ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4986/2024

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 20.09.2017 sub numărul x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Statul Major General, a solicitat: anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 38/CJI 1747/2016, comunicata la data de 12.01.2017; anularea Deciziei de imputare nr. L 207 D emisa la data de 27.01.2016 si a actelor subsecvente; suspendarea executării Deciziei de imputare nr. L 207 D emisa la data de 27.01.2016; anularea Ordinului M5/1999, emis de MApN; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 2755 din 12 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Apărării Naționale, ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale, ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei de interes a Ministerului Apărării Naționale, ca neîntemeiată, s-a respins excepția decăderii Statului Major, ca neîntemeiată, s-a respins excepția tardivității formulării acțiunii, ca neîntemeiată, s-a respins excepția de inadmisibilitate, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de suspendare a executării decizie de imputare nr. L 207D/27.01.2016, ca neîntemeiată.

Totodată, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Statul Major General, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 969/17.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscala a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2755 din 12 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată în fond, fiind menținute dispozițiile privind soluționarea excepțiilor.

Al doilea ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 935/19.05.2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din Cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerul Apărării Naționale și Statul Major General; a dispus suspendarea executării Deciziei de imputare nr. L 207 din 27.01.2016 până la rămânerea definitivă a prezentei cauze; a anulat Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 38/CJI 1747/14.09.2016; a anulat Decizia de imputare nr. L 207 din 27.01.2016; a anulat în parte Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. CA2-2721/29.12.2015 în ceea ce privește constatările și propunerile relative la reclamantul A.; a respins în rest cererea ca neîntemeiată; a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 2.380 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Statul Major al Apărării, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză efectivă a apărărilor părților litigante, nefiind regăsite motivele pentru care au fost înlăturate motivele invocate de instituția militară.

În mod necesar, hotărârea judecătorească trebuia să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile si apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În cauză, sentința recurată este lipsită de suport probator și legal, soluția adoptată fiind pronunțată cu nerespectarea prevederilor enunțate anterior.

În speță, instanța de fond nu a înlăturat susținerile Ministerului Apărării Naționale față de motivele părții adverse, dar nici nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., au susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că reclamantul, în calitate de comandant, avea obligația emiterii deciziei de imputare în interiorul termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4) din actul normativ anterior menționat.

Au arătat că reclamantul, având la acel moment calitatea de comandant al U.M.01026 București, s-a făcut vinovat de dispunerea cu întârziere a efectuării cercetării administrative pentru angajarea răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei.

Prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 99/CJI 668/2014, Comisia de jurisdicție a imputațiilor a admis plângerile persoanelor vinovate de producerea pagubei, ca urmare a admiterii excepției depășirii termenului de cercetare administrativă. Potrivit deciziei administrativ-jurisdicționale, deciziile de imputare emise în sarcina persoanelor vinovate de producerea prejudiciului au fost anulate.

Reclamantul a luat cunoștință de producerea pagubei prin Raportul de audit public intern în data de 14.06.2005 (semnat și asumat). Ținând cont de dispozițiile art. 22, coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 121/1998, acesta era obligat să dispună efectuarea cercetării administrative în termen de 60 zile, în speță până la data de 24.08.2005.

Instanța de fond nu a luat în calcul faptul că reclamantul a dispus efectuarea cercetării administrative în data de 24.10.2005, prin Ordinul de zi pe unitate nr. 210/2005 (la ordinul eșalonului superior), cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 anterior menționate.

Așadar, în mod greșit a reținut Curtea de Apel București că data dispunerii măsurilor de efectuare a cercetării administrative ar fi fost 08.07.2004, când a fost emis Ordinul de zi pe unitate nr. 134. Recurenții au menționat că Raportul de audit a fost încheiat în data de 27.06.2005. Or, având în vedere că doar prin Ordinul de zi pe unitate nr. 210/24.10.2005 a fost dispusă efectiv cercetarea administrativă, este evident că dispozițiile art. 23 din O.G. nr. 121/1998 au fost încălcate, termenul de 60 de zile prevăzut de actul normativ fiind depășit.

Invocând prevederile pct. 126 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul M.5/1999, au susținut că prescripția se referă la termenul de cercetare administrativă, deci la dreptul unității militare de a stabili răspunderea în sarcina persoanelor vinovate, acesta prelungindu-se, prin suspendare, până Ia data finalizării cercetării administrative. Faptul că, prin aceasta din urmă, răspunderea materială a fost stabilită, inițial, în mod eronat, în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei și nu a celor vinovate de neefectuarea în termen a cercetării administrative, nu este de natură a exonera de răspundere pe acestea din urmă.

