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 14 ianuarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs asupra cererii de suspendare a judecării cauzei Din conținutul normativ al prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Înalta Curte observă că, prin cererea de suspendare, temporizarea judecării prezentei cauze a fost solicitată până la soluționarea excepției de neconstituționalitate din dosarul nr. x/2022, aflat de pe rolul Curții Constituționale. Din datele publice furnizate de instanța de contencios constituțional rezultă că obiectul dosarului nr. x/2022 este reprezentat de excepția invocată în dosarul nr. x/2018, ce reprezintă dosar asociat al celui având nr. x/2018, ce, după cum chiar recurenții afirmă, este înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și are drept obiect verificarea legalității unui alt ordin de încadrare și salarizare (emis în anul 2018). Înalta Curte reține că excepția de neconstituționalitate nu este o altă cauză civilă referitoare la existența sau inexistența unui drept de care să depindă soluționarea cauzei, ci un incident procedural, pentru a cărei soluționare se urmează o procedură distinctă. Pe cale de consecință, în context procesual particular precum cel antamat prin cererea de suspendare formulată în cauza pendinte (prin care se solicită suspendarea unei cauze, în considerarea unui incident procedural evocat într-o altă cauză), pentru verificarea îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., relevant este obiectul petitului principal al dosarului nr. x/2018 Or, întrucât, după cum învederează chiar recurenții, acesta vizează verificarea legalității unui alt ordin de salarizare, emis pentru o altă perioadă, diferit de cel a cărui legalitate este analizată în cauza pendinte, nu se poate reține îndeplinirea condiției unei legături a dezlegării prezentei cauze cu existența sau inexistența legalității ordinului supus controlului în cauza nr. x/2018, indiferent de motivele de nelegalitate ale unui astfel de ordin evocate în antereferita cauză. Pentru aceste motive, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanții A., B., C. și D.. III. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea și sentința recurate, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. este nefondat, pentru următoarele considerente: A. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte observă că acesta vizează soluția primei instanțe de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea, de către Curtea Constituțională, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 22 alin. (1) din Anexa V, capitolul VII, Secțiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), nr. curent 4 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu care aceasta a fost sesizată urmare celor dispuse tot prin antereferita încheiere. Din aspectele alegate prin cererea de recurs, se constată că recurenții au invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în opinia lor, prin respingerea cererii de suspendare a cauzei, instanța de fond ar fi aplicat eronat prevederile art. 413 alin. (1), pct. 1 C. proc. civ.. Norma apreciată de recurenți ca fiind încălcată de prima instanță este, însă, una de procedură, iar nu de drept material, motiv pentru care criticile evocate de recurenți se circumscriu, în realitate, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate de instanța de control judiciar din perspectiva unui astfel de motiv de casare. Contrar, însă, celor evocate de recurenți, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., câtă vreme acestea nu sunt aplicabile în cazul unui incident procedural, cum este excepția de neconstituționalitate, pentru a cărei soluționare se urmează o procedură distinctă. După cum s-a arătat și în paragrafele anterioare, excepția de neconstituționalitate nu este o altă cauză civilă referitoare la existența sau inexistența unui drept de care să depindă soluționarea cauzei, ci este calea procedurală prevăzută de Legea nr. 47/1992 pentru controlul conformității legii aplicabile cauzei cu normele constituționale. În cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, remediul pentru soluționarea cauzei în baza textului de lege declarat neconstituțional este revizuirea prevăzută de art. 509, pct. 11 C. proc. civ. Totodată, reține instanța de control judiciar că, și în ipoteza în care s-ar aprecia o potențială incidență a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în materia excepției de neconstituționalitate, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune (a nulității) nu este incidentă în orice ipoteză în care nu sunt respectate cerințe legale, ci doar în acele contexte în care, prin nerespectarea acestora, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii astfel pronunțate. Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., măsura suspendării judecății reprezintă un incident procedural facultativ, neconstituind o obligație pentru instanță. Fiind vorba de un incident ce implică un drept de apreciere exercitat de judecător, prin care acesta evaluează oportunitatea măsurii (drept de apreciere evidențiat de forma redacțională a prevederilor art. 413 C. proc. civ., în care legiuitorul folosește verbului tranzitiv "a putea", ce este un indicativ al unei opțiuni), nu se poate reține teza încălcării unui drept procedural a cărui nerespectare ar atrage sancțiunea nulității și nici existența unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea unei astfel de hotărâri judecătorești, câtă vreme, după cum s-a menționat și anterior, în măsura unei soluții pozitive în demersul dedus instanței de contencios constituțional, partea are deschisă calea revizuirii reglementate de art. 509 alin. (1), pct. 11 C. proc. civ. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt întrunite condițiile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., spre a se reține incidența unui astfel de motiv de casare, sens în care va respinge recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. B. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 379 din data de 9 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și întemeiat de aceștia pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că acesta este, de asemenea, nefondat, soluția primei instanțe fiind dată cu o aplicare și interpretare corectă a prevederilor art. 6, lit. a) și f), art. 7 lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, precum și a art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secțiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4 din Legea nr. 153/2017 și la art. 3 alin. (1) din Secțiunea 1 a Anexei V la Legea nr. 153/2017. Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că recurenții - reclamanți au calitatea de specialiști în cadrul intimatei - pârâte Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.). Prin Ordinul nr. 65/07.02.2019, emis de Procurorul șef al D.I.I.C.O.T., au fost stabilite drepturile salariale ale acestora începând cu data de 01.01.2019, modul de stabilire al salariilor de bază fiind apreciat de recurenți ca fiind unul eronat, în raport de o pretinsă greșită încadrare în grila de salarizare. Urmare parcurgerii procedurii prealabile, recurenții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având drept petit principal verificarea legalității sus indicatului ordin, iar drept petite accesorii solicitările de obligare a pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească cuantumul salariului de bază al reclamanților începând cu data de 01.01.2019 în raport de vechimea în funcție în cadrul D.I.I.C.O.T., conform Anexei V, Capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22 alin. (1), raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, la calcularea drepturilor salariale ale reclamanților prin raportare la salariul de bază astfel stabilit și la plata diferenței dintre drepturile salariale care se cuvin începând cu 01.01.2019 și până la data plății efective, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală până la data plății efective, dar și a cheltuielilor de judecată. Legalitatea Ordinului nr. 65/07.02.2019, emis de Procurorul șef al D.I.I.C.O.T., a fost, însă, confirmată de prima instanță, iar o astfel de soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar. Examinând memoriul de recurs formulat de reclamanți, Înalta Curte observă că argumentele evocate pot fi grupate în următoarele seturi de critici ce vizează următoarele chestiuni de drept: 1. chestiunea calificării activității desfășurate în funcția de specialist în cadrul DIICOT drept activitate ce ar genera acumularea vechimii în funcție, în sensul reglementat de pct. 1 al notei de subsol aferentă criteriului 4 din Anexa V, Capitolul I, lit. B) din Legea nr. 153/2017; 2. chestiunea efectelor pe care acumularea unei astfel de vechimi le-ar genera, în sensul determinării unei salarizări diferențiate în raport de vechimea în funcția de specialist în cadrul DIICOT, în mod similar cazului magistraților; 3. nelegalitatea Ordinului nr. 65/07.02.2019 emis de Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ce ar deriva din faptul că prin emiterea acestuia ar fi fost generată o situație de discriminare a recurenților în raport de alți specialiști salarizați în baza acelorași dispoziții legale, precum cei din cadrul Direcției Naționale Anticorupție sau din cadrul Curții de Apel București. În ceea ce privește primele două seturi de argumente, Înalta Curte reține ca fiind incidente dezlegările date chiar chestiunilor de drept evocate de recurenți de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 31/2021, obligatorie în cauză, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit aspectelor statuate în punctele 79-97 ale unei astfel de decizii: 79. Conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018 (O.U.G. nr. 78/2016), ofițerii și agenții de poliție își desfășoară activitatea în mod identic cu cei din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în baza detașării, la solicitarea procurorului-șef al instituției, de către ministrul afacerilor interne, tot pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, în baza acordului acestora. 