ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 701/2021

Cererea de chemare în judecată La data de 20.07.2017 sub nr. x/2017, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE - U.M. 02180 anularea deciziei nr. 79/CJI2005/2016 emise de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul pârâtului și a deciziei de imputare nr. A1295/17.05.2016.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1856 pronunțată în data de 18 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația și a anulat Decizia de imputare nr. A 1295/17.05.2016 și decizia administrativ jurisdicțională nr. 79/CJI2005/2016.

Cererea de recurs Împotriva sentinței de mai sus, a declarat recurs pârâtul MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE, pentru U.M. 02180 reprezentat prin Direcția generală juridică, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Recurentul a arătat că în mod greșit a admis instanța de fond acțiunea reclamantului, reținând că efectuarea de către instituția militară a cercetărilor administrative cu același obiect și împotriva aceleiași persoane este nelegală și abuzivă și nu ar ține cont de soluția definitivă pe latura civilă pronunțată de instanța penală. De asemenea, în mod greșit a reținut că aspectul anterior menționat nu poate atrage aplicabilitatea art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, pentru că instanța de judecată nu a reținut autoritatea de lucru judecat prin decizia penală nr. 71/2015, apreciind că fapta a fost săvârșită de cel în cauză, fiind incident art. 46 alin. (3) care împiedică stabilirea de răspunderi materiale. Față de prevederile art. 28 alin. (1) din Noul C. proc. pen., hotărârea instanței penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului și vinovăția persoanei care a săvârșit fapta ilicită (nu penală). De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1365 C. civ. și art. 43 din O.G. nr. 121/1998, instanța civilă este competentă să judece plângerea formulată împotriva unei hotărâri a Comisiei de jurisdicție referitoare la existența prejudiciului sau vinovăția autorului faptei ilicite (și nu penale), indiferent de hotărârea instanței penale, situație care, astfel, exclude autoritatea de lucru judecat. În cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, respectiv că persoana nu a săvârșit o faptă penală, nu că nu ar fi comis vreo faptă ilicită. De altfel, achitarea s-a dispus în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în sensul că nu există probe că a săvârșit infracțiunea, nu fapta ilicită. In același sens sunt și prevederile art. 46 din O.G. nr. 121/1998; fapta imputată în cauză nu este cea penală, ci una administrativă, care a condus la producerea unui prejudiciu, nu la săvârșirea unei infracțiuni. Nu în ultimul rând, Comisia reține că, potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, "pentru paguba produsă printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea se stabilește de instanțele judecătorești, potrivit legii penale". Per a contrario, pentru paguba produsă printr-o faptă ilicită se stabilește răspunderea materială, conform procedurii stabilite prin actul normativ amintit. Așadar, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile existenței autorității lucrului judecat. Recurentul a arătat că activitatea de continuare a cercetării a durat mai puțin de termenul legal de 30 de zile reglementat de Instrucțiuni, termenul respectiv curgând în intervalul de timp 25.08.2015 (data înregistrării minutei deciziei penale) - 21.09.2015 (data sesizării parchetului). La data de 25.08.2015 a fost înregistrată la unitate doar minuta deciziei penale, aceasta din urmă fiind comunicată unității abia o lună mai târziu, respectiv la data de 24.09.2015, dată la care comandantul UM 02180 București transmisese deja o altă sesizare în aceeași cauză către parchetul militar (21.09.2015), intervenind astfel o nouă suspendare a termenului de cercetare administrativă. În rezoluție, pe adresa de comunicare a Ordonanței nr. 822/P/2015 din 10.03.2016, înregistrată la UM 02180 București la nr. A.720 din 15.03.2016, comandantul unității a dispus continuarea cercetării administrative în conformitate cu prevederile pct. 126 din Instrucțiuni, dar acesta a formulat, cu nr. A.930 din 04.04.2016, deci în termenul legal de 20 de zile (art. 339 alin. (1) și (4) C. proc. pen.), și plângere împotriva împotriva ordonanței amintite. Așadar, soluția parchetului înregistrată la unitate la data de 15.03.2016 nu putea și nu trebuia să rămână, în opinia comandantului, definitivă, acesta alegând să o atace în termenul legal de 20 de zile, respectiv înainte de împlinirea termenului legal de 30 de zile pentru finalizarea cercetării administrative. Astfel, în acest interval de timp suspendarea termenului de cercetare administrativă nu a încetat, ci a continuat să-și producă efecte, întrucât cercetările penale erau, prin formularea plângerii împotriva