ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4899/2023

Ședința publică din data de 27 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 11.01.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, a formulat contestație împotriva rezoluției nr. P20-11318 din data de 16.11.2020, care a fost menținută prin rezoluția din data de 14.12.2020 din dosarul C20-1591, comunicată la data de 28.12.2020, prin care Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare a dispus respingerea plângerii formulate împotriva soluției de clasare a lucrării înregistrate în Registrul general de evidenta a lucrărilor Inspecției judiciare.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1207 de la data de 08.09.2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de constituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 45

1

alin. (1) și art. 45 alin. (4) din Legea 317/2004.; a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 1207 de la data de 08.09.2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casare a hotărârii primei instanțe, iar pe fond admiterea acțiunii.

În esență, în motivare, s-a arătat că prin rezoluția nr. C21-405 emisa la data de 29.03.2021 a fost respinsa plângerea formulata împotriva magistratului B., ca tardivă, apreciindu-se ca momentul obiectiv de la care începe sa curgă termenul de prescripție de 2 ani de zile, reglementat de Legea nr. 317/2004, este de la data pronunțării de către magistrat a sentinței nr. 1538/31.10.2018 din dosarul nr. x/2015.

Prin acțiunea introductiva de instanța, a arătat faptul ca soluționarea plângerii pe calea excepției tardivității a fost una eronata cată vreme, acesta a fost comunicata către Consiliul Superior al Magistraturii la data de 29.10.2020, fiind înăuntrul termenului de 2 ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 24/2012.

În combaterea tardivității formulării plângerii, a arătat ca data de la care începe sa curgă termenul de a formula plângere împotriva magistratului nu este reprezentat de momentul reținut de către Inspecția Judiciara, respectiv de la data pronunțării sentinței, ci acest termen începe sa curgă de la data comunicării hotărârii respective, acesta putând fi singurul moment obiectiv de la care persoana interesata a putut lua cunoștința despre abaterile si neglijența săvârșita de către magistrat, cu ocazia cercetării cauzei cu care a fost investit.

Plângerea a fost comunicata către Consiliul Superior al Magistraturii la data de 29.10.2020, prin urmare, înainte de împlinirea termenului legal pentru depunere acesteia.

Din conținutul rezoluției C21-405 emise la data de 29.03.2021 rezultă că nu s-au analizat in nicio maniera aspectele sesizate de către recurent in plângerea formulata împotriva rezoluției nr. 88/2020 prin care s-a dispus clasarea, pe motiv ca prima plângere transmisa prin intermediul sistemului electronic, deși era formulată în termen, a fost clasată pe considerentul faptului ca nu avea aplicata semnătura in original.

Sub un prim aspect, a precizat că această plângere nu a fost comunicata in sistem electronic, adică pe e-mail, fiind redactata in original, semnata in original, scanată după redactare si semnare si trimisa prin intermediul e-mail-ului.

A mai arătat că prin acțiunea introductivă, a înțeles sa critice legalitatea actelor administrative, in speța atât rezoluția C21-405 emisa la data de 29.03.2021, prin care a fost soluționata plângerea formulata împotriva magistratului B. in sensul respingerii acesteia ca tardiva, dar si anularea rezoluției nr. 88/2021/15.01.2021, emisa in dosarul z din 04.12.2020, prin care a fost clasata plângerea recurentului.

Instanța de fond a făcut o aplicare greșita a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, apreciind cu depășirea limitelor textului de lege că pentru a fi valabila o plângere adresata pârâtei este necesar ca aceasta sa poarte semnătura electronica daca este transmisa prin posta electronica.

A susținut că, deși a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii un exemplar al plângerii semnat și ulterior scanat, pârâtul nu i-a solicitat completarea sesizării cu semnătura in original, ci i-a pus in vedere sa retrimită plângerea.

Nesolicitarea trimiterii originalului semnat încalcă principiul subsidiarității imperativ obligatoriu oricărei instituții publice.

Ulterior, a retrimis plângerea identica, prin serviciul poștal, cu semnătura in original, sens în care pârâta nu poate sa se preleveze de propria culpa si sa arate un comportament de totala rea-voința si o atitudine abuziva, plângerea fiind formulata in termen.

A mai invocat principiul proporționalității, al egalității, precum și disp. art. 268 C. proc. civ. cu precizarea că prima instanță de judecată a realizat o interpretare eronată a dispozițiilor Legii nr. 317/2004.

Totodată, a susținut că hotărârea de la fondul cauzei este nemotivată, fiind rezultatul preluării de către instanță a argumentației Inspecției Judiciare.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea căii de atac așa cum a fost formulată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata – pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare la recursul promovat în cauză, prin care a solicitat anularea cererii de recurs, pe cale de excepție, ca nemotivat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față, aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente speței.