80. Și O.U.G. nr. 78/2016 prevede în mod expres la art. 7 alin. (7) că ofițerii și agenții de poliție detașați au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 și 23 din O.U.G nr. 27/2006. 81. Actul normativ reprezentat de O.U.G nr. 27/2006 cuprindea reglementări cu privire la salarizarea judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției, dispoziții care au fost abrogate, păstrate fiind, printre altele, prevederile art. 11 și ale art. 23 la care face trimitere O.U.G. nr. 78/2016 și care se referă la drepturile cuvenite beneficiarilor în cazul delegării și detașării (diurna, decontarea cheltuielilor de cazare și a celor de transport). 82. Pornind de la modalitatea în care este reglementată funcționarea activității ofițerilor și agenților de poliție în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, se desprinde concluzia că această categorie profesională își desfășoară activitatea cu limitare în timp, ca efect al detașării, cu păstrarea tuturor drepturilor și obligațiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002. 83. Legea nr. 360/2002 cuprinde reglementări cu privire la cariera polițiștilor, la drepturile și îndatoririle acestora, modul de acordare a recompenselor, răspunderea juridică și sancțiunile aplicabile. 84. În egală măsură, în secțiunea a 2-a a cap. I din Legea nr. 360/2002 se regăsesc dispoziții referitoare la gradele profesionale recunoscute polițiștilor, la încadrarea acestora în categorii și grade profesionale, încadrări în funcție de care se stabilește politica de salarizare. 85. Stabilirea acestor coeficienți de ierarhizare este necesară pentru calculul drepturilor salariale, astfel cum sunt cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017. 86. Cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde reglementări specifice personalului din instituțiile publice de apărare, ordine publică și securitate națională. 87. Art. 4 din cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare au dreptul la un salariu lunar compus din salariul de funcție, salariul gradului profesional deținut, gradații și, după caz, salariul de comandă, indemnizații, compensații, sporuri, prime, premii și din alte drepturi salariale. 88. În cazul acestor categorii profesionale este stabilită o diferențiere a salariilor în funcție de un număr de 7 gradații, în raport cu timpul servit în calitate de personal militar, polițist ori funcționar cu statut special din sistemul administrației penitenciare. 89. Niciunde în cuprinsul anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu există vreo referire la noțiunea de vechime în funcție și, pe cale de consecință, la diferențe salariale generate de această vechime. 90. Salarizarea diferențiată în funcție de vechimea în funcție se regăsește doar în cazul magistraților și al persoanelor asimilate acestora, potrivit legii, astfel cum este reglementată în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, categorii din care nu fac parte persoanele vizate prin întrebarea instanței de trimitere. 91. Salarizarea agenților și ofițerilor de poliție judiciară din cadrul celor două structuri speciale de parchet este reglementată prin trimiterile făcute de legiuitor la drepturile salariale cuvenite unui procuror cu grad de judecătorie. 92. Această categorie a polițiștilor, al cărei salariu a fost determinat prin trimitere la salariul de bază corespunzător celui reglementat pentru funcția de procuror cu grad de judecătorie, nu beneficiază decât de variațiile salariului de bază în funcție de indemnizația stabilită pentru vechimea de 0-3 ani, întrucât nu există nicio normă care să dea relevanță vechimii în funcția de ofițer ori agent de poliție, acumulată în cele două structuri de parchet. 93. Prin exercitarea activității în cadrul Direcției Naționale Anticorupție ori Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, agenții și ofițerii de poliție detașați la acestea nu pot acumula vechime în funcția vizată de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, rămânând din perspectiva textului legal cu o vechime de "0" ani, ci acumulează o vechime relevantă pentru funcția de poliție deținută, calculată potrivit timpului servit în această calitate, adică cele 7 gradații prevăzute în anexa nr. VI la aceeași lege. 94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. 