ordonanței procurorului, încă în curs. Abia la data de 11.04.2016, când a fost înregistrată la unitate Ordonanța nr. 22/II/2/2016 din 07.04.2016, soluție pe care comandantul UM 02180 București a ales să nu o mai atace, suspendarea termenului de cercetare administrativă a încetat, de la aceeași dată începând să curgă termenul de continuare a activității de cercetare, fapt care, de altfel, s-a și realizat, ulterior, fiind încheiat și înregistrat în final, în termenul legal de 30 de zile, Procesul-verbal nr. A. 1233 din 06.05.2016. Pe de altă parte, Comisia reține că prescripția sancționează tocmai pasivitatea titularului dreptului pretins. Or, în cauză, comandantul UM 02180 București nu a dovedit instaurarea unei asemenea stări, acționând de fiecare dată potrivit reglementărilor și în termenele legale. Pentru aceste motiv, Comisia a respins excepția depășirii termenului de cercetare administrativă invocate de către petent și trece la analiza fondului cauzei. In conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 22/1969, actul normativ instituie o prezumție legală relativă privind răspunderea integrală a gestionarului pentru pagubele produse în gestiunea sa. In acest sens sunt, de altfel, și prevederile pct. 7 lit. c) din Instrucțiunile aprobate cu Ordinul M.5/1999, care precizează că atunci "când în cauză sunt lipsuri sau degradări de bunuri, lipsuri de numerar și acte de valori ori acte justificative nelegale, constatate în gestiuni cu ocazia inventarierilor și controalelor, vinovăția gestionarului este prezumată, acesta având obligații să facă dovada de descărcare." De altfel, exonerarea gestionarului de răspundere materială pentru lipsurile constatate în gestiunea sa este posibilă doar în anumite situații expres prevăzute de lege (art. 12 lit. C) sau 34 din O.G. nr. 121/1998, art. 29 și 30 din Legea nr. 22/1969 ș.a.). Or, din documentele existente la dosar, nu au fost identificate acte sau fapte care să răstoarne prezumția privind stabilirea răspunderii materiale în sarcina gestionarului. În plus, potrivit prevederilor art. 19 din O.G. nr. 121/1998, răspunderea materială poate fi stabilită în sarcina persoanelor care nu au respectat prevederile legale referitoare la efectuarea inventarierilor, controalelor etc, doar în situația în care se constată insolvabilitatea autorului direct al prejudiciului, în speță a gestionarului. De asemenea, orice eventuală constatare de către reclamant a încălcării de către alte persoane a prevederilor legale referitoare la gestionarea bunurilor materiale avute în primire trebuia sesizată în scris. Așadar, răspunderea materială a fost stabilită corect în sarcina reclamantului în ceea ce privește paguba constatată la UM 02180 București. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Față de susținerea recurentei, în sensul că în situația în care instanța penală a constatat faptul că nu există probe că intimatul A. a săvârșit infracțiunea, instanța penală a constatat de fapt doar că fapta nu este o faptă penală, argumentând însă că ea ar putea fi o faptă ilicită, ceea ce ar atrage răspunderea civilă a intimatului raportată la prevederile art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și art. 28 C. proc. pen., se arată că este greșită. Față de prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C pr. penală raportat la dispoziția din legea specială prevăzută de art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, decizia nr. 71/2015 pronunțată de Curtea Militară de Apel București a dispus achitarea pentru fapta penală cât și respingerea acțiunii civile pentru că fapta nu a fost săvârșită de cel în cauză, respectiv de intimatul din prezentul dosar. Or, această constatare a instanței penale atât cu privire la fapta cât și cu privire la persoana făptuitorului, respectiv intimatul A., are autoritate de lucru judecat și produce efecte juridice și în materia răspunderii administrativ-materiale a intimatului pe latură civilă, astfel cum prevede expres art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 121/1998. Cu toate acestea, cu încălcarea prevederilor legale exprese și imperative ale art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 121/1998 și cu încălcarea puterii de lucru judecat, după pronunțarea deciziei nr. 71/2015, recurenta din prezenta cauză stabilește răspunderea materială a intimatului, emițând actele administrative contestate în prezenta cauza. Dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. ("c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea") au fost transpuse în legislația răspunderii material administrative în prevederile art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, prin formularea "fapta imputată nu a fost săvârșită de cel în cauză." Astfel, pentru identitate de rațiune, dispozițiile art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 care exclud orice formă de răspundere materială a intimatului A. trebuie