ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1266/2022

Ședința publică din data de 3 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.01.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal cu numărul x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Șeful Unității Militare 02514 și Consiliul de Judecată al Unității Militare 02514, suspendarea aplicării Hotărârii Consiliului de judecată și a ordinului SP 458/2015 privind sancționarea reclamantului până la soluționarea dosarului nr. x/2015 având ca obiect anularea deciziei Consiliului de judecată al Unității Militare 02514 București nr. N1/3525 din 28 august 2015 și a ordinului SP 458 din 30 septembrie 2015 privind sancționarea reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 600 din 19 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond nu a pus în discuție din oficiu excepția tardivității depunerii întâmpinării, susținând inițial că întâmpinarea a fost depusă în termenul legal, devenind astfel apărătorul intimaților.

Totodată, instanța nu a pus în discuția părților dezbaterile orale, deoarece pârâții au lipsit, mai mult, arătând că susținerile pârâților din întâmpinare le va avea în vedere ca apărări scrise, deși a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării.

A mai menționat recurentul că instanța de fond susține fără a exista acte la dosar în acest sens faptul că nu există pagubă iminentă deoarece recurentul a primit toate drepturile salariale, dar nu a dorit să le ridice. A menționat recurentul că nu a ridicat drepturile salariale pentru lunile august- septembrie 2015 de la unitatea militară 02515 București și de la unitatea militară 01144 Roman pentru lunile octombrie și noiembrie 2015, nemaiprimind drepturile salariale din luna decembrie 2015 până la data depunerii cererii de recurs.

Referitor la cazul bine justificat, a apreciat recurentul că instanța a susținut nelegal că nu este caz bine justificat faptul că o instanță a stabilit deja faptul că Ordinul SP 458/2015 este o sancțiune disciplinară pentru care nu poți fi condamnat penal, așa cum rezultă din Decizia nr. 3132/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contrar inclusiv a deciziei nr. 71/2019 a Curții Constituționale, ale art. 248 alin. (1) lit. b) și art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 care prevăd că la aplicarea de sancțiuni disciplinare recurentul trebuie să primească același salariu și faptul că sancțiunile disciplinare legal se aplică prin lege și nu prin regulamente militare.

A mai arătat recurentul că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat: conform prevederilor Legii nr. 310/2018 raportate la Decizia nr. 24/2020 a completului privind soluționarea recursului în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial nr. 144/2021, decizia nr. 3132 a ICCJ prin care s-a stabilit faptul că ordinul SP 458/2015 a fost declarat că este o sancțiune disciplinară pe care legal nu a avut dreptul să o conteste, această decizie având puterea și autoritatea de lucru judecat.

Intimații nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea aplicării Hotărârii Consiliului de judecată și a ordinului SP 458/2015 privind sancționarea reclamantului până la soluționarea dosarului nr. x/2015 având ca obiect anularea deciziei Consiliului de judecată al Unității Militare 02514 București nr. N1/3525 din 28 august 2015 și a ordinului SP 458 din 30 septembrie 2015 privind sancționarea reclamantului.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că nu este îndeplinită condiția pagubei iminente, iar în lipsa dovedirii necesității evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat, a constatat că nu se mai impune analiza cerinței privind existența cazului bine justificat, întrucât cele două condiții sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că neîndeplinirea uneia atrage automat respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 din C. proc. civ.

A susținut că instanța de fond nu a pus în discuție din oficiu excepția tardivității depunerii întâmpinării, arătând inițial că întâmpinarea a fost depusă în termenul legal, devenind astfel apărătorul intimaților. Totodată, instanța de fond nu a pus în discuția părților dezbaterile orale, deoarece pârâții au lipsit, mai mult, arătând că susținerile pârâților din întâmpinare le va avea în vedere ca apărări scrise, deși a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. invocat de recurent, Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Cu privire la faptul că instanța de fond nu ar fi pus în discuție din oficiu excepția tardivității depunerii întâmpinării, instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 208 alin. (2) din C. proc. civ.:

"(2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel."

Astfel, rezultă că sancțiunea decăderii este de ordine privată, interesul invocării tardivității depunerii întâmpinării și a decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, fiind exclusiv al reclamantului. Totodată, nedepunerea întâmpinării ori depunerea acesteia după expirarea termenelor defipte de către legiuitor nu poate atrage decât strict sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe, precum și de a invoca excepții relative. Totuși, chiar și în această situație, pârâtul va putea să invoce orice apărări de facto și de jure, precum și orice excepții procesuale absolute, de fond și/sau de procedură.