În ceea ce privește data producerii pagubei, reclamantul recunoaște în plângerea formulată că "paguba s-a produs, după caz, fie la data de 31.12.2004, fie cel mai târziu la data înregistrării ei în contabilitate, fie la data de 29.06.2005". Prin urmare, termenul care a curs între data (perioada) producerii pagubei și data constatării (luării la cunoștință) a acesteia este oricum mai mic de 3 ani.

Au mai arătat recurenții că, într-o unitate militară, comandantul nu este responsabil de primirea documentelor și nu semnează de primirea facturii, ci o aprobă pentru a fi plătită în calitate de ordonator de credite, semnând la rubrica Bun de plată.

4.1. Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului declarat de recurenții-pârâți Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Statul Major al Apărării, solicitând în principal anularea recursului, pentru nemotivare, și în subsidiar respingerea acestuia ca inadmisibil, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, respectiv lipsa formulării criticilor de nelegalitate în raport de motivul de recurs invocat.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, arătând în esență că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident, având în vedere că prima instanță și-a prezentat propriul raționament, indicând în concret și ceea ce a stat la baza formării lui, atât din punct de vedere al dreptului material, cât și al probatoriului pe baza căruia și-a format convingerea, iar simpla însușire a unui punct de vedere nu este, de plano, contrară prevederilor art. 425 C. proc. civ., mai ales când se probează că este rezultatul propriei reflecții a judecătorului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce privește "data producerii pagubei", este neclar care normă de drept a fost greșit interpretată și aplicată de prima instanță în analiza modului de formare a prejudiciului, în contextul în care chiar recurentul arată că răspunde ordonatorul de credite care acordă viza "Bun de plată" - demonstrat și necontestat a se întruni într-o altă persoană decât cea a reclamantului.

Cât privește greșita interpretare și încălcare a art. 23 din O.G.. nr. 121/1998, atât timp cât actul contestat nu a fost emis în temeiul acestei prevederi, orice analiză cu referire la acesta este inadmisibilă.

4.2. Recurentul-reclamant a formulat și recurs incident, arătând că actul atacat a fost emis în temeiul art. 25 alin. (4) și art. 34 din O.G. nr. 121/1998 (art. 70 din Ordin M.5/1999 fiind și irelevante în context, și inopozabile, conform considerentelor primei instanțe), ambele temeiuri de drept fiind declarate neconstitutionale prin Decizia nr. 649/15.12.2022 publicata în Monitorul Oficial al României nr. 103/07.02.2023.

Întrucât efectele deciziei Curții Constituționale se produc și asupra actului administrativ atacat, obiect al acțiunii pendinte, a solicitat admiterea recursului incident, casarea hotărârii recurate și înlocuirea motiveler reținute în pronunțare cu prezentele considerațiuni, în sensul că Decizia de imputare nr. L-270 este nulă urmare a declarării neconstituționalității temeiurilor în baza cărora a fost antrenată răspunderea, cu consecința nulității Deciziei administrativ-jurisdicționalănr. 38/CJI 1747/14.09.2016 și a Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. CA2-2721/29.12.2015 în partea ce privește constatările și propunerile relative la reclamant.

A precizat recurentul-reclamant că efectele Deciziilor Curții Constituționale se produc, în cauzele pendinte, cum este și aceasta, și cu privire la acte administrative individuale întocmite în baza textelor de lege declarate neconstituționale, anterior publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale.

Întrucât Decizia L nr. 207/27.01.2016 este emisă în baza unor texte legale declarate neconstituționale, întrucât cauza este pe rol astfel încât efectul se produce și asupra valabilității și validității acestui act, se constată că demersul reclamantului este pe deplin justificat, în contextul legal relevat.

În ceea ce privește circumstanțele în care partea interesată poate formula o cale de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, art. 461 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că, în ipoteza în care calea de atac este promovată exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, considerente prin care instanța a dat anumite dezlegări unor probleme de drept care, inter alia, cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea, instanța poate admite calea de atac formulată, cu consecința înlăturării considerentelor atacate și înlocuirii acestora cu propriile considerente.

În cazul concret dedus judecății, a solicitat constatarea nulității absolute a unui act administrativ individual emis în temeiul unor norme declarate ulterior pronunțării ca fiind neconstituționale, cerere formulată în contradictoriu cu emitentul pârât, invocând în acest sens mai multe motive care ar atrage nulitatea actului respectiv.

Instanța a constatat nulitatea actului doar în raport de unele din motivele invocate, la momentul pronunțării sentinței recurate decizia Curții Constituționale nefiind pronunțată și publicată în Monitorul Oficial al României.