interpretate raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiuni prin depășirea termenului de cercetare administrativă, se arată că atât Comisia cât și recurenta, au suspendat în mod nelegal și netemeinic termenul de cercetare administrativă, un termen care la data la care a intervenit cauza de suspendare clamată de către recurentă, nu mai curgea, fiind împlinit. Or, din moment ce cercetarea administrativă s-a finalizat pe data de 06.07.2012, când activitatea a fost finalizată prin încheierea și înregistrarea Procesului-verbal nr. x/06.07.2012, acest termen nu mai putea fi suspendat în mod legal în temeiul art. 126 alin. (2) si (3) din Ordinul M5/1999, pentru că cercetarea administrativă luase sfârșit. În mod corect, după comunicarea minutei deciziei nr. 71 pronunțată de Curtea de Apel Militară București pe data de 25.08.2015, la UM 02180, nu trebuia continuată cercetarea administrativă. pentru că aceasta era finalizată prin emiterea procesului-verbal A3105/06.07.2012, ci trebuia aplicat art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 și emisă decizia de imputare în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită și comunicarea în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată. In mod netemeinic și nelegal UM 02180 nu a procedat în consecință procedural, emițând decizia de imputare contestată nr. A 1295 abia la data de 17.05.2016, deci cu încălcarea termenul de 30 zile prevăzut de art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, deși trebuia să o emită în termen de 30 zile de la data de 07.04.2016.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluție s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 09 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 7.1. Situația de fapt reținută de prima instanță Prin decizia de imputare nr. A1295/17.05.2016 emisă de MAN - UM 02180 București, s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului A. pentru o pagubă de 41 089,30 RON reprezentând lipsa unor bunuri materiale din depozitul auto în perioada ianuarie-11.11.2011. Prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 79/CJI 2005/2016 din data de 2.11.2016 emisă de MAN Comisia de jurisdicție a imputațiilor, a fost respinsă plângerea reclamantului împotriva deciziei de imputare. Prin decizia penală nr. 71/13.08.2015 a Curții Militare de Apel pronunțată în dosar nr. x/2013, inculpatul A. a fost achitat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, în temeiul art. 396 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. de asemenea, prin aceeași decizie, în temeiul art. 25 alin. (1) și a art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Apărării NAȚIONALE. Prin Ordonanța din 10 martie 2016 emisă în dosarul nr. x/2015 de către Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, s-a dispus clasarea cauzei nr. 882/P/2015 sub aspectul infracțiunii de neglijență în serviciu, ca urmare a sesizării făcute de UM 02180 București la data de 12.10.2015, cu privire la paguba de 39 830,65 RON în gestiunea BAT materializată conform procesului-verbal nr. x/11.11.2011. Prin ordonanța din 7 aprilie 2016 emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București în dosar nr. x/2016, a fost respinsă plângerea împotriva soluției de clasare emisă în dosarul nr. x/2015 la data de 10.03.2016. 7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurentul-pârât și a apărărilor formulate de intimatul-reclamant Înalta Curte are de soluționat mai întâi, ca și problemă de drept, chestiunea legată de incidența deciziei penale definitive de achitare asupra laturii civile a cauzei. Pentru aceasta, trebuie avute în vedere pe de o parte, temeiurile achitării, pe de altă parte, considerentele enunțate de instanța penală în decizia atacată. Astfel, se constată că reclamantul a fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv "nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea". Conform prevederilor art. 16 din C. proc. pen.: "Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale (1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) și j), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior, în condițiile prevăzute de lege." Deși acest caz de achitare este distinct de cele de la art. 16 lit. a) (fapta nu există) și lit. b) (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege), motivarea avută în vedere de instanța penală a fost aceea că "nu s-a constatat mecanismul producerii prejudiciului, acte materiale și împrejurări concrete în care inculpatul a avut o conduită culpabilă de neîndeplinire a atribuțiilor de gestionar, lipsa informațiilor de orice fel cu privire la distribuirea în alte condiții decât cele legale de piese din depozit, lipsa unei cercetări calificate a evidenței contabile pentru a ne asigura că nu există greșeli în contabilitate, lipsa mijloacelor de identificare a intrării altor persoane în gestiune în lipsa inculpatului, prin distrugerea