ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4599/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.04.2016, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., reprezentați pentru comunicarea actelor de procedură de reclamant grefier A., au chemat în judecată: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, cu sediul în mun. Suceava, Ministerul Finanțelor Publice; Solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunța să dispună:

În drept, și-au întemeiat pretențiile pe prevederile O.G. nr. 13/2008, Decizia C. civ. nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea 71/2015, art. 253 alin. (1) - (2), 266,270, 272,275 din Codul Muncii, art. 208,210,216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, 2526, art. 1535 și art. 6 alin. (4) din C. civ., precum și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată; Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2015 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dar și raționamentul dezvoltat prin Decizia nr. 11/2012 a ÎCCJ, pronunțată în recurs în interesul legii, cu referire la chestiunea prejudicială a conceptului de "salariu avut", aplicabil mutatis mutandis.

Prin sentința civilă nr. 5385 din 17 decembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a PÎCCJ și Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, și respinge cererea, formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepția inadmisibilității cererii.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava din Suceava,în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu sediul în Suceava, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, cu sediul în Suceava, și Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București.

Obligă pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava să procedeze la emiterea unor noi decizii de salarizare reclamanților, prin care să aibă în vedere o valoare de referință sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, respectiv cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015.

Obligă pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava la plata către fiecare reclamant a diferenței de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la 30.11.2015, respectiv de 463,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflație în ziua plății efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data de 09.04.2015 și până la data plății efective.

Respinge, în rest, acțiunea, ca nefondată. ".

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu și pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, iar în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susținut, în contextul enunțării dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, că începând cu data de 01.01.2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare care a înlocuit reglementările anterioare, din interpretarea prevederilor legale antereferite rezultând că indemnizațiile de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care se adaugă sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege. Totodată, a susținut că principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la data de 01 ianuarie 2010.

Recurentul-pârât a criticat hotărârea de fond, sub un prim aspect referitor la ignorarea dispozițiilor Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 916 din 22.12.2011, prin care s-a statuat în sensul că "Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 se interpretează în sensul că nu se aplică magistraților".

Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de fond a acordat reclamantului valoarea de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că reclamantul nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadrați, potrivit pct. 11-13 din anexa nr. II a Legii nr. 154/1998, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și adjuncții acestuia, iar acordarea majorărilor în discuție numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opțiunea legiuitorului și nu o formă de discriminare.

Din această perspectivă a invocat jurisprudența Curții Constituționale, exemplificând în acest sens Decizia nr. 289 din 07.06.2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 586 din 07.07.2005 și Decizia nr. 818 din 03.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 537 din 16.07.2008.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu și pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Arată pârâtul că pretențiile reclamanților au fost satisfăcute, având în vedere că la data de 19.06.2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a emis decizia nr. 76/2018 prin care reclamanților le-au fost acordate drepturile salariale solicitate și chiar mai mult prin aplicarea unei valori de referință sectorială de 463,5 RON.

Mai arată căprin decizia nr. 33/2008 și decizia nr. 119/2015 emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava majorările salariale le-au fost acordate reclamanților chiar la momentul intrării în vigoare a actelor normative.

Recurentul-pârât a criticat și obligarea pârâților la plata creșterilor salariale actualizată cu indicele de inflație, precum și a dobânzilor legale calculate de la data exigibilității până la data plății, prin dispozitivul sentinței recurate, susținând că are atribuții privind efectuarea calculului și acordarea drepturilor salariale doar pentru salariații aparatului propriu și numai rolul de a administra bugetul instanțelor și de a asigura fondurile necesare.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare în cauză.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepție invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să o admită și să respingă recursul pârâtului ca lipsit de interes, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor legale menționate supra, "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a PÎCCJ și Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, și a respins cererea, formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava să procedeze la emiterea unor noi ordine de salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON începând cu 09.04.2015, respectiv la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON începând cu 01.12.2015, respingând în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

De asemenea, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava la plata către fiecare reclamant a diferenței de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la 30.11.2015, respectiv de 463,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflație în ziua plății efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data de 09.04.2015 și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs și pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauză, la termenul de dezbateri din 12 octombrie 2021 Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes a recursului, raportat la soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la acest pârât și la susținerile acestuia din cuprinsul cererii de recurs, și a reținut spre soluționare cauza pe excepția invocată.

Cât privește excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepție de fond, întrucât se invocă încălcarea cerințelor interesului-condiție de exercitare a acțiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluționarea fondului cererii, și absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.

În argumentarea acestei soluții Înalta Curte are în vedere faptul că, în conformitate art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

De asemenea, urmează a fi avute în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.

Întrucât cauza de față instanța de fond a reținut că emitentul deciziilor contestate este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, iar obligația de plată revine și Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava și nu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând astfel că între pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și subiectul pasiv al raportului juridic litigios nu există identitate și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât și a respins, în consecință, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Înalta Curte reține că, în prezent, față de cele anterior învederate, pârâtul nu mai justifică un interes în susținerea recursului.

Pe cale de consecință, cum interesul de a acționa al pârâtului trebuie să subziste pe toată perioada procesului, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același act normativ, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere susținerile recurentului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu și pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a susținut în recursul formulat că, urmare a emiterii Ordinului nr. 897/2018 a Procurorului General al României și a Deciziei nr. 76/2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, acțiunea reclamanților a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Prin emiterea ordinelor s-a recunoscut beneficiul unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o VRS chiar mai mare decât cea pretinsă prin cererea introductivă, respectiv de 421,36 RON până la 01.12.2015 și de 463,5 RON după această dată.

