ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3303/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 iulie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost completată la data de 11 octombrie 2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 1415/C/19 martie 2019 al ministrului justiției, ca netemeinic și nelegal, fiind greșit modul de stabilire a drepturilor salariale și cuantumul acestora;

(ii) anularea adresei nr. x/07.06.2019, emisă de pârât ca urmare a contestației formulate de reclamanți împotriva ordinului atacat;

(ii) obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamanților, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcția de asistent judiciar, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare raportat la vechimea efectivă în funcție, prin adăugarea majorării salariale reprezentate de "sporul de fidelitate" pentru vechimea efectivă în funcție, începând cu data de 01.01.2019, până la zi și în continuare.

Prin sentința civilă nr. 174 din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată și a respins acțiunea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 174 din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanții susțin greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv a principiului nediscriminării, arătând că îndeplinesc funcția de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Satu Mare de peste 18 ani și că această categorie profesională este singura categorie din sistem căreia intimatul-pârât refuză să-i calculeze drepturile salariale în raport de vechimea efectivă în funcție.

Recurenții-reclamanți invocă și redau pe larg considerentele deciziei nr. 1287/R/21.05.2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2009, anexată recursului, susținând, în esență, că din motivarea acestei hotărâri rezultă atât discriminarea creată între categoria profesională a asistenților judiciari și celelalte categorii profesionale din sistem, cât și necesitatea aplicării principiului egalității de tratament și inexistența unor justificări obiective și rezonabile pentru existența diferențelor de salarizare.

Mai arată recurenții-reclamanți că, potrivit art. 426 alin. (1) C. proc. civ., asistenții judiciari redactează hotărârile judecătorești ce le sunt atribuite, având atribuții sporite față de vechea reglementare și suportă incompatibilități, astfel încât nu se justifică discriminarea privind salarizarea la o vechime în funcție limitată la 0-3 ani, respectiv 3-5 ani.

Consideră recurenții că OMJ nr. 1415/2019, atacat în cauză, încalcă principiul nediscriminării, prevăzut de art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, precum și principiul egalității, prevăzut de art. 6 lit. c) din aceeași lege, principii care sunt în concordanță cu prevederile Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale. Mai mult, susțin recurenții, Ministerul Justiției a refuzat punerea în acord a legislației prin propunerei de modificare a art. 16 din Legea nr. 153/2017, astfel cum a solicitat și Consiliul Superior al Magistraturii.

În opinia recurenților-reclamanți, în condițiile în care, prin hotărâri judecătorești, s-a recunoscut unor asistenți judiciari dreptul la vechimea efectivă în funcție nelimitat, ordinul contestat ar fi trebuit să prevadă această vechime, iar nu cea de 0-3 ani.

Totodată, apreciază a fi greșită apărarea Ministerului Justiției în sensul că că asistenții judiciari nu sunt independenți, această susținere fiind contrară art. 111 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Ministerul Justiției a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

În susținerea excepției, intimatul consideră că recursul nu cuprinde motive concrete de nelegalitate cu referire la sentința instanței de fond, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că recursul îndeplinește cerința motivării, reclamanții invocând greșita aplicare în speță, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017 referitoare la principiul nediscriminării în materie salarială.

În consecință, criticile de nelegalitate expuse în recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind sesizată o pretinsă eroare de aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată, urmând a analiza recursul prin prisma acestui caz de casare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esență, criticile aduse de recurenții-reclamanți sentinței pronunțate de prima instanță se circumscriu neaplicării principiului nediscriminării în materie salarială, instituit de prevederile art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, susținând că neincluderea în indemnizația brută lunară a sporului pentru vechimea efectivă în funcție creează o situație discriminatorie între categoria profesională a asistenților judiciari și alte categorii profesionale din sistem, respectiv între reclamanți și colegii lor, care beneficiază de acest spor, obținut prin hotărâri judecătorești definitive.

Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare în speță a normelor de drept material incidente, inclusiv a principiilor instituite prin art. 6 din Legea nr. 153/2017, fiind legală soluția de respingere a acțiunii și menținere a Ordinului ministrului justiției nr. 1415/C/2019.

