ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1257/2024

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7.03.2022 pe rolul Curtea de Apel București sub nr. de dosar x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., procurori în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au formulat contestație împotriva Ordinului nr. 514/09.12.2021 și a Ordinului nr. 520/10.12.2021 emise de Procurorul Șef Adjunct al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism solicitând să se dispună salarizarea reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără a tine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 1999 din 31 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs reclamanții solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii introductive de instanță și revocarea, în parte, a acestor acte administrative cu obligarea pârâtei la emiterea unor alte acte administrative prin care să dispună salarizarea reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Au arătat recurenții reclamanți că atât anexele la ordinele de salarizare, cât și sentința atacată nu au ținut cont de dispozitivul sentinței civile nr. 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, pronunțată în dosarul nr. x/2021 definitivă prin decizia civilă nr. 2883/25.11.2021a Curții de Apel Ploiești, prin care pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a fost obligată să recalculeze indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanților, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fiind totodată obligată la plata către fiecare reclamant a diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, începând cu data de 07.01.2018 și în continuare, până la recunoașterea drepturilor de către pârât sau până la apariția unei modificări legislative, diferențe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilității fiecărei obligații de plata și până la data achitării efective.

S-a arătat că nicăieri în cuprinsul sentinței civile pronunțată de instanța de fond, rămasă definitivă, nu se ia în discuție acel plafon stipulat la art. 2 din Ordinul nr. 514/09.12.2021 emis de Procurorul Șef Adjunct al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, plafon reglementat de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

S-a invocat intervenirea unui element de noutate, respectiv cererea de lămurire a dispozitivului acestei sentințe, respinse prin încheierea din 01.04.2022 a Tribunalului Prahova cu motivarea că dispozițiile sunt clare în sensul dispunerii "până la apariția unei modificări legislative".

Au arătat recurenții - reclamantă că, se statuează, cu autoritate de lucru judecat și fără altă posibilitate de înlăturare a unei pretinse omisiuni de plafonare (prin apelarea la instituției înlăturării omisiunii vădite) că drepturile salariale ale acestora trebuie recunoscute retroactiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea plafonării, calculată de la data de 01.08.2016.

Or, instanța de fond a respins în mod greșit cererea privind recunoașterea autorității de lucru judecat a sentinței menționate.

În mod nelegal angajatorul a aplicat dispozițiile legale în vigoare atunci când, pe de o parte, deși a recunoscut calcularea drepturilor salariale prin raportare la un VRS de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, totuși a limitat calcularea și plata salariilor la acest nivel, motivat de plafonarea impusă prin art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

În acest sens, s-a arătat că emiterea ordinului contestat atrage situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 514/09.12.2021 reprezentând din punct de vedere juridic întocmai actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi legale de drept comun.

Prin urmare, prin emiterea actelor administrative sus-menționate, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 din C. civ. care prevede la alin. (1) "După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel".

Au mai susținut recurenții - reclamanți că dacă la momentul intrării în vigoare a Legii 153/2017 salariile ar fi fost calculate în mod corect, prin aplicarea dispozițiilor în vigoare la acel moment, atunci valoarea de referință sectorială care ar fi trebuit să fie avută în vedere ar fi fost, în mod evident, cum s-a și recunoscut de altfel retroactiv începând cu 01.08.2016, valoarea de 605,225 RON.

La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017 a fost calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON, mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătorești definitive.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare Ia nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față - VRS 605,225 RON.

Calcularea salariilor raportat la un VRS de 605,225 RON nu este rezultatul unor creșteri salariale reglementate ulterior intrării în vigoare a Legii 153/2017 ci a unor dispoziții legale anterioare acestui moment.

În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în detrimentul dispozițiilor legale în vigoare la momentul intrării în vigoare a Legii 153/2017, a deciziilor administrative și a hotărârilor judecătorești definitive, inclusiv hotărârile noastre judecătorești, care au în vedere un VRS de 605,225 RON, reclamanții se află, atât pentru trecut, cât și în prezent, respectiv pentru viitor, în situația unei scăderi salariale, prin plafonare, contrar interpretării date prin decizia Curții Constituționale nr. 700/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 58 din 29 ianuarie 2020.

Au concluzionat recurenții - reclamanți că aplicarea VRS 605,225 RON pentru salariile acestora nu reprezintă o majorare ulterioară, în sensul avut în vedere de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, ci are natura unei recunoașteri retroactive a unui drept deja existent, care s-a născut anterior adoptării Legii nr. 153/2017, dar care este în prezent plafonat în mod nelegal în ciuda hotărârii judecătorești 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, intrată în putere de lucru judecat.