Astfel, prin art. 1 al acestui ordin s-a statuat la alin. (1), că, în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, indemnizația de încadrare brută lunară a specialiștilor IT, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul Parchetelor de pe lângă Curtea de Apel Suceava și a Parchetelor de pe lângă Tribunalele Suceava și Botoșani este stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială 421,36 RON, la alin. (2), că, în perioada 01.12.2015 - 31.07.2016, indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, iar, la alin. (3), că, în perioada 01.08.2016 -30.09.2016, indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinului anterior indicat, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamanților, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamanților de către pârâtul Ministerul Public. Această împrejurare nu afectează obiectul cererii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanților și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

Socotind ordinul menționat o punere în executare parțială a sentinței recurate, sentință care nu se referă numai la recunoașterea beneficiului unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o anumită VRS, ci și la emiterea unor noi ordine de salarizare și la plata diferențelor salariale, Înalta Curte nu poate primi excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

De altfel, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamantelor le-ar fi fost achitate drepturile salariale restante, nefiind depusă vreo dovadă a plăților efectuate în temeiul acestui ultim ordin.

Se mai reține că prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 897/2018 s-a stabilit modul de calcul al indemnizațiilor reclamantelor pentru perioada 09.04.2015 - 31.12.2017 și în continuare.

Potrivit actului administrativ în discuție, și anume Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 897/2018, începând cu data de 09.04.2015, categoriile de personal din care fac parte și reclamanții beneficiază de indemnizații de încadrare, stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, stabilindu-se că plata drepturilor salariale rezultate prin aplicarea valorilor de referință sectoriale amintite se va realiza în continuare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

Analizând situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii, în mod corect, a reținut instanța de fond dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României potrivit căreia "nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice în aceleași condiții, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) și (2), s-a menținut la același nivel și în anul 2015" (decizia ÎCCJ nr. 23/2016), cu mențiunea că "trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010" (decizia CCR nr. 794/2016).

Din succesiunea în timp a dispozițiilor legale aplicabile situației reclamanților, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizie la data de 22.06.2017, Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015». În consecință, la data pronunțării hotărârii de față, sentința nr. 48/2017, definitivă, produce efecte juridice, atestând astfel la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON în familia ocupațională "Justiție", cuvenită unor magistrați.

Prin sentința civilă nr. 1961/10.1.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția civilă - complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2017 a fost obligată Înalta Curte de Casație și Justiție la «recalcularea indemnizației lunare a reclamanților [judecători] prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare stabilită prin Ordinul nr. 350 din 28.11.2016 și ordinul nr. 33 din 31.01.2017 emise de către pârâtă (prin care s-a stabilit valoarea de referință sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON + 4% + 10%» .

Prin Ordinul nr. 296/07.11.2017, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a recunoscut începând cu data de 10.1.2017 o valoare de referință sectorială de 463,5 RON relevantă pentru calculul indemnizațiilor judecătorilor. Ulterior, prin Ordinul nr. 75/15.03.2018, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a recunoscut în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 o VRS de 421,36 RON și în perioada 01.12.2017 - 31.12.2017 o VRS de 463,5 RON.

În acest context, pârâtul Ministerul Justiției prin ministrul justiției emite la 24.05.2018 Ordinul nr. 2066/C/2018 prin care a recunoscut în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 o VRS de 421,36 RON și în perioada 01.12.2017 - 31.12.2017 o VRS de 463,5 RON.

Sensul reglementărilor proprii O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 este ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Așadar, premisa de aplicare a textului legal este faptul stabilirii la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Cum Legea nr. 71/2015 a intrat în vigoare la data de referință de mai sus, adică 09.04.2015, producând efectul deja analizat, nu se poate vorbi despre vreo aplicare în mod retroactiv a normei juridice. În aceste condiții, drepturile salariale menționate pot fi recunoscute începând cu data de 09.04.2015, moment de la care legiuitorul a stabilit principiul uniformizării salarizării la nivel maxim în sensul celor arătate anterior, efect al intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 de aprobare, cu modificări și completări, a O.U.G. nr. 83/2014. Or, art. 124 din Constituție prevede că "Justiția se înfăptuiește în numele legii", ceea ce implică o acțiune de aplicare a acesteia.

Astfel, în cauză, față de 09.04.2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, se confirmă la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție" - Înalta Curte de Casație și Justiție - existența unui nivel de salarizare stabilit prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON ca efect al unei hotărâri judecătorești, valoare de referință recunoscută ulterior și de partea pârâtă Ministerul Public.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligația de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecția bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești și nu reprezintă o obligație imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reține că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 3

2

din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

În privința obligației de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că, prin sentința de fond, menținută în recurs, s-a constatat nelegalitatea ordinelor de salarizare atacate și a fost dispusă nulitatea lor parțială, precum și obligarea pârâtului la emiterea unu nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale cuvenite în mod legal reclamantei, începând cu data de 09.04.2015. Or, această soluție se reflectă în obligația pârâtului de a achita reclamantelor diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin Ordinului nr. 897/2018 al Procurorului general, precum și de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamante prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea sa de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea publică, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamantelor în cuantumul prevăzut de lege, începând cu data de 09.04.2015 .

Totodată, se va avea în vedere și faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 5385 din 17 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu și pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva sentinței civile nr. 5385 din 17 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2021.