2.1. Procedura de soluționare a recursului

Preliminar, Înalta Curte arată că excepția de nulitate a recursului, pentru nemotivare, astfel cum a fost invocată de intimata-pârâtă, a fost respinsă ca nefondată la termenul de judecată de astăzi, potrivit părții introductive a prezentei decizii.

În continuare, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor expuse și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Reclamantul A. a învestit instanța de judecată cu solicitarea de anulare a rezoluției nr. P20-11318 din data de 16.11.2020, care a fost menținută prin rezoluția din data de 14.12.2020 emisă în dosarul C20-1591, prin care inspectorul-șef al intimatei-pârâte Inspecția Judiciara a dispus respingerea plângerii formulate împotriva soluției de clasare a lucrării înregistrate în Registrul general de evidență a lucrărilor Inspecției judiciare.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată, cu motivarea că Inspecția Judiciară a făcut corecta aplicare a prevederilor legale, anume a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, reținând că semnătura aplicată pe înscrisul comunicat prin e-mail nu respectă cerințele unei semnături electronice, cerință neîndeplinită în ceea ce privește e-mailul transmis de titularul plângerii, dl. A..

Înalta Curte constată că, pe calea prezentului recurs, recurentul-reclamant extinde obiectul și cauza juridică a acțiunii cu care a fost învestită prima instanță de judecată, respectiv formulează și o cerere de anulare a rezoluției C21-405/29.03.2021 și a rezoluției nr. 88/15.01.2021 emisă în dosarul nr. x, ambele acte ale Inspecției Judiciare, context în care partea recurentă prezintă motive noi de anulare a actelor litigioase amintite.

Aceste aspecte noi expuse în calea de atac nu au făcut obiect al analizei primei instanțe de judecată și, așa cum s-a arătat anterior, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest din urmă sens, observând art. 494 C. proc. civ. rap. la art. 478 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în calea de atac nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, neputându-se schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Criticile noi, formulate de oricare dintre părți direct în calea de atac a recursului, sunt inadmisibile și nu vor face obiect al cercetării judecătorești efectuate de instanța de control judiciar. Ca atare, Înalta Curte va considera inadmisibilă în recurs critica adusă rezoluției C21-405 de la data de 29.03.2021 și a rezoluției nr. 88/15.01.2021 emisă în dosarul nr. x la data de 01.12.2020, față de împrejurarea că nu au făcut obiect al acțiunii introductive.

În consecință, Înalta Curte este legal învestită cu cererea de recurs formulată împotriva sentinței civile nr. 1207/08.09.2021 prin care s-a respins acțiunea cu obiect anularea rezoluției nr. P20-11318 din data de 16.11.2020, care a fost menținută prin rezoluția din data de 14.12.2020 emisă în dosarul C20-1591.

În ceea ce privește analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate de recurent circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând că sub imperiul acestei norme de drept se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în celelalte cazuri de casare ce sunt reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează ipoteza de nulitate reprezentată de încălcarea normelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv de nelegalitate atunci când se invocă, cu titlu de exemplu: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității sau al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului la apărare urmarea nelegalei citări a părții pentru termenele de judecată; încălcarea dreptului la apărare dacă instanța s-a pronunțat asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii în acest sens; lipsa încheierii de dezbateri; etc.

Or, criticile formulate de recurentul-reclamant în cuprinsul căii de atac a recursului nu se referă la nicio normă de procedură civilă de natura celor amintite anterior cu titlu exemplificativ, ce ar fi fost încălcată de către prima instanță, astfel că Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare/nelegalitate a fost invocat doar formal de recurentul din cauză.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat faptul că instanța de fond nu a expus raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, respectiv nu a analizat toate susținerile din contestație, însușindu-și argumentația juridică a părții procesuale adverse.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 CEDO implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată. Faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă, spre exemplificare, la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente și atunci când din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurentul-reclamant ca atare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile formulate de recurent circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora prima instanță a aplicat greșit prevederea legală de la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Astfel, textul de lege în discuție prevede că "În cazul în care sesizarea nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii concrete cu privire la situația de fapt care a determinat sesizarea, aceasta se clasează și se comunică răspuns în acest sens. Se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege."

Totodată, urmează a fi avut în vedere art. 4 pct. 3 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică care stipulează că "semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare", iar conform pct. 2 din același articol "înscrisul în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 455/2001 "în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.", în timp ce art. 5 din Legea nr. 455/2001 prevede că "înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată".

