ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2594/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea integrală a Ordinului nr. 546/C/785/7.019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea parțială a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume numai a art. 1, privind cuantumul drepturilor salariale din acest ordin, și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcția de procuror, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, care să includă, în cuantumul brut al indemnizației de încadrare și al sporurilor, și o valoare de referință sectorială de 484,169 RON, începând cu data de 1 februarie 2019.

Prin sentința civilă nr. 907 din 9 decembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prima instanță dispunând anularea adresei nr. x/2019 privind soluționarea contestației administrative și, în parte, a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, exclusiv în privința cuantumului drepturilor salariale stabilite prin acest ordin.

De asemenea, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească reclamantului un cuantum al drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON.

Împotriva sentinței menționate anterior la punctul I.2., a formulat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și admiterea excepției lipsei de obiect a acțiunii, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect. Totodată, recurentul – pârât a solicitat și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea căii de atac promovate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în esență, că adresa nr. x/2019 nu reprezintă act administrativ și că, prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 3206/29.11.2019, s-a stabilit salarizarea procurorilor din cadrul acestui parchet pentru perioada 01.12.2016 – 31.12.2017 în raport de o valoare de referință sectorială ("VRS") în cuantum de 484,18 RON. De asemenea, recurentul a subliniat că, începând cu data de 01.01.2018, norma legală incidentă în materia relevantă cauzei este cea cuprinsă în art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A mai învederat recurentul că, începând cu data de 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, iar din dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 rezultă că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiție erau doar cele prevăzute de Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege. Totodată, recurentul a menționat că principiile avute în vedere de Legea nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a învederat că intimatului-reclamant nu i se poate acorda valoarea de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 3/2006 și O.G. nr. 10/2007, acestea fiind stabilite doar în beneficiul personalului contractual din sectorul bugetar și personalului care ocupă funcții de demnitate publică. Acordarea majorărilor în discuție numai anumitor categorii profesionale reprezintă o opțiune a legiuitorului, iar nu o formă de discriminare.

În opinia recurentului, instanța de judecată nu are dreptul de a modifica ori înlocui sistemul de salarizare, acesta fiind atributul legiuitorului, care se bucură de o marjă largă de apreciere În acest sens, intimatul-pârât solicită a fi avute în vedere considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 289/2005, nr. 586/2005, nr. 693/2006 și nr. 818-821/2008, dar și jurisprudența CEDO în cauzele Kechko c. Ucrainei și Wieczorek c. Poloniei.

A mai arătat recurentul-pârât că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 3/2006 și O.G. nr. 1/2007, aspectele solicitate de reclamant, cu titlu de drepturi salariale, fiind stabilite de legiuitor doar în beneficiul personalului auxiliar de specialitate, în cursul anului 2008, conform O.G. nr. 13/2008, în referire, însă, la drepturi salariale calculate, începând cu data de 09.04.2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiției.

În acest sens, recurentul-pârât a subliniat că, la stabilirea drepturilor salariale cuvenite procurorilor din subordine, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 897/22.05.2018, prin care drepturile salariale ale procurorilor au fost recalculate, pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, prin raportare la VRS de 421,63 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, prin raportare la VRS de 463,5 RON. La emiterea acestui act administrativ s-a avut în vedere ordinul emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/15.03.2018, în executarea hotărârii judecătorești definitive reprezentate de sentința civilă nr. 1961/10.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția I civilă în dosarul nr. x/2017. Ulterior, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 76/15.03.2018, prin care s-a stabilit salarizarea personalului începând cu data de 01.01.2018 în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 153/2017, iar Procurorul General a emis ordinele nr. 906 și nr. 907 din 24.05.2018.

A mai învederat recurentul-pârât că s-au avut în vedere statuările din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 și s-a reținut că, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015 și ale O.U.G. nr. 20/2016, s-a prevăzut soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim. După publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial, ordonatorii de credite din sistemul justiției au procedat la recalcularea indemnizațiilor brute lunare și a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție. Astfel, începând cu data de 09.04.2015, s-a procedat la calcularea drepturilor salariale din familia ocupațională "Justiție" prin raportare la VRS de 421,63 RON, iar începând cu data de 01.12.2015, salarizarea procurorilor s-a făcut prin raportare la VRS de 463,50 RON, conform Ordinului nr. 897/2018. Ulterior, a arătat recurentul-pârât, prin Ordinul nr. 3206/29.11.2019, drepturile salariale s-au stabilit prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 RON, pentru perioada 01.12.2016 – 31.12.2017.

Legal citat, intimatul – reclamant A. nu a depus întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 2 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concerte ale cauzei, Înalta Curte reține că intimatul – reclamant A. are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, iar prin Ordinul nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului începând cu data de 1 februarie 2019, astfel: o indemnizație de încadrare de 20.086 RON, un cuantum de 2.531 RON al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate și un cuantum de 2.892 RON al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

Împotriva Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a formulat plângere prealabilă, ce a fost respinsă prin Adresa nr. x/2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context, reclamantul a promovat acțiunea ce face obiectul litigiului pendinte, prin care a invocat o nelegalitate a Ordinului nr. 257/11.02.2019 (și implicit și a adresei nr. x/2019), evocând, în esență, că nelegalitatea unui astfel de ordin ar deriva din neacordarea nivelului maxim de salarizare pentru funcția de procuror, nivel care, în opinia reclamantului i s-ar fi cuvenit pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019, în considerarea unui drept la aplicarea unei valori de referință sectorială de 484,169 RON.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului, apreciind că se impune anularea adresei nr. x/2019 privind soluționarea contestației administrative și, în parte, a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, exclusiv în privința cuantumului drepturilor salariale stabilite prin acest ordin, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ obligând pârâtul la emiterea unui nou ordin, prin care să stabilească reclamantului un cuantum al drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială solicitată (de 484,169 RON).