Intimata - pârâtă Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a depus note de ședință, insoțite de Ordinele nr. 190/13.04.2023 și 225 din data de 2.05.2023, în raport de care s-a invocat lipsa de obiect a acțiunii, recurenților - reclamanți fiindu-le stabilite drepturile salariale în raport de valoarea de referință sectorială 605,225 RON.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Argumente de fapt și de drept relevante

6.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanții sunt procurori în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism .

Reclamanții au contestat administrativ Ordinul nr. 514/09.12.2021 și a Ordinul nr. 520/10.12.2021 emise de Procurorul Șef Adjunct al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, contestațiile formulate fiind respinse ca neîntemeiate.

Prin Ordinul 2295/07.12.2021 și Decizia nr. 2296/07.12.2021 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație s-a dispus: Art. 1 - Începând cu data de 1 august 2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerii și agenții de poliție judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii "se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în condițiile" prezentului ordin/decizie. Art. 2 - Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin/decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Art. 3 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești. Art. 4 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentei decizii. Art. 5 - Drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, calculate potrivit art. 1 și 2 din prezenta decizie se stabilesc prin decizii ale procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Art. 6 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin/decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Art. 7, secția de resurse umane și documentare, Departamentul economico - financiar și administrativ și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și parchetele de pe lângă curțile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentei decizii.

În temeiul acestui ordin au fost emise de către Procurorul Șef Adjunct al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Ordinul nr. 514/09.12.2021 și Ordinul nr. 520/10.12.2021, cu un conținut asemănător Ordinului 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație.

Prin sentința atacată instanța de fond a respins ca nefondate susținerile reclamanților, care au vizat, pe de o parte, greșita aplicare a plafonului aferent anului 2022 care, potrivit reclamanților, ar lăsa lipsite de efecte hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut anterior dreptul la calculul indemnizațiilor prin raportare la o VRS de 605,225 RON, precum și greșita limitare a plății diferențelor de drepturi salariale la ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, în raport de care s-a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. și ale art. 2506 și 2507 C. civ. referitoare la renunțarea la prescripție, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, s-a respins apărarea reclamanțior cu privire la efectele autorității de lucru judecat reprezentată de sentința civilă nr. 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, pronunțată în dosarul nr. x/2021 definitivă prin decizia civilă nr. 2883/25.11.2021 a Curții de Apel Ploiești.

6.2. În prealabil, Înalta Curte reține că din ordinele de salarizare depuse de pârât în fața instanței de recurs (Ordinele nr. 190/13.04.2023 și 225 din data de 2.05.2023), rezultă că procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilorde Criminalitate Organizată și Terorism, începând cu data de 7 decembrie 2018 le-au fost stabilite drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, drept existent din luna iunie 2017 în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", "fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017".

Pentru aceste considerente, observând că, după pronunțarea instanței de fond, prin ordine de salarizare emise intimata - pârâtă au fost recunoscute pretențiile reclamanților formulate care vizează perioada ulterioară datei de 7 decembrie 2018, Înalta Curte constată că atât acțiunea cât și recursul au rămas fără obiect.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți, ca rămas fără obiect în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018.

6.3. Analizând criticile de recurs privind pretențiile reclamanților anterioare datei de 7 decembrie 2018, instanța le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente

6.3.1. În ceea ce privește recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

"(6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție".

Dispozițiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituționalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate prin deciziile pronunțate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023.

În esență, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum și o analiză a dispozițiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituțională a subliniat că:

"stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

A reținut în mod corect prima instanță că reclamanții nu pot invoca perpetuarea în timp a efectelor hotărârilor judecătorești de recunoaștere a unor drepturi salariale, modul de calcul stabilit anterior pentru salariu fiind relevant doar prin prisma art. 38 alin. (2), (3), (4), acesta neînlăturând de la aplicare prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Observă Înalta Curte că nici în cuprinsul sentinței civile nr. 1036/24.03.2021 a Tribunalului Prahova, pronunțate în dosarul nr. x/2021 și nici în cuprinsul deciziei civile nr. 2883/25.11.2021 a Curții de Apel Ploiești, nu se statuează asupra problemei de drept a înlăturării de la aplicare a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, instanțele pronunțându-se, în limitele investirii, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 și a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, prin raportare la decizia Curții Constituționale nr. 794/15 decembrie 2016.

