Decizia nr. 1825/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 866/2021 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la data de 15.10.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal sub numărul x/2020 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Inspecția Judiciară și B., desființarea Rezoluției nr. 2430/A/IO.08.2020 a Inspecției Judiciare, lucrarea nr. 20-2398, precum și a Rezoluției Inspectorului șef emisă la data de 28 septembrie 2020 în lucrarea nr. C20-1234, trimiterea dosarului Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor, cu indicarea faptelor și împrejurărilor care trebuie lămurite, precum și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 866 din 02 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., ca neîntemeiată, a calificat excepțiile invocate de pârâta B., ca fiind apărări de fond. De asemenea, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. ca neîntemeiată. În ce privește cererea de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 1 alin. (3) din Legea 317/2004, formulată de pârâta B. aceasta a fost admisă prin aceeași hotărâre judecătorească. Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâta B. a sumei de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a formulat recurs de către reclamanta A. prin care a solicitat casarea sentinței și, rejudecând fondul, admiterea acțiunii în contencios administrativ așa cum a fost formulată. În drept, recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat prealabil că esența acțiunii sale o constituie faptul că a considerat, în calitatea sa de membru al organismului care are rolul constituțional de a apăra independența justiției, că este extrem de important să se lămurească dacă acceptarea de către un judecător în funcție a unei nominalizări pentru funcția de ministru al justiției constituie sau nu abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 și în ce condiții s-a produs acceptarea unei astfel de funcții, respectiv calea care a condus spre nominalizare, dacă o astfel de activitate premergătoare nominalizării (ce poate fi și nepublică) constituie sau nu o activitate cu caracter politic, circumscriindu-se astfel abaterii disciplinare generale din art. 99 lit. b) din aceeași lege, reprezentând încălcarea unei interdicții legale. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susține recurenta că ceea ce a cerut instanței de judecată a constat în faptul ca prin soluționarea cererii ce face obiectul prezentului dosar să stabilească dacă un judecător sau un procuror în funcție poate sau nu să accepte nominalizarea pentru o funcție politică, cea de membru al executivului, fiind clar o funcție eminamente politică, și nu să stabilească cu caracter general acest lucru. Circumscris aceluiași motiv de casare, susține recurentă că deși prin cererea de chemare în judecată aceasta a avut în vedere termenul "nominalizare" și nu "numire" într-o funcție politică, motivarea instanței de fond vizează faptul că pârâta judecător B. nu a fost numită în funcția de ministru. Astfel, instanța a avut în vedere momentul numirii în funcție și nu cel al nominalizării, apreciind că până la acel moment demisia putea deveni efectivă, ignorând - deci nemotivând - faptul că nominalizarea a fost acceptată în aceeași zi în care a fost depusă demisia, iar, pentru ca aceasta să fie efectivă, era nevoie inclusiv de publicarea în Monitorul Oficial al decretului prezidențial de eliberare din funcție, ceea ce practic era imposibil într-o singură zi. În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține recurenta că instanța a încălcat dispozițiile art. 99 lit. b) și d) din Legea nr. 303/2004, interpretând noțiunea de activitate politică ca fiind subsumată susținerii valorilor, doctrinei și activităților unui partid politic sau urmării programului unui partid politic, apreciind că simpla acceptare a unei nominalizări pentru funcția de ministru al justiției, parte din executiv, nu se încadrează aici, întrucât pârâta judecător avea intenția impunerii unui program propriu apolitic. În soluționarea prezentului recurs, recurenta A. a înțeles să formuleze două solicitări, una ce vizează cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea dacă un judecător în funcție poate sau nu accepta nominalizarea pentru funcția de ministru al justiției fără ca aceasta să constituie abatere disciplinară, de această chestiune depinzând și soluționarea cauzei, așa cum rezultă din analiza făcută de prima instanță, iar cea de-a doua vizând formularea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 alin. (4) și (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la dispzițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție.

