ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5742/2021

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal la data de 2.04.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Președintele României, CSAT, Consiliul Suprem al Magistraturii și Inspecția Judiciară a solicitat anularea rezoluției din data de 25 martie 2020, dosar x dispusă de Inspectorul Șef B. al Inspecției Judiciare, precum și a rezoluției de clasare nr. 473/A din data de 11 februarie 2020, dosar x, arătând totodată că se constituie parte civilă cu suma de 1.000.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 938 din 05.10.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale și, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 alin. (3) și alin. (6), art. 45 și art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, respingând în rest cererea de sesizare ca inadmisibilă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Suprem de Apărare a Țării și Președintele României, reprezentați de Administrația Prezidențială și a respins acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin declarația de recurs reclamantul a invocat nelegalitatea sentinței primei instanțe, raportat la faptele săvârșite de inspectorii judiciari, care nu au dispus măsurile legale pentru stabilirea răspunderii disciplinare sau legale a magistraților.

Sub un prim aspect, a învederat recurentul că, din motivarea deciziei Curții de Apel București, se poate observa că magistratul a fost de aceeași concepție cu inspectorii judiciari, dovedindu-și limitele și inconsistența gândirii sale, ca și lipsa rolului activ cu scopul aplicării legii.

O altă critică vizează soluția dată de instanță de fond excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul apreciind că pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Suprem de Apărare a Țării și Președintele României, reprezentați de Administrația Prezidențială au calitate procesuală pasivă, din moment ce toate aceste instituții au fost sesizate prin plângeri.

Conchizând, recurentul - reclamant a susținut necesitatea reformării justiției pentru respectarea drepturilor cetățenilor.

În cadrul cererii de recurs, recurentul-reclamant a formulat și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 44, art. 45, art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, a prevederilor art. 1 și art. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare din 28.09.2012, fiind format dosar asociat nr. x/2020

Prin încheierea de ședință din data de 19 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul asociat nr. x/2020, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

Prin întâmpinările formulate, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Din analiza argumentelor prezentate în conținutul cererii de recurs, Înalta Curte observă că acestea reprezintă, în esență, reiterări ale unor susțineri pe care recurentul- reclamant și-a întemeiat acțiunea introductivă și care au fost respinse de Curtea de Apel București.

În primul rând, Înalta Curte reține că, în mod corect, Curtea de Apel București a reținut că prin rezoluția de clasare nr. 473/A pronunțată în dosarul nr. x, menținută prin rezoluția inspectorului-șef din data de 25 martie 2020, s-a constatat că aspectele semnalate de petent pun în discuție abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, încadrare juridică necontestată de reclamant.

De asemenea, instanța de fond a constatat că inspectorul judiciar a apreciat corect că legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de instanțe nu pot fi analizate în cadrul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară.

Astfel, instanța de fond a reținut, în mod temeinic, că Inspecția Judiciară nu exercită atribuții de verificare a legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești, neavând prerogative specifice controlului jurisdicțional, nefiind posibilă efectuarea unui control administrativ asupra legalității și temeiniciei, modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual neputând fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu sau o faptă care să afecteze prestigiul justiției. Aceasta, întrucât atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel, înseamnă a nesocoti principiile constituționale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Din această perspectivă, Curtea de Apel București a reținut că reaua-credință sau grava neglijență circumscrie sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la acelea de o gravitate deosebită, care au consecințe asupra valabilității actelor întocmite de magistrat, a duratei procedurilor sau care produc o vătămare gravă a drepturilor și intereselor părților.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, astfel cum se arată prin întâmpinare.

În plus, în mod just, prima instanță a subliniat că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost susținute și probate de reclamant în cauză, aspectele invocate constituind nemulțumiri subiective față de soluția pronunțată în dosarul indicat în cuprinsul sesizării.

Înalta Curte reține că din verificările efectuate de către inspectorul judiciar, s-a constatat că nu sunt realizate condițiile impuse de lege pentru declanșarea cercetării disciplinare față de magistratul vizat de sesizare, întrucât nu s-a probat existența vreunei încălcări a drepturilor procesuale ale petiționarului și nici nu s-a identificat vreo greșeală a judecătorului, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

Astfel, prin măsurile dispuse, judecătorul a realizat o interpretare a normelor legale incidente și a situației de fapt dedusă judecății, aspect ce constituie un atribut esențial al activității de judecată propriu-zise, fără a se putea reține încălcarea normelor legale din gravă neglijență sau cu rea-credință.

În mod corespunzător, s-a reținut că soluția la care a ajuns instanța de judecată este argumentată, neexistând niciun indiciu în sensul că acesteia i-ar lipsi chiar și cea mai slabă justificare, pentru a se impune antrenarea răspunderii disciplinare a magistraților care au pronunțat-o.

Pentru motivele arătate, nu au putut fi reținute afirmațiile reclamantului potrivit cărora judecătorul s-ar fi pronunțat cu intenția de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenționat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți, din această perspectivă, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

Ca principiu, este de reținut că modalitatea concretă de soluționare a cauzei și temeinicia soluției adoptate de către judecători este atributul exclusiv al instanțelor, a cărei soluție nu poate face obiectul acțiunii disciplinare; în caz contrar, s-ar nesocoti principiul independenței judecătorului reglementat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Prin urmare, nefiind încălcată nicio normă de drept substanțial sau procesual, nu suntem în prezența elementului material al abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției cu rea- credință sau gravă neglijență.