precipitată și îndoielnică a registrului de chei, dar și de aprecierea de serviciu a inculpatului, instanța constată că nu există probe în sensul că prejudiciul s-a produs prin comportamentul neglijent și culpabil al inculpatului." Sub aspectul laturii civile, s-a reținut în decizia penală doar temeiul de drept, respectiv art. 25 alin. (1) și art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. Conform prevederilor art. 25 din C. proc. pen.: "Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal (1) Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile. (2) Când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile. (3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. (5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepția prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. (6) Instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă și în cazul în care moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) și (2)." Rezultă că, în ipoteza achitării în baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c), instanța penală soluționează acțiunea civilă, neexistând vreun impediment formal sau procedural. Cu toate acestea, analizând hotărârea, instanța penală din cauza amintită nu a analizat ca atare aspectele legate de acțiunea civilă, aceasta fiind respinsă fără o motivare care să poată căpăta ulterior putere de lucru judecat în fața instanței civile. Un argument suplimentar în acest sens se deduce din prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., referitor la autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal: "(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite." Sunt relevante și dispozițiile art. 46 din Ordonanța de Guvern nr. 121 din 28 august 1998 privind răspunderea materială a militarilor: "(1) Dacă instanța de judecată pronunță achitarea pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, încetarea procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile, autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiții prevăzute de lege, precum și în cazul când există autoritate de lucru judecat, unitatea militară stabilește răspunderea materială în sarcina celor vinovați, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe. (2) În celelalte cazuri de achitare ori de încetare a procesului-penal, instanța judecătorească se pronunță și asupra acțiunii civile. (3) În cazul în care achitarea s-a pronunțat pentru motivul că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de cel în cauză, nu pot fi acordate despăgubiri civile și nu vor fi stabilite răspunderi materiale." Prima instanță a reținut că, pe de o parte, trebuia reținută puterea de lucru judecat față de soluția dată acțiunii civile prin hotărârea penală și, totodată, lipsa culpei reclamantului; pe de altă parte, în ipoteza în care persoana a fost achitată pentru că infracțiunea nu a fost săvârșită de cel în cauză nu pot fi stabilite nici răspunderi materiale, în speță nefiind incident niciunul din cazurile în care unitatea militară poate angaja răspunderea miaterială a militarului, din enumerarea de la alin. (1) al art. 46 din O.G. nr. 121/1998. Înalta Curte, analizând toate aceste argumente, constată că nu poate fi reținut raționamentul primei instanțe. Astfel, art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, singurul care împiedică formal atragerea răspunderii materiale a militarului, ulterior unei achitări definitive pronunțate de instanța penală, nu este aplicabil ipotezei de față: reclamantul nu a fost achitat pentru motivul că fapta imputată nu există (art. 16 alin. (1) lit. a) și nici pentru că fapta nu a fost săvârșită de cel în cauză (art. 16 alin. (1) lit. b), ci pentru că nu există probă că o persoană a săvârșit infracțiunea (art. 16 alin. (1) lit. c), deci un temei neavut în vedere de alin. (3) al art. 46 și care intră în sfera de aplicare a alin. (2) al aceluiași articol, cu consecința că instanța penală se pronunță și asupra acțiunii civile; acest lucru s-a și produs în fapt, instanța penală a soluționat acțiunea civilă, însă nu există considerente care să poată lega o instanță civilă ulterioară, hotărârea penală fiind nemotivată pe acest acest aspect. Ca urmare, nu poate fi reținută partea din motivarea primei instanțe care reține puterea de lucru judecat a hotărârii penale sub aspectul prejudiciului și culpei reclamantului și nici partea care se referă la imposibilitatea atragerii ulterioare a răspunderii materiale a militarului. Deși este fondată această parte a susținerilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile referitoare la modalitatea în care a fost făcută cercetarea administrativă și la termenele aplicabile, prescripția constatată de prima instanță fiind corect reținută, ceea ce în final va duce la respingerea prezentului recurs ca nefondat. Sub acest aspect, se constată că nu poate fi reținută motivarea cu care Comisia a respins excepția depășirii