Apărările intimatelor Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acesteia pentru a se considera că hotărârea este motivată, cu atât mai mult cu cât chiar recurenta reclamantă, în cererea de recurs recunoaște că a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se stabilească dacă un judecător sau procuror poate sau nu să accepte nominalizarea pentru o funcție publică. Mai arată intimata că aprecierile subiective ale unei părți dintr-un dosar nu pot constitui un motiv temeinic de recurs, instanța argumentând raționamentul pentru care nu se putea reține existența unor elemente constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și lit. d) din Legea nr. 303/2004. A formulat întâmpinare și intimata-pârâtă B. prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că în mod corect prima instanță din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta B. ar fi desfășurat concomitent activitatea de magistrat și pe cea de ministru al justiției și nici că aceasta și-ar fi manifestat convingerile politice. În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă susține că acesta este nemotivat, arătând că întreaga susținere a recurentei se limitează la ceea ce aceasta arată că reprezintă o întrebare "retorică desigur" la răspunsurile "evident negative" față de aceste întrebări retorice și la concluzia că instanța a apreciat în sens contrar cu încălcarea legii, atât a literei dar mai cu seamă a spiritului ei. În subsidiar, susține că motivul de casare este nefondat solicitând respingerea acestuia, susținând că instanța de fond a apreciat că acceptarea unei propuneri de numire în funcția de ministru nu constituie o activitate, în sensul textului, care sancționează numai desfășurarea sau participarea la activități cu caracter politic.

Cererea de recurs incident formulată de intimata-pârâtă B. Împotriva sentinței nr. 866 din 02 iunie 2021 a formulat recurs incident pârâta B. prin care a solicitat casarea sentinței recurate în parte, respectiv cu privire la calificarea excepțiilor invocate de aceasta ca apărări de fond și admiterea excepțiilor, cu consecința constatării nulității sesizării disciplinare și/sau lipsei de interes al petentei și respingerea contestației pentru lipsa unei sesizări disciplinare valide. În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând, în esență, că prin întâmpinarea formulată la fondul cauzei a invocat excepția nulității sesizării disciplinare și excepția lipsei de interes al petentei. În susținerea excepției nulității sesizării disciplinare, după ce enumeră argumentele pentru care apreciază că documentul nr. x/2019 nu reprezintă o sesizare disciplinară, respectiv acesta poartă antetul CSM astfel și ca atare nu provine de la o persoană interesată, este adresat Președintelui CSM și nu Inspecției Judiciare, se solicită CSM sesizarea Inspecției Judiciare, deci nu reprezintră el însuși o sesizare a Inspecției Judiciare, nu face referiri la o abatere disciplinară ci la probleme aduse în discuție în ședința din 3 septembrie, concluzionează că documentul x/2019 nu urmărește atragerea la răspunderea disciplinară a recurentei-pârâte pentru fapta concretă de a fi acceptat în principiu nominalizarea pentru funcția de Ministru al Justiției, motiv pentru care nefiind îndeplinite condițiile formale ale unei sesizări disciplinare adresate Inspecției Judiciare de "orice persoană interesată" prin care să se invoce abateri disciplinare săvârșite de judecători și să solicite angajarea răspunderii disciplinare, documentul x/20019 este lovit de nulitate. În ce privește excepția lipsei interesului petentei A., se susține că atât documentul x/2019 cât și contestația formulată reprezintă "actio popularis" prin care se invocă și se urmărește un interes public, ținând de independența justiției și protejarea sistemului, în timp ce condiția interesului prevăzută de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 se referă la un interes personal al petentului care trebuie să fie concret și actual, în legătură directă cu fapta imputată judecătorului sau procurorului respectiv. În cauză, petenta nu justifică un interes personal întrucât nu obține niciun beneficiu personal concret astfel încât demersul acesteia este unul lipsit de interes. Contrar susținerilor primei instanțe excepțiile invocate privesc lipsuri referitoare la dreptul la acțiune și urmăresc, fără a pune în discuție fondul dreptului, respingerea cererii, în cazul nostru "cererea" fiind reprezentată de sesizarea disciplinară, recurenta-pârâtă urmărind respingerea acestei cereri ca fiind inexistentă sau formulată de o persoană fără interes personal. În aceste condiții susține recurenta că excepțiile invocate sunt excepții