Așa fiind, are interesul de a formula cale de atac împotriva considerentelor, urmărind înlocuirea acestora cu acele considerente imposibil de avut în vedere de prima instanță raportat la data pronunțării hotărârii recurate comparativ cu momentul declarării neconstituționalității de către Curtea Constituțională, dar care considerente, prioritare fiind în concurs cu orice alt motiv de nulitate, conduce intrinsec la temeinicia tuturor argumentelor cuprinse în cererea de chemare in judecată, putând astfel a se prevala, în mod complet, de autoritatea de lucru judecat a soluției de constatare a nulității actului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând recursul principal și recursul incident declarat prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte respinge excepția nulității recursului, apreciind că motivele invocate pot fi încadrate formal în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., conținând critici prin care se invocă nemotivarea hotărârii, acesta necuprinzând o analiză efectivă a argumentelor părților litigante, precum și greșita interpretare și aplicare a normelor juridice de drept material. Chiar dacă sunt formulate și critici care privesc aprecierea probelor, acestea nu vor fi analizate de către instanța de recurs, care se va limita doar la criticile de nelegalitate.

Pentru aceleași argumente, va fi respinsă și excepția inadmisibilității recursului principal, invocată de recurentul-reclamant prin întâmpinare.

În ceea ce recursul principal formulat de recurenții-pârâți Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Statul Major al Apărării, Înalta Curte constată că acesta se întemeiază pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Verificând conținutul sentinței recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate.

Din verificarea hotărârii atacate, referitor la această critică, se observă că prima instanță a analizat argumentele ambelor părți, precum și probele administrate și în baza acestora și a concluziilor proprii a adoptat soluția recurată, care este temeinic motivată din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, hotărârea instanței de fond este la adăpost de critică și nu poate fi reformată în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluția adoptată și a întemeiat motivarea acesteia pe argumente pertinente și logice, simpla nemulțumire a recurentei față de soluția pronunțată de către instanță nefiind suficientă pentru casarea acesteia.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), invocat de recurenții-pârâți în recursul principal, acesta va fi analizat împreună cu recursul incident formulat de recurentul-reclamant, având în vedere efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 649/15.12.2022 publicată în 7 februarie 2023, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 25, art. 27-43 și art. 47 din O.G. nr. 121/1998.

Recurenții-pârâți susțin, în dezvoltarea motivului de casare, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale prevăzute de O.G. nr. 121/1998 în baza cărora au fost emise actele atacate.

Criticile sunt neîntemeiate.

În acord cu susținerile recurentului-reclamant, în speță se reține incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 649/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 103/07.02.2023, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 25, art. 27-43 și art. 47 din O.G. nr. 121/1998.

Dispozițiile anterior amintite, care au fost declarate neconstituționale, au stat la baza emiterii deciziei de imputare a cărei anulare s-a solicitat în cauza ce face obiectul prezentului dosar, art. 25 din O.G. nr. 121/1998 fiind unul dintre temeiurile de drept reținute în cuprinsul deciziei de imputare.

Potrivit art. 25 din O.G. nr. 121/1998, obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor și serviciilor nedatorate, precum și obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare. Decizia de imputare se emite de către comandantul sau șeful unității a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă și constituie titlu executoriu. Astfel, decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită și se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată. Decizia de imputare va fi temeinic motivată și va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată și organul competent în soluționarea contestației. Proba temeiniciei și legalității deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau șef a emis-o.

În acest context, relevant este faptul că în considerentele Deciziei nr. 649/2022, Curtea Constituțională reține o necorelare absolută a procedurii de atragere a răspunderii materiale a militarilor potrivit dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 cu ansamblul normativ în materie:

"În jurisprudența sa (Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 53), Curtea a statuat că titlul executoriu reprezintă instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziția creditorilor.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Or, actul de imputare emis de comandantul sau șeful unității a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă nu poate fi considerat ca prezentând suficiente garanții de obiectivitate pentru a permite absența evaluării judiciare. Din contră, într-un raport de muncă (indiferent de natura sa - contract individual de muncă/raport de serviciu) nu se poate recunoaște chiar părții care se pretinde păgubită dreptul de a emite ea însăși, prin diversele sale structuri, un act având caracter de titlu executoriu. O asemenea orientare nu vădește decât existența unui grad ridicat de subiectivitate, incompatibilă cu securitatea juridică de care trebuie să se bucure părțile unui raport de muncă și cu principiile care stau la baza statului de drept" (paragrafe 32-33).

În plus, "Curtea constată că reglementarea competenței autorității pretins păgubite de a emite o decizie de imputare, precum și conferirea caracterului de titlu executoriu al acesteia sunt distonante în raport cu principul statului de drept și al securității juridice, inducând arbitrarul, subiectivismul și un caracter aleatoriu în desfășurarea raporturilor de muncă. Prin urmare, ori de câte ori angajatorul se pretinde păgubit are la dispoziție, potrivit art. 21 din Constituție, posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești în vederea recuperării prejudiciului suferit, și nu de a impune el însuși imputarea pretinsului prejudiciu. În consecință, dispozițiile art. 25 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 sunt neconstituționale în raport cu art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție cu referire la statul de drept și la securitatea juridică. Totodată, având în vedere legătura intrinsecă existentă între cele 6 alineate ale acestui articol, Curtea va constata și neconstituționalitatea acestora pentru aceleași motiv, astfel că întregul art. 25 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 este neconstituțional.