96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradația rezultată din cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradația rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege. 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că, în mod contrar celor evocate de recurenți, analizând legalitatea Ordinului nr. 65/07.02.2019 emis de Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material, reținând în mod pertinent că activitatea exercitată în cadrul D.I.I.C.O.T., de specialiști nu generează o acumulare a unei vechimi în funcție, în sensul cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, din perspectiva unor astfel de prevederi, recurenții – reclamanți rămânând cu o vechime de "0" ani. Totodată, din aceleași dezlegări date prin Decizia nr. 31/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept problemelor de drept, rezultă aspectul potrivit căruia criteriile de ierarhizare a salarizării în raport de vechimea în funcție sunt aplicabile doar judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora, magistraților - asistenți sau auditorilor de justiție, neputând fi extrapolate către alte categorii de personal, fiind, astfel, corect raționamentul primei instanțe conform căruia recurenții – reclamanți nu sunt îndreptățiți la determinarea unei salarizări diferențiate în raport de vechimea în funcția de specialist în cadrul DIICOT, în mod similar cazului magistraților. Pentru acest motiv, nu se poate reține că, prin interpretarea dată prevederilor notei de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, judecătorul fondului ar fi încălcat principiul ierarhizării pe verticală, ori pe orizontală, reglementat de art. 6 lit. f), coroborat art. 7 lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, nefiind încălcat nici principiul legalității, reglementat de art. 6 lit. a) din același act normativ și nici prevederile art. 3 alin. (1) din Secțiunea 1 a Capitolului VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017. În realitate, soluția judecătorului fondului reflectă o corectă interpretare a prevederilor art. 22 alin. (1) din Secțiunea 6 a Capitolului VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, privite în raport de prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 aplicabile în materia salariilor de bază pentru specialiștii din cadrul DIICOT, motiv pentru care criticile aduse prin primele două seturi de argumente sentinței recurate sunt nefondate. Cât privește setul de critici prin care recurenții reclamă o nelegală aplicare a prevederilor art. 5 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, din perspectiva unei nelegalități a Ordinului nr. 65/07.02.2019 ce, în opinia recurenților, ar deriva din faptul că, prin emitere acestuia, ar fi fost generată o discriminare a recurenți în raport de alți specialiști salarizați în baza acelorași dispoziții legale, în cadrul altor parchete, Înalta Curte reține că astfel de critici reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) și care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată . Instanța de control judiciar apreciază că, prin paragraful final al filei 7 și paragraful de debut al filei 8 a cererii de chemare în judecată, reclamanții au expus exclusiv situația de fapt incidentă specialiștilor din cadrul altor instituții, însă cu titlu de argument în sensul interpretării prevederilor art. 22 din Anexa V, Cap. VIII, secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017 în modul propus de reclamanți, iar nu în sensul invocării unei nelegalități a ordinului atacat ce ar deriva din faptul că prin emiterea sa ar fi fost generată o situație de discriminare. De asemenea, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamanți, din perspectiva prevederilor art. 5 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, pentru prima dată, în concluziile scrise depuse în dosarul instanței de fond la ultimul termen de judecată (din data de 26.05.2020), când instanța de fond a reținut cauza spre soluționare. Prin urmare, recurenții nu au îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate, pe care, în mod legal, față de limitele învestirii, Curtea de Apel București nu le-a analizat, nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate de reclamanți, prima instanță pronunțând o sentință prin care a realizat o interpretare și aplicare corectă a prevederilor procedurale și de drept material aplicabile cauzei. În raport de astfel de considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 379 din data de 9 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.