procesuale. De asemenea, susține recurenta-pârâtă că excepțiile formulate sunt admisibile, sens în care arată că susținerile primei instanței ce vizează verificarea de către instanță a temeiniciei și legalității acestor soluții nu se poate realiza decât prin raportare la considerentele rezoluțiilor contestate este nefondată. Susține recurenta că instanța urmează să realizeze un control judiciar al rezoluției atacate, fiind posibilă și necesară analiza legalității rezoluțiilor atacate, însuși art. 451 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 prevăzând că hotărârea trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost desființate rezoluțiile atacate. Solicită cheltuieli de judecată. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu titlu preliminar, Înalta Curte va respinge susținerile intimatei-pârâte B. prin care a invocat nulitatea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ca fiind neîntemeiate, având în vedere că acestea se subsumează motivului de casare invocat. 1.1 Recursul formulat de reclamanta A. este nefondat. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios cu o cerere vizând desființarea Rezoluției nr. 2430/A/10.08.2020 a Inspecției Judiciare, lucrarea nr. 20-2398, precum și a Rezoluției Inspectorului șef emisă la data de 28 septembrie 2020 în lucrarea nr. C20-1234, și trimiterea dosarului Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor, cu indicarea faptelor și împrejurărilor care trebuie lămurite, precum și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor. Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând legalitatea actelor administrative atacate. Soluția Curții de Apel București este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei. Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Reține Inalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărei conținut este rodul raționamentului prin care acesta supune o speță determinată regulii generale de drept. Evoluția acestui raționament reprezintă "motivarea hotărârii". Motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părțile litigante, dar și pentru a permite, când este cazul, instanțelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicții în raționamentul judecătoriilor. Referindu-se la "obligația instanțelor de judecată de a-și motiva deciziile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 din Convenție obligă, într-adevăr, instanțele să-și motiveze hotărârile, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului. Întinderea obligației de motivare a deciziilor variază în funcție de natura acestora (Ruiz Torija contra Spaniei). Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Constată Înalta Curte, că judecătorul fondului a analizat judicios legalitatea actului atacat prin prisma situației de fapt reținute, cât și a criticilor de nelegalitate invocate de reclamant, explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că elementele dosarului au fost trecute prin filtrul propriei sale aprecieri. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, reținând în mod corect că intimata a examinat sesizarea recurentei-reclamante în concordanță cu atribuțiile, competențele și dispozițiile legale ce îi conferă acest drept. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează două ipoteze din conținutul normei juridice, respectiv motive contradictorii și nemotivarea horărârii, critici care, constată Înalta Curte, sunt nefondate. În opinia recurentei, hotărârea cuprinde motive contradictorii raportat la faptul că instanța de fond trebuia să respingă acțiunea formulată ca inadmisibilă, și nu ca fiind neîntemeiată, dacă a apreciat că solicitarea recurentei-reclamante a fost statuarea cu caracter general asupra modului în care ar trebui magistrații să se comporte în situația în care li s-ar propune ocuparea unei funcții publice în cadrul Guvernului sau a oricărei alte autorități pentru a nu fi acuzați de săvârșirea unei abateri disciplinare și că o astfel de solicitare ar excede competenței instanței, raportat la prevederile art. 45 1 alin. (4) din Legea nr. 317/2004. Argumentează recurenta că nu a cerut instanței de judecată să stabilească cu caracter general, printr-o hotărâre care să intre în autoritate de lucru judecat față de Inspecția Judiciară, dacă un judecător sau un procuror în funcție poate sau nu să accepte nominalizarea pentru o funcție politică, ci soluționând în concret cererea recurentei-reclamante privind o nominalizare concretă, să stabilească dacă acceptarea nimonalizării pentru o funcție publică constituie sau nu abatere disciplinară. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea recurată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. O astfel de situație se întâlnește atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Motivarea nu este contradictorie dacă, în analiza situației de fapt raportate la anumite texte de lege, invocate cu sensuri diferite de ambele părți, instanța găsește întemeiate numai susținerile ori apărările unei părți. Ceea ce este important, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este ca instanța să arate argumentele pentru care a pronunțat soluția ce se regăsește în dispozitiv, atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Or, verificând hotărârea recurată Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii de natură să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, observă Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat desființarea Rezoluției nr. 2430/A/10.08.2020 a Inspecției Judiciare, lucrarea nr. 20-2398, precum și a Rezoluției Inspectorului șef emisă la data de 28 septembrie 2020 în lucrarea nr. C20-1234, și trimiterea dosarului Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor, cu indicarea faptelor și împrejurărilor care trebuie lămurite, precum și a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor, și nu stabilirea cu caracter general de către instanța de judecată, printr-o hotărâre care să intre în autoritate de lucru judecat față de Inspecția Judiciară, dacă un judecător sau un procuror în funcție poate sau nu să accepte nominalizarea pentru o funcție politică, astfel că în mod corect a fost analizată acțiunea în raport de petitele cererii de chemare în judecată, instanța de judecată fiind chemată să analizeze legalitatea actelor atacate în raport de incidența dispozițiilor legale privind răspunderea disciplinară a magistraților, situație față de care acțiunea nu putea fi respinsă ca inadmisibilă. Aceasta deoarece inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată vizează situația în care legea nu pune la dispoziție mijlocul procedural al acțiunii respective, iar această situație nu se regăsește în prezenta cauză, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 317/2004. Pe de altă parte, corect a analizat instanța de fond acceptarea nominalizării în raport de conținutul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și d) din Legea nr. 317/2004, norme juridice invocate în cuprinsul sesizării. Drept urmare, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În referire la critica circumscrisă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform căruia hotărârea este nemotivată câtă vreme instanța de fond s-a raportat la "momentul numirii în funcție și nu cel al nominalizării apreciind că până la acel moment demisia putea deveni efectivă, ignorând faptul că nominalizarea a fost acceptată în aceeași zi în care a fost depusă demisia, iar pentru ca aceasta să fie efectivă era nevoie inclusiv de publicarea în Monitorul Oficial a decretului prezidențial de eliberare din funcție, ceea ce practic era imposibil într-o singură zi", constată Înalta Curte caracterul nefondat al acestuia. Verificând hotărârea recurată observă Înalta Curte că instanța de fond, la analiza motivelor de nelegalitate, nu a avut în vedere doar momentul numirii în funcție, așa cum susține recurenta, dimpotrivă instanța de fond a analizat și criticile ce vizau presupusele demersuri anterioare nominalizării intimatei-pârâte B., sens în care a arătat că "presupusele demersuri anterioare nominalizării pârâtei B. la ocuparea funcției de ministru al justiției și la condițiile de acceptare a acestei funcții, Curtea constată că pe un site de internet a fost publicat un articol cu titlul "Culise/Negocierile B. cu C., acasă la D.. E., omul-cheie", preluat ulterior și discutat pe mai multe site-uri mass-media. Așa cum rezultă din Hotărârea CSM secția pentru judecători nr. 1311/03.09.2019, în urma verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară, s-a dovedit că informațiile conținute de articolul respectiv erau false, atât pârâta B., cât și politicianul indicat în articol negând public întâlnirea și discuțiile purtate pe tema ocupării funcției de ministru al justiției. Singura discuție pe care pârâta B. a recunoscut că a avut-o pe tema ocupării funcției de ministru al justiției a fost cea purtată între primul-ministru și pârâtă, la inițiativa primului-ministru. Pentru motivele anterior expuse, Curtea apreciază că această discuție nu a avut semnificația unei activități cu caracter politic". Ca atare nu ne aflăm in ipoteza unei hotărâri ce nu a fost motivată ci, dimpotrivă, motivarea sentinței recurate reprezintă raționamentul avut în vedere de instanța de fond la adoptarea soluției, situație care nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cadrul recursului