Din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

6.3.2. În ceea ce privește criticile privind greșita aplicare a normelor de drept material privind prescripția, Înalta Curte reține, așa cum s-a arătat, că recurenților reclamați li s-a recunoscut prin ordinele atacate dreptul la recalcularea indemnizatiilor în raport de valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON, potrivit Art. 3, respectiv - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești.

Totodată, reține Înalta Curte că potrivit art. 4 din ordin, recalcularea și plata diferențelor salariale s-a dispus cu respectarea unui termen de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii deciziei.

Ordinele nr. 2296/07.12.2021 și nr. 514/09.12.2021 și nr. 520/10.12.2021 emise de ordonatorul principal și secundar de credite au fost emise tocmai în aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiune de drept și a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite drepturile salariale pentru personal din aceeași familie ocupațională "Justiție".

Contrar soluției primei instanțe care a constatat că din partea intimaților - pârâți rezultă intenția clară de a achita aceste drepturi salariale doar conform titlurilor deținute de sau, în ipoteza stabilirii pe cale administrativă, în limita termenului de prescripție de 3 ani, recurenții - reclamanți susțin că prin emiterea deciziilor atacate dreptul a fost recunoscut, astfel că în condițiile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., de la data emiterii a început să curgă un nou termen de prescripție.

Înalta Curte constată că obligarea pârâților la stabilirea unui interval mai mare decât cel menționat în titlul deținut sau în dispoziția contestată ar încălca prevederile art. 2506 alin. (2) C. civ. care prevede că, după împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate refuza executarea prestației.

Nu există o îngrădire legală sau de altă natură, prin care persoana împotriva căreia curge prescripția să fie obligată să recunoască existența unei creanțe în alte limite decât cele apreciate de aceasta. Or, una din aceste limite în care o persoană poate face recunoașterea unei creanțe poate fi stabilită prin raportare la termenul de prescripție instituit de lege, așa cum s-a procedat și în ceea ce privește actele a căror anulare se solicită în cauză.

Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.), ceea ce, de altfel, au și făcut autoritățile emitente pârâte prin intermediul actelor contestate.

Susținerea referitoare la recunoașterea dreptului de către pârât și efectele acesteia asupra prescripției este nefondată.

Cu titlu general, Curtea reține că în ceea ce privește recunoașterea dreptului de către debitor, este necesar a se distinge în funcție de momentul în care intervine. Astfel, în cazul în care recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului (art. 2537 pct. 1 C. civ.), începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii; în schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă în fapt o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și urm. C. civ. În plus, trebuie ca recunoașterea dreptului să respecte, și în acest caz, dispozițiile art. 2538 C. civ. și să fie făcută prin act scris.

Sunt nefondate susținerile recurenților - reclamanți potrivit cărora termenul de prescripție a fost întrerupt prin emiterea actului, întrucât nu a intervenit o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale restante, recunoaștere care să derive din plata salariilor și a drepturilor restante.

Susținerea reclamanților în sensul că prevederile contestate din actele administrative vizate, respectiv art. 1, ar conține o recunoaștere a dreptului salarial începând cu data de 01.08.2016 și valorificarea acestei recunoașteri din perspectiva prevederilor 2506 alin. (4), (25)06 și 2507 Cod.civ. referitoare la renunțarea la prescripție nu poate fi primită.

Astfel, conform prevederilor C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris trebuie să fie neîndoielnică, fiind exclus orice echivoc.

În cauză, nu se poate reține lipsa echivocului câtă vreme dispozițiile contestate limitează în mod expres plata la ultimii 3 ani anteriori emiterii deciziei, astfel cum rezultă din art. 4 și art. 6 din deciziile atacate.

Referitor la sentințele invocate cu titlu de practică, Înalta Curte reține că acestea au "putere" doar între părțile din acele cauze judiciare, pârâții recunoscând aplicabilitatea lor în condițiile art. 3 din actele atacate, astfel cum este și situația recurenților - reclamanți

Prin urmare, interpretarea normelor de drept material dată de prima instanță este temeinică și legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca rămas fără obiect în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018 și ca nefondat în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 7 decembrie 2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. împotriva sentinței civile nr. 1999 din 31 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca rămas fără obiect în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018 și ca nefondat în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 7 decembrie 2018.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 martie 2024.