De asemenea, având în vedere legătura indisolubilă existentă între art. 25, pe de o parte, și art. 27-29 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, pe de altă parte, Curtea reține că art. 27-29 încalcă art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție cu referire la soluția legislativă ce vizează decizia de imputare, pentru că, pe de o parte, acoperirea pagubelor nu poate fi făcută în baza unei decizii de imputare, iar, pe de altă parte, anularea sau reducerea despăgubirilor stabilite nu le poate viza pe cele ce decurg din decizia de imputare pentru că aceasta pur și simplu nu poate fi emisă în sistemul de drept consacrat prin Constituția României.

Totodată, având în vedere că întreaga procedură ulterioară administrativă sau administrativ-jurisdicțională, după caz (contestație, plângere, revizuire), precum și cea judiciară (acțiunea în fața instanței judecătorești cu privire la hotărârea dată în contestație asupra deciziei de imputare executorie) se grefează pe examinarea legalității și temeiniciei deciziei de imputare și pe caracterul ei executoriu, Curtea constată că art. 30-43 și 47 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 încalcă art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție cu referire la soluția legislativă ce vizează decizia de imputare." (paragrafe 38-40)

Astfel, prin Decizia CCR nr. 649/2022 se constată ca fiind în dezacord cu principiul securității juridice și cu rigorile statului de drept posibilitatea unei autorități păgubite de a emite o decizie de imputare și conferirea caracterului de titlu executoriu acesteia, atât sub aspectul procedurii de cercetare care conduce la emiterea titlului, cât și sub aspectul procedurilor administrative ulterioare. Ca efect al deciziei, angajatorul (autoritatea) care a suferit paguba nu mai are competenta de a emite decizia de imputare, ci doar de a sesiza instanța judecătorească în vederea stabilirii răspunderii materiale a angajatului.

Chiar dacă această decizie este ulterioară sentinței recurate, ea devine obligatorie erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial, iar faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, produce efecte pentru viitor a fost clarificat în jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional, în sensul că vizează nu doar situațiile juridice născute ulterior publicării deciziei de declarare a neconstituționalității, ci și situațiile pendinte, respectiv procesele aflate pe rol în care se pune problema aplicării unei norme declarate neconstituționale, cum este cazul dosarului de față.

Înalta Curte reține așadar că în speță este pe deplin aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 649/15.12.2022, ce a declarat neconstituționale chiar textele în baza cărora a fost emisă decizia de imputare contestată, respectiv art. 25 și art. 34 din O.G. nr. 121/1998, lipsind-o astfel de temei legal, așa încât criticile dezvoltate prin recursul principal, ce se întemeiază pe dispozițiile declarate neconstituționale, apar a fi în ansamblul lor lipsite de fundament.

Cu alte cuvinte, decizia de imputare fiind lipsită de temei legal în contextul declarării neconstituționalității textelor de lege în baza cărora a fost emisă, analiza propriu-zisă a criticilor de nelegalitate dezvoltate de recurenții-pârâți prin cererea de recurs devine de prisos, căci, indiferent de rezultatul acesteia, soluția în proces nu poate fi decât aceea dată de curtea de apel, de admitere a acțiunii și de anulare a Deciziei de imputare nr. L 207 din 27.01.2016 emise în baza unor texte de lege neconstituționale, precum și a Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 38/CJI 1747/14.09.2016 și a Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. CA2-2721/29.12.2015 în ceea ce privește constatările și propunerile relative la reclamantul A..

În concluzie, pentru considerentele de fapt și de drept menționate, apreciind că soluția pronunțată de prima instanță este corectă, însă numai în considerarea argumentelor reținute de instanța de recurs în cadrul considerentelor arătate în cadrul prezentei decizii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul principal și va admite recursul incident cu consecința menținerii soluției pronunțate de prima instanță și a înlăturării considerentelor sentinței recurate pe care le înlocuiește cu propriile considerente arătate în cuprinsul deciziei de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile nulității și inadmisibilității recursului principal, invocată de recurentul - reclamant A., ca nefondate.

Respinge recursul principal declarat de recurenții-pârâți Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Statul Major al Apărării împotriva sentinței civile nr. 935/19.05.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 935/19.05.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Înlătură considerentele sentinței recurate, pe care le înlocuiește cu cele din prezenta decizie.

Menține soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței recurate.

Obligă recurenții-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 RON către recurentul-reclamant, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 noiembrie 2024.