recurenta-reclamantă invocă și încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. b) și d) din Legea nr. 303/2004, critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a interpretat noțiunea de activitate politică ca fiind subsumată susținerii valorilor, doctrinei și activităților unui partid politic sau urmării programului unui partid politic, apreciind că simpla acceptare a unei nominalizări pentru funcția de ministru al justiției, parte din executiv, nu se încadrează aici, întrucât pârâta judecător avea intenția impunerii unui program propriu apolitic. Susține recurenta că programul unui Guvern este unul politic, iar un program propriu apolitic nu se poate face fără o susținere politică prealabilă, situație față de care instanța de fond a încălcat prevederile legale anterior enunțate. Critica nu poate fi primită. Ceea ce s-a supus analizei instanței de judecată a fost legalitatea actelor administrative atacate, respectiv Rezoluția nr. 2430/A/10.08.2020 a Inspecției Judiciare, lucrarea nr. 20-2398, precum și Rezoluția Inspectorului șef emisă la data de 28 septembrie 2020 în lucrarea nr. C20-1234 prin care s-a reținut că nu a fost săvârșită de către intimata-pârâtă B. abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și d) din Legea nr. 303/2004, astfel că instanța de judecată a analizat actele administrative în raport de dispozițiile legale incidente cauzei privind răspunderea disciplinară a magistraților cât și în raport de probele administrate în cauză. Conform dispozițiilor art. 99 lit. b) și d) din Legea 303/2004 constituie abatere disciplinară: b)încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii; d)desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Analizarea acestor abateri disciplinare trebuie efectuată în raport de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 103/2004 conform cărora "(1)Funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent și asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, așa cum acestea sunt definite de legislația în vigoare", în raport de dispozițiile art. 101 din Legea 161/2003 conform cărora "Funcția de judecător și procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior", cât și în raport de art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 conform cărora "(1)Judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic. (2)Judecătorii și procurorii sunt obligați ca în exercitarea atribuțiilor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice". Din coroborarea acestor dispoziții legale, instanta de judecată a statuat că nominalizarea intimatei-pârâte B. în funcția de ministru al justiției nu se circumscrie abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile legale anterior enunțate. Astfel, instanța de fond, în urma probatoriului administrat, a statuat că intimata-pârâtă B. nu se face vinovată de săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute la art. 99 lit. b) și d) din Legea nr. 303/2004, întrucât nu a desfășurat concomitent atât activitatea de magistrat cât și pe cea de ministru al justiției, nu și-a manifestat convingerile politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv în timpul ședințelor de judecată, în discuțiile purtate la serviciu într-un cadru oficial, la seminarii de formare profesională desfășurate la instanță sau în alte locații, în actele întocmite în calitatea sa de judecător, în orice alte împrejurări care presupun fără dubiu exercitarea atribuțiilor de serviciu. De altfel, arată instanța de fond că nici reclamanta și nici alte persoană nu au formulat acuzații în acest sens, neexistând niciun minim indiciu de săvârșire a unei astfel de abateri disciplinare. Susținerea recurentei în sensul că impunerea unui program propriu apolitic nu este posibil fără susținere politică nu poate fi primită, întrucât ceea ce interesează în cauză este dacă anterior nominalizării intimata-pârâtă a săvârșit abaterile disciplinare prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate. În concluzie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat. În ce privește excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus constituirea dosarului asociat nr. x/2020 în cadrul căreia excepția urmează a fi analizată. 