termenului de cercetare administrativă invocată de către petent. Astfel, cercetarea administrativă inițială a fost finalizată la 13.03.2012, data la care s-a încheiat și înregistrat procesul-verbal A1303 din 13.03.2012. Ulterior a existat o repunere în termen, dar și a doua cercetare s-a finalizat la 6.07.2012 prin emiterea deciziei nr. A3107 din 6.07.2012 și înaintarea procesului-verbal nr. A 3105 din 06.07.2012 la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București. Conform prevederilor pct. 126 alin. (2) și (5) din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. M5/1999 (citate în Decizia 79/2.11.2016): "Sesizarea făcută de unitate parchetului militar, în termenele prevăzute de art. 23 din Ordonanță, suspendă prescripția acestui termen. Reluarea cursului prescripției începe de la data înregistrării la unitate a actului de soluționare ce se comunică unității de către parchetul militar. (...)termenul în care trebuie încheiată cercetarea administrativă este cel prevăzut la art. 23 din ordonanță, în care se socotește și timpul scurs până la sesizarea parchetului militar. În cazul în care timpul rămas pentru efectuarea cercetării administrative, socotit de la data înregistrării actului de soluționare, este mai mic de o lună, cercetarea administrativă se va definitiva în maximum 30 de zile". Conform prevederilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998: "(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei. (2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. (3) În toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauză, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare." La data de 25.08.2015, a fost comunicată minuta deciziei penale de achitare către recurenta, iar Înalta Curte constată că acesta este momentul de la care a încetat suspendarea termenului pentru efectuarea cercetării administrative, fiind momentul la care s-a comunicat soluția (actul de soluționare), chiar fără motivare. Cu toate acestea, la data de 21.09.2015, deși pârâtul fusese judecat penal și achitat, recurentul a formulat o nouă plângere penală pentru aceleași fapte; ulterior, la data de 24.09.2015, a fost comunicată ca atare și decizia penală motivată. Nu poate fi reținută intervenirea unei noi suspendări a termenului de efectuare a cercetării administrative, în baza pct. 126 alin. (2) și (5) din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. M5/1999 (citate în Decizia 79/2.11.2016), cât timp obiectul noii sesizări penale era identic cu cel ce dusese la procesul penal finalizat prin achitare. Cu atât mai mult, timpul scurs între emiterea ordonanței de clasare și emiterea ordonantei de respingere a plângerii împotriva ordonanței de clasare nu poate justifica o asemenea suspendare. Așa cum arată chiar recurentul, nu se poate lăsa la alegerea unității militare curgerea acestui termen, prin alegerea de a nu mai ataca o ordonanță; dincolo de acest aspect, suspendarea termenului de cercetare administrativă a încetat nu la data de 11.04.2016, când a fost înregistrată la unitate Ordonanța nr. 22/II/2/2016 din 07.04.2016, soluție pe care comandantul UM 02180 București a ales să nu o mai atace, ci la data de 25.08.2015, data comunicării soluției definitive din dosarul penal. Ca urmare, Procesul-verbal nr. A1233 din 06.05.2016 nu este întocmit în interiorul termenului legal de efectuare a cercetării administrative. Pasivitatea sancționată de acest text în cauza de față nu este una clasică, prin lipsa oricărei acțiuni, ci una manifestată prin exercitarea excesivă a unor atribuții, dincolo de ceea ce presupune aplicarea legii, pentru a determina în mod artificial suspendarea termenului prev. de art. 23 din O.G. nr. 121/1998. Cum în mod corect a reținut prima instanță, atitudinea pârâtului de a efectua noi plângeri penale ori a efectua noi cercetări administrative cu același obiect și împotriva aceleiași persoane este nelegală și abuzivă și nu ține cont de soluția definitivă pronunțată de instanța penală, soluție și pe latura civilă. Mai mult, deși era în posesia unei hotărâri judecătorești definitive sub aspectul prejudiciului și a persoanei pretins vinovate, pârâtul a formulat o nouă plângere care în final a fost clasată reținându-se autoritatea de lucru judecat. În concluzie, se constată că în mod corect a reținut prima instanță nulitatea actelor atacate în prezenta cauză, ca urmare a decăderii intervenite pentru depășirea termenului de prescripție a efectuării cercetării administrative. 7.3. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Față de căderea în pretenții a recurentului, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimat, într-un cuantum ce va fi redus conform prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. la suma de 5 000 RON, față de dificultatea medie a prezentului litigiu (chitanțele nr. 6 din 1.02.2021 și nr. 9 din 4.02.2021 emise de Cabinet Individual de Avocat B.).