În concret, semnătura electronică, în accepțiunea legii, reprezintă date în format electronic, care sunt atașate sau asociate altor date, tot în formă electronică, și care servesc drept metodă de identificare. Semnătura electronică cu valoare legală oferă garanția integrității, autenticității și nerepudierii mesajelor și documentelor electronice, făcând legătura neechivocă între informațiile semnate și semnatar.

De asemenea, mai trebuie reținut că potrivit prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, în cazul neîndeplinirii condițiilor de formă ale unei sesizări se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

În mod corect prima instanță a validat conduita intimatei-pârâte, care a făcut aplicarea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și a art. 7 din Legea nr. 455/2001. Astfel, intimata-pârâtă a respectat prevederile legale menționate, comunicându-i recurentului-reclamant o rezoluție de clasarea a plângerii.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul că plângerea a fost semnată și apoi scanată, respectiv transmisă prin e-mail nu este de natură a confirma cerința impusă de textul de lege de la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Pentru a aduce la îndeplinire obligația legală recurentul-reclamant trebuia să înainteze intimatei-pârâte plângerea atașată unui e-mail care să conțină semnătură electronică extinsă sau să transmită intimatei-pârâte un înscris olograf, cu semnătura în original, prin intermediul serviciului poștal.

Pentru a fundamenta prezenta cerere de chemare în judecată, recurentul-reclamant încearcă să realizeze o legătură între plângerea informă transmisă intimatei-pârâte la data de 29.10.2020, prin e-mail, și cea pe care a semnat-o în original și pe care a transmis-o aceleiași intimate-pârâte prin serviciul poștal, ce a fost înregistrată sub un alt număr de dosar.

Însă, raționamentul recurentului-reclamant este eronat deoarece textul de lege prevede clar că plângerile informe se clasează, iar cele care îndeplinesc condițiile de formă vor fi analizate, așa cum s-a și întâmplat în cazul plângerii transmise, în original, ulterior prin serviciul poștal clasic.

Faptul că această din urmă plângere a recurentului-reclamant a fost respinsă ca tardivă nu este un aspect ce se poate critica pe calea demersului procesual de față, intervenind inadmisibilitatea extinderii cadrului procesual potrivit celor arătate anterior.

Totodată, criticile recurentului-reclamant relative la încălcarea unor principii de drept, precum principiul proporționalității, al egalității sau al subsidiarității sunt nefondate. Din analiza parcursului dosarului în etapa derulată în fața autorității nu rezultă că ar fi fost încălcate principiile de drept administrativ anterior amintite, ci analiza s-a efectuat în mod corect de către instituția intimată-pârâtă, cu respectarea principiilor de drept prevăzute de legea incidentă cauzei.

Cerința semnării sesizării adresate Inspecției Judiciare reiese cu evidență din 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, condiție îndeplinită atunci când respectiva semnătură poate fi asociată petentului prin prisma executării sale olografe sau ca urmare a recurgerii la un înscris electronic căruia îi este asociată o semnătură electronică extinsă. Niciuna dintre ipotezele amintite nu este însă incidentă în cazul sesizării recurentului-reclamantului.

Referitor la critica recurentului-reclamant care a susținut că cereri semnate, scanate și ulterior transmise prin poștă electronică sunt apreciate ca fiind valide de către instanțele judecătorești, inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de control judiciar reține că dispozițiile C. proc. civ. (art. 199) au aplicabilitate în ceea ce privește etapa derulată în fața instanțelor de judecată, anume procedura de judecată.

Or, problema de drept dedusă judecății este relativă la nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de procedura administrativă derulată în fața intimatei-pârâte și care este reglementată de Legea nr. 317/2004, iar nu de C. proc. civ.

Prin urmare, nu se poate extinde norma de procedură civilă prin analogie cu privire la etapa administrativă derulată în fața Inspecției Judiciare, a cărei reglementare este în mod expres oferită de legea specială, așa încât plângerea recurentului-reclamant a fost, în mod corect, apreciată ca informă și a fost clasată.

Astfel, posibilitatea de a transmite instanței de judecată o cerere de chemare în judecată scanată reprezintă expresia unei norme cu caracter special referitoare la procedura de judecată, a cărei interpretare se face de manieră restrictivă, iar aplicare nu poate fi extinsă pentru situații ce nu intră sub incidența sa, așa cum sunt sesizările adresate autorităților publice.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că sentința civilă atacată este legală și temeinică, fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză, astfel că nu se identifică niciun motiv de reformare a acesteia din perspectiva dorită de titularul căii de atac.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1207 din 08 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.