În legătură cu criticile aferente motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea au fost încadrate greșit, în realitate susținându-se încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul a arătat că, referitor la cazul bine justificat, instanța a susținut nelegal că nu este caz bine justificat faptul că o instanță a stabilit deja faptul că Ordinul SP 458/2015 este o sancțiune disciplinară pentru care nu poți fi condamnat penal, așa cum rezultă din Decizia nr. 3132/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contrar inclusiv a deciziei nr. 71/2019 a Curții Constituționale, ale art. 248 alin. (1) lit. b) și art. 248 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, ale art. 42 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 care prevăd că la aplicarea de sancțiuni disciplinare recurentul trebuie să primească același salariu și faptul că sancțiunile disciplinare legal se aplică prin lege și nu prin regulamente militare.

Preliminar, lecturând sentința recurată, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat cerința privind existența cazului bine justificat, ci doar pe cea a pagubei iminente, iar acest aspect nu constituie o critică întemeiată subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând și apreciind că nu a fost dovedită în cauză îndeplinirea condiției pagubei iminente, instanța de fond a constatat că nu se mai impune analiza cerinței privind existența cazului bine justificat, întrucât cele două condiții sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că neîndeplinirea uneia atrage automat respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Cu privire la paguba iminentă, recurentul a invocat faptul că instanța de fond a susținut fără a exista acte la dosar în acest sens faptul că nu există pagubă iminentă deoarece recurentul a primit toate drepturile salariale, dar nu a dorit să le ridice. A menționat recurentul că nu a ridicat drepturile salariale pentru lunile august- septembrie 2015 de la Unitatea Militară 02515 București și de la Unitatea Militară 01144 Roman pentru lunile octombrie și noiembrie 2015, nemaiprimind drepturile salariale din luna decembrie 2015 până la data depunerii cererii de recurs.

Cu privire la aceste susțineri, instanța de control judiciar apreciază că sunt neîntemeiate.

Cum a prezentat pe larg instanța de fond și cum a recunoscut și recurentul prin intermediul memoriului de recurs, acesta nu a ridicat drepturile salariale pentru lunile august- septembrie 2015 de la Unitatea Militară 02515 București și de la Unitatea Militară 01144 Roman pentru lunile octombrie și noiembrie 2015, nemaiprimind drepturile salariale din luna decembrie 2015 până la data depunerii cererii de recurs.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de lege, Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cum a remarcat și instanța de fond, s-ar fi putut pune în discuție o pagubă iminentă în situația în care, urmare a executării ordinului, reclamantul risca să nu mai primească drepturile salariale și să rămână fără mijloace de subzistență, însă acestuia i s-au achitat în continuare drepturile salariale, dar a refuzat să le primească, cum a și recunoscut prin intermediul cererii de recurs.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 266 din 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015 s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul de Judecată - U.M. 02514 București și Șeful U.M. 02514 București, având ca obiect contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de aplicare a sancțiunii disciplinare nr. N1 - 3525 din data de 28 august 2015, emisă de Consiliul de Judecată, precum și cererea privind anularea actului administrativ nr. S.P. 458 din data de 30.09.2015.

Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv, soluția pronunțată constituie un reper în verificarea aparenței de legalitate a actelor administrative atacate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și efectuării unei evaluări aprofundate asupra legalității actelor contestate, pronunțându-se în sensul validării acestora.

Cu alte cuvinte, confirmarea pe fond a legalității actului administrativ de către instanța care a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare și care a avut posibilitatea administrării unui probatoriu complex și analizării actului dedus judecății sub toate aspectele, într-o procedură ce excede limitelor impuse acțiunii având ca obiect suspendarea executării actului administrativ și pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie, face de prisos analiza, la nivel aparent, a legalității actului administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., a arătat recurentul că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat, după cum urmează: conform prevederilor Legii nr. 310/2018 raportate la Decizia nr. 24/2020 a completului privind soluționarea recursului în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial nr. 144/2021, decizia nr. 3132 a ICCJ prin care s-a stabilit faptul că ordinul SP 458/2015 a fost declarat că este o sancțiune disciplinară pe care legal nu a avut dreptul să o conteste, această decizie având puterea și autoritatea de lucru judecat.

Recurentul invocă autoritatea de lucru judecat față de decizia nr. 3132 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia pronunțată în recurs în dosarul nr. x/2015 prin care s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 885 din 14 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. S-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Totodată, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 5 iulie 2016 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Înalta Curte apreciază și această critică este neîntemeiată, recurentul invocând practic în susținerea motivului de casare prima decizie pronunțată în recurs în dosarul având ca obiect anularea actelor a căror suspendare se solicită în prezenta cauză, susținerile sale neavând relevanță față de analiza sumară specifică procedurii de față.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 600 din 19 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 600 din 19 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 martie 2022.