Întrucât, în cuprinsul sentinței recurate, prima instanță a procedat la o expunere amplă a cadrului legislativ incident în materia drepturilor salariale aferente personalului din justiție, în perioada 2009 - prezent, iar recurenții-reclamanți nu au contestat în vreun fel această expunere cronologică, instanța de control judiciar apreciază că nu este necesară reiterarea integrală a acestor aspecte în cuprinsul prezentei deciziei.

Pentru întemeierea prezentei argumentații, Înalta Curte va menționa doar că, potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea nr. 284/2010, asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

Această soluție legislativă a fost preluată și în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secțiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare.

Rezultă, din prevederile legale amintite că, pentru categoria profesională în care se regăsesc recurenții-reclamanți, legiuitorul nu a prevăzut dreptul la sporul de fidelitate/spor pentru vechimea efectivă în funcție. Drept urmare, recurenții-reclamanți nu pot invoca discriminarea ca motiv de recurs, întrucât o eventuală discriminare în acest caz ar rezulta din lege și nu din hotărârea judecătorească ce face obiectul recursului.

Din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării, trebuie observat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 și 129 din decizia nr. 49/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ari. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție - întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat.

Relevantă este și jurisprudența CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reținut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție."

În această speță, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești din perioada de referință 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparație utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acțiuni în justiție, invocate de recurenții-reclamanți în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenților judiciari față de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului egalității de tratament juridic și al nediscriminării și nu se poate trece peste dispoziția concretă a legii pentru a da eficiență unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, și nu de interpretare a legii.

Este de observat și că hotărârile judecătorești datând din perioada 2008-2009 vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 și Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat și magistrații-asistenți). Or, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani.

Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În acest sens prezintă relevanță și decizia nr. 1543/2009 a Curții Constituționale prin care, în efectuarea controlului de constituționalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, statuându-se că "autorul dorește o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii și a asistenților judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora și magistrați-asistenți. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Cât privește invocarea de către intimații-reclamanți a principiului egalizării indemnizațiilor de încadrare prevăzut de Legea nr. 71/2015 și de decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte reține că aceste soluții normative/jurisprudențiale referitoare la egalizarea indemnizațiilor de încadrare privesc o altă componentă salarială, respectiv valoarea de referință sectorială, iar nu sporul pentru vechimea efectivă în funcție și nu pot fi extinse în privința altor elemente ale sistemului de salarizare. Principiul egalității în fața legii, căruia i se subsumează soluția egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau specialitate în considerarea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătorești, care trebuie să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparține aceleiași familii ocupaționale.

Totodată, pe această cale, a egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, nu se poate ajunge la completarea legii și crearea unei terțe soluții normative care nu este în litera și spiritul legii. Practic, egalizarea la nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești nu poate constitui temei pentru modificarea, în privința asistenților judiciari, a elementelor sistemului de salarizare. Existența unor hotărâri judecătorești prin care unor reclamanți le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranșelor de vechime în funcție superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenților judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanțelor judecătorești în atribuțiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818 - 821/2008 ale Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În consecință, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți, prima instanță reținând în mod corect inexistența unei discriminări de ordin salarial în privința asistenților judiciari, respectiv inexistența dreptului reclamanților de a beneficia de sporul de fidelitate recunoscut prin hotărâri judecătorești în favoarea altor asistenți judiciari și inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 71/2015 și a considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, toate acestea în raport de cadrul normativ incident în materia salarizării.

Este de observat și că recurenții-reclamanți au mai promovat un litigiu, respectiv dosarul nr. x/2018, având ca obiect anularea Ordinelor ministrului Justiției nr. 2440/C/11.06.2018 și nr. 2790/C/13.07.2018, pentru motive identice celor expuse în prezenta cauză, care privește un ordin de salarizare ulterior (OMJ nr. 1415/C/17.07.2019). Și în dosarul nr. x/2018, pretențiile reclamanților au fost considerate neîntemeiate, cererea de chemare în judecată fiind respinsă de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 2039/18.06.2019, definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 2416/14.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 174 din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2022.