ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5262/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Apărării Naționale - Direcția de prevenire și investigare a corupției și fraudelor și Ministerul Apărării Naționale - Departamentul pentru relația cu parlamentul și informare publică-Comisia de jurisdicție a imputațiilor, solicitând anularea Deciziei de imputare nr. A943 din 24.05.2016 emisă de Direcția de prevenire și investigare a corupției și fraudelor, precum și a actelor subsecvente emise ulterior, cu consecința restituirii sumelor imputate.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 118 din data de 10 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale - Direcția de prevenire și investigare a corupției și fraudelor și Ministerul Apărării Naționale - Departamentul pentru relația cu parlamentul și informare publică - Comisia de jurisdicție a imputațiilor. A fost anulată decizia de imputare nr. A943/24.05.2016 și hotărârea pentru soluționarea contestației nr. A1392/22.07.2016 și anulată în parte decizia administrativ-jurisdicțională nr. 72/CJI 1964/2016 în ceea ce o privește pe reclamantă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței de fond a promovat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția generală juridică, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, în consecință, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. În dezvoltarea recursului a arătat că prin hotărârea recurată instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea reclamantei, dispunând anularea deciziei de imputare nr. A943/24.05.2016, reținând în susținerea soluției pronunțate faptul că existența celor două contracte nu a determinat o suprapunere de temeiuri și nici o dublă plată pentru prestarea serviciilor de către reclamantă, precum și faptul că existența contractului individual de muncă cu timp parțial nr. x/31.07.2015 a avut exclusiv rolul de a reglementa raporturile dintre părți privind prestarea și remunerarea serviciului de gardă, reglementare care se impunea, în condițiile în care primul contract stabilea exclusiv obligația generică a reclamantului de a efectua gărzi conform planificării, nu și modalitatea de plată. A susținut că împrejurarea contestată de reclamantă și constatată de către comisia de cercetare administrativă, potrivit căreia aceleași ore de gardă efectuate au fost remunerate, atât în baza contractului de prestări de servicii, cât și în baza contractului individual de muncă cu timp parțial, rezultă din înscrisurile întocmite lunar la nivelul instituției medicale și intitulate "Tabel cu gărzile efectuate în Centrul de Boli Cardiovasculare al Armatei - Cardiologie", semnate de ofițerul cu activitatea de personal, de șeful secției și aprobate de comandantul unității. În continuare, a subliniat că documentele menționate consemnează toate serviciile de gardă executate de către întreg personalul secției în cauză, în cursul unei luni calendaristice, cu alte cuvinte a susținut că reclamanta nu a efectuat alte ore de gardă în afara celor înscrise în tabele și a opinat că nici nu ar fi posibil acest lucru deoarece în celelalte zile din lună au efectuat serviciul de gardă alți medici, astfel cum rezultă din înscrisurile prezentate. Așadar, a apreciat că orele de gardă au fost remunerate în două rânduri: prima dată în temeiul contractului individual de muncă cu timp parțial, cuantumul net fiind consemnat în bazele de calcul existente la dosarul cercetării, fiind anexate la statele de plată lunare, iar a doua oară prin achitarea integrală a prețului contractului de prestări servicii care, printre altele, avea ca obiect al obligației și efectuarea serviciului de gardă. A învederat recurentul-pârât faptul că, deși reclamanta recunoaște că la dosarul cercetării administrative există statele de plată și facturile care atestă plata orelor de gardă, în mod eronat a susținut că nu există nicio dovadă că este vorba despre aceleași ore. În acest sens, a enunțat prevederile art. 24 și art. 30 alin. (3) din "Instrucțiunile privind timpul de muncă, organizarea, efectuarea și retribuirea gărzilor în formațiunile sanitare din rețeaua Ministerului Apărării Naționale", aprobate prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M159/2004. Totodată, a evocat dispozițiile art. 43 din aceleași Instrucțiuni, care prevăd că programul la nivelul fiecărei unități sanitare se întocmește lunar de către conducerea secțiilor, laboratoarelor și compartimentelor, și se aprobă de conducerea formațiunii sanitare, iar schimbarea programului aprobat prin graficul de gardă se face numai în situații cu totul deosebite, cu avizul șefului de secție sau laborator și cu aprobarea conducerii formațiunii sanitare. De asemenea, evidența orelor de gardă prestate și a chemărilor de la domiciliu se consemnează în mod obligatoriu în condica de prezență pentru activitatea de gardă, astfel cum prevede art. 44 din Instrucțiuni. A mai susținut recurentul-pârât că Tabelele cu gărzile efectuate în Centrul de Boli Cardiovasculare al Armatei - Cardiologie, în baza cărora au fost plătite orele de gardă, semnate de către persoanele menționate, cuprind toate orele de gardă efectuate la nivelul secției în care reclamanta și-a desfășurat activitatea. Așadar, aceasta nu a efectuat alte servicii de gardă în afara celor înscrise în tabelele menționate, fiindu-i plătite integral, în baza contractului individual de muncă, dar și în baza contractului de prestări servicii, prin plata întregului preț al contractului. De altfel, una dintre obligațiile înscrise în contractul de prestări de servicii a fost aceea de a efectua servicii de gardă, numai îndeplinirea tuturor obligațiilor îndreptățind reclamanta la primirea întregului preț prevăzut în contract. Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că pentru a se putea susține că orele de gardă nu au fost dublu remunerate, ar trebui ca reclamanta să fi executat și alte servicii de gardă decât cele plătite în baza contractului individual de muncă, fapt care nu corespunde însă realității. În situația ipotetică în care, suplimentar față de orele de gardă remunerate în baza contractului de muncă cu timp parțial, reclamanta ar fi efectuat și alte ore de gardă, aceasta și-ar fi îndeplinit și obligația înscrisă în contractul de prestări de servicii, iar problema angajării răspunderii materiale nu s-ar mai fi pus în discuție.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere că a fost promovat de către Ministerul Apărării Naționale în nume propriu iar în fața instanței de fond acesta a stat în judecată prin structuri specializate, excepție reiterată și prin concluziile scrise depuse la data de 02 noiembrie 2021. Totodată, a susținut că recurentul nu a formulat critici veritabile de nelegalitate, ci doar critici privind netemeinicia hotărârii de fond, susțineri care se circumscriu invocării excepției nulității recursului. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La termenul de dezbateri din data de 04 noiembrie 2021, Înalta Curte a pus în discuție excepțiile invocate prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, respingând excepția inadmisibilității recursului și reținând cauza în pronunțare pe excepția nulității recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, excepție invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă A., Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului pârâtului, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și ale art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...) (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancțiunea nulității." De asemenea, legiuitorul a statuat la art. 487 alin. (1) din C. proc. civ. în sensul că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol. Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ. Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului. Astfel, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Prin urmare, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate. Ca urmare, recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. În speță, este de observat faptul că recurentul-pârât nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate de prima instanță, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii. Procedând la analizarea cererii de recurs și a susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că partea nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinței atacate, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând indicarea în concret a greșelilor imputate instanței de fond și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ. Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de prima instanță prin sentința de fond atacată, nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres și limitativ prevăzute de lege, având în vedere că este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe. Așa fiind, este de observat că recursul pârâtului nu conține veritabile critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deși a indicat motivul de casare prevăzut la pct. 8 din textul de lege menționat. Din această perspectivă este important a se reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată de instanța de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Astfel, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege incidente în cauză și la reiterarea situației de fapt reținute, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează. În acest sens, se impune a se aminti și faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. Așadar, de vreme ce recurentul-pârât nu a arătat care sunt, în concret, normele legale pretins a fi fost încălcate de către prima instanță și care este maniera în care aceste norme de drept material au fost încălcate ori greșit aplicate la pronunțarea soluției contestate, simpla indicare formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs. În aceste condiții, reținând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că pârâtul a procedat la reluarea situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente în speță, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., și constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurentul-pârât nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului exercitat de pârât. PENTRU ACESTE MOTIVE,