De asemenea, în mod corect, s-a menționat și că Inspecția Judiciară nu îndeplinește rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să intervină în activitatea instanței de judecată, în ipoteza în care reclamantul este nemulțumit de modalitatea, diferită de a sa, în care aceasta a interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale.

Totodată, interpretarea normei de drept procesual nu poate constitui un element de compunere a unei abateri disciplinare, din moment ce norma procedurală supusă interpretării de judecător constituie, în realitate, o aplicare a legii, exclus a fi supusă controlului administrativ, atâta vreme cât interpretarea este rațională, argumentată și rezonabilă.

În ceea ce privește alegațiile reclamantului relativ la săvârșirea unor pretinse fapte prevăzute de legea penală, corect, instanța de fond a reamintit că aceste susțineri nu pot fi analizate în prezenta cauză, al cărei obiect este bine determinat de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În mod just a constatat instanța de fond ca sunt neîntemeiate argumentele reclamantului, fiind legală și temeinică rezoluția de clasare atacată. De asemenea, pentru aceleași considerente, Curtea a reținut că este neîntemeiată acțiunea reclamantului și în privința rezoluției emise de către inspectorul șef al pârâtei, subliniind că reclamantul nu a prezentat nicio critică de nelegalitate proprie rezoluției Inspectorului Șef, considerentele instanței referitoare la rezoluția de clasare fiind aplicabile și rezoluției inspectorului șef al Inspecției Judiciare.

În raport de soluția dată capătului de cerere principal, este corectă și soluția de respingere ca neîntemeiat și a capătul de cerere accesoriu având ca obiect plata unor despăgubiri civile în cuantum de 1.000.000 RON, având în vedere că nu au fost dovedite susținerile reclamantului privind nelegalitatea actelor contestate.

În consecință, instanța fondului a dat eficiență celor învederate de către intimata pârâtă, constatând că în mod legal inspectorul judiciar a reținut că nemulțumirile și criticile formulate de reclamant nu conturează indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare invocate, nefiind identificate motive de nelegalitate cu privire la rezoluțiile contestate.

În ceea ce privește critica referitoare la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei, Înalta Curte reține că din cererea de chemare în judecată reiese că recurentul-reclamant a contestat rezoluția de clasare nr. 473/A din 11.02.2020, dosar nr. x și rezoluția de respingere a plângerii formulate împotriva acesteia din data de 25.03.2020 emisă de inspectorul șef în dosarul nr. x, acte ce aparțin Inspecției Judiciare, nefiind emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Inspecția Judiciară beneficiază de personalitate juridică astfel că, în conformitate cu art. 36 din C. proc. civ., poate să fie parte în judecată.

Art. 65 alin. (3) din aceeași lege dispune în sensul că "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, instanțele judecătorești, parchetele de pe lângă acestea și în relația cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate, în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia."

În cauză, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu este emitentul actelor supuse controlului instanței de contencios administrativ, rezoluția de clasare nr. 473/A din 11.02.2020 și rezoluția de respingere a plângerii formulate împotriva acesteia din data de 25.03.2020 emisă de inspectorul șef în dosarul nr. x fiind acte emise de inspectorul judiciar și inspectorul-șef în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea care trebuie să existe între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, or o astfel de identitate nu poate fi reținută în cauza de față în condițiile în care pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu este emitentul actelor atacate.

Totodată, instanța de control judiciar reține că potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori".

În acest context, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că înaintarea, în mod greșit, a sesizării către Consiliul Superior al Magistraturii, nu atrage calitatea procesuală pasivă a intimatei, recurentul-reclamant nedovedind existența unui raport juridic de drept administrativ care să justifice calitatea procesuală pasivă a Consiliului, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

În plus, cercetarea disciplinară prealabilă se realizează de către Inspecția Judiciară, conform competențelor recunoscute de legiuitor prin art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004, atributul sesizării secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu privire la acțiunea disciplinară exercitată, revenind tot instituției menționate conform art. 47 din actul normativ menționat.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, și susținerile recurentului-reclamant, legate de atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, privind judecarea acțiunilor disciplinare exercitate împotriva judecătorilor sau a procurorilor de către Inspecția Judiciară, de către ministrul justiției, de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de către procurorul general, fiind lipsit de relevanță acest fapt pentru soluționarea speței, deoarece procedura declanșată prin sesizarea formulată de recurentul-reclamant nu a atins acel stadiu procedural, fiind respinsă preliminar de Inspecția Judiciară în condițiile art. 45 alin. (4) raportat la art. 45

1

din Legea nr. 317/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, printr-un act administrativ ce nu implică cu nimic Consiliul Superior al Magistraturii.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în mod corect, a fost admisă de către instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, recursul formulat de recurentul-reclamant fiind nefondat sub acest aspect.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 938 din 05 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.