1.2 Recursul incident formulat de intimata-pârâtă B. este nefondat. În temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se critică hotărârea atacată pe considerentul că în mod greșit au fost respinse excepía nulității sesizării disciplinare și excepția lipsei de interes al petentei, excepții invocate prin întâmpinare. În concret, cu privire la excepția nulității sesizării disciplinare, recurenta-pârâtă susține și prin cererea de recurs că sesizarea formulată nu îndeplinește condițiile formale ale unei sesizări disciplinare adresate Inspecției Judiciare de "orice persoană interesată" prin care să se invoce abateri disciplinare săvârșite de judecători și să se solicite angajarea răspunderii disciplinare, sesizarea cu nr. x/2019 este lovită de nulitate. În ce privește excepția lipsei interesului petentei A., se susține și prin recursul incident că atât documentul x/2019 cât și contestația formulată reprezintă "actio popularis" prin care se invocă și se urmărește un interes public, ținând de independența justiției și protejarea sistemului, în timp ce condiția interesului prevăzută de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se referă la un interes personal al petentului care trebuie să fie concret și actual, în legătură directă cu fapta imputată judecătorului sau procurorului respectiv. Susține că în prezenta cauză, petenta nu justifică un interes personal întrucât nu obține niciun beneficiu personal concret astfel încât demersul acesteia este unul lipsit de interes. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Constată Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, că din motivarea excepțiilor rezultă invocarea de către recurenta-pârâtă a unor aspecte de nelegalitate a rezoluțiilor intimatei-pârâte Inspecția Judiciară contestate în cauză, dar pentru alte motive decât cele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind calificate de către prima instanță ca fiind apărări de fond. Verificând sentinta recurată, constată Înalta Curte că, la termenul din data de 10 mai 2021, instanța de fond a reținut că recurenta-pârâtă și-a precizat susținerile în legătură cu aceste apărări arătând că, urmare a acestor apărări, instanța ar trebui să admită plângerea reclamantei, să admită excepțiile invocate de pârâta B. (privind nulitatea sesizării disciplinare și lipsa de interes a reclamantei în formularea sesizării disciplinare) și să constate nulitatea sesizării disciplinare sau să respingă sesizarea disciplinară ca fiind lipsită de interes. În raport de acest aspect, contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 45 1 alin. (3), (4) și 5 din Legea nr. 317/2004 cât și a prevederilor art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 constatând în mod corect că aceste apărări sunt nefondate. În ceea ce privește nulitatea cererii de sesizare, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 45 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul cărora Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. Observă Înalta Curte că rezoluția de clasare atacată în prezenta cauză a fost emisă în cursul procedurii verificării prealabile a sesizării, etapă premergătoare ce are ca scop stabilirea situației de fapt, respectiv existența unor indicii privind elementele constitutive ale abaterilor disciplinare reglementate de legea specială, astfel că argumentele vizând nulitatea sesizării disciplinare nu sunt fondate, în speță fiind vorba despre cererea unei persoane de verificare a unor aspecte pe care aceasta le consideră a avea natura unor abateri disciplinare. Pe de altă parte, observă Înalta Curte că nu a fost încălcată nicio dispoziție legală de natură să atragă nulitatea sesizării. În ce privește excepția lipsei interesului petentei A., raportat la faptul că aceasta nu justifică un interes personal susținându-se că nu obține niciun beneficiu personal concret, Înalta Curte constată că aceasta este nîntemeiată. Fiind în materia contenciosului administrativ devin incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public". Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte". Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. (cu denumirea marginală "Condiții de exercitare a acțiunii civile"), orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. În raport de normele legale anterior enunțate, recurenta reclamantă A. nu trebuie să justifice un interes personal pentru promovarea acțiunii, în condițiile în care, dispozițiile art. 45 din Legea nr. 317/2004 stabilesc dreptul oricărei persoane interesate de a sesiza Inspecția Judiciară, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori, interesul public al sistemului judiciar în promovarea unei astfel de acțiuni neexcluzând interesul oricărui membru al Consiliului Superior al Magistraturii de a sesiza Inspecția Judiciară pentru efectuarea unor verificări privind posibile abateri disciplinare săbârșite de magistrați. În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Înalta Curte, având în vedere că recursul principal va fi respins, în temeiul dispozițiilor art. 491 C. proc. civ. va respinge și recursul incident ca nefondat. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,