Totodată, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anularea adresei nr. x/2019, apreciind că, deși aceasta nu are forma unei "hotărâri" în sensul art. 7 alin. (2) din cap. VII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, care să poată fi contestată în instanță, urmează a se avea în vedere conținutul acestui act, care reprezintă în realitate răspunsul autorității în raport de toate pretențiile invocate prin plângerea prealabilă, sens în care prima instanță a apreciat că adresa de răspuns nr. x/2019 reprezintă, în realitate, hotărârea ordonatorului de credite cu privire la contestația formulată de reclamant, astfel că la rândul său această hotărâre poate face obiectul acțiunii în anulare, împreună cu actul administrativ de stabilire a indemnizației lunare a reclamantului.

Răspunzând criticilor subsumate de recurent motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, din perspectiva dezlegărilor date de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii în anularea adresei nr. x/2019 și naturii juridice a acesteia, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a limitat la a invoca, pur formal, faptul că adresa nr. x/2019 nu este un act administrativ. Astfel, recurentul nu a prezentat o argumentare, prin care, plecând de la raționamentul logico-juridic prezentat de prima instanță, să indice concret, prin evidențierea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de aceasta, eventualele greșeli apreciate de parte ca fiind săvârșite de instanță în legătură cu astfel de dispoziții legale.

Înalta Curte reține că este esențial a se observa, în cauză, că intimatul – reclamant a respectat procedura reglementată de art. 7 alin. .(2) din cap. VII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 și s-a adresat ordonatorului, care, analizând contestația, a emis adresa nr. x/2019. Fiind îndeplinită o astfel de procedură, instanța de fond a respins, în mod corect, excepția inadmisibilității, motiv pentru care sunt nefondate criticile evocate de recurent, sentința civilă nr. 907 din 9 decembrie 2019 urmând a fi menținută din această perspectivă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază drept nefondate criticile prin care recurentul invocă lipsa de obiect/rămânerea fără obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, drept efect al emiterii Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 3206/29.11.2019.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că antereferitul ordin vizează salarizarea procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru perioada 01.12.2016 – 31.12.2017 în raport de o valoare de referință sectorială ("VRS") în cuantum de 484,18 RON.

Prin acțiunea ce face obiectul dosarului pendinte, intimatul - reclamant a solicitat anularea Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ce a reglementat salarizarea intimatului începând cu data de 1 februarie 2019, iar nu anularea sau emiterea unui ordin de salarizare care să vizeze perioada 01.12.2016 – 31.12.2017. Totodată, nelegalitatea unui astfel de ordin a fost invocată din perspectiva neluării în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019.

Pe cale de consecință, exclusiv din perspectiva chestiunii lipsei de obiect/rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că aspectul nelegalității Ordinului nr. 257/11.02.2019 (emis pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019) nu a fost soluționat prin simpla emiterea a Ordinului nr. 3206/29.11.2019, ce a vizat perioada 01.12.2016 – 31.12.2017, motiv pentru care nu se poate reține o atare lipsă de obiect/rămânere fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază drept fondate criticile prin care recurentul – pârât invocă o greșită aplicare și interpretare pe care prima instanță a dat-o prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în raport de particularitățile specifice ale cauzei pendinte și de modul în care intimatul – reclamant a înțeles să învestească instanța de judecată prin cererea de chemare în judecată.

Deși raționamentul primei instanțe, privind maniera de aplicare în timp a diverselor prevederi normative și a aspectelor statuate prin deciziile Curții Constituționale și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ex. nr. 23/2015, nr. 32/2015, nr. 36/2018 etc.), din perspectiva raportării, în general, a nivelului de salarizare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON, este unul corect, acesta este un raționament incomplet, în raport de maniera în care intimatul – reclamant a formulat petitul cererii de chemare în judecată și în raport de perioada vizată de o astfel de cerere.

După cum s-a precizat în paragrafele anterioare, prin acțiunea în contencios administrativ ce face obiectul dosarului pendinte, reclamantul a solicitat realizarea controlului de legalitate asupra unui ordin de salarizare emis pentru perioada ce debutează cu data de 1 februarie 2019, un astfel de control fiind, astfel, subsumat principiilor și mecanismelor de stabilire a drepturilor salariale, reglementate prin Legea nr. 153/2017.

Conform prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Relevante sunt și dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora: În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Se mai reține și că, în virtutea prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017: În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate.

Examinând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că nelegalitatea Ordinului nr. 257/11.02.2019 a fost evocată de recurent, în principal, în raport de o pretinsă nerespectare, prin maniera de emitere a acestuia, a prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, în sensul că nu au fost stabilite drepturi salariale la nivelul maxim de salarizare pentru funcția de procuror.

Înalta Curte observă că, prin Ordinul nr. 3206/29.11.2019, nivelul cuantumului salariului de bază aferent lunii decembrie 2017 a fost stabilit în raport de o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, fiind, astfel, inclus în indemnizația brută de încadrare aferentă lunii decembrie 2017, motiv pentru care acesta reprezintă un drept câștigat. Pe cale de consecință, la momentul 01.01.2018 (de la care se aplică Legea nr. 153/2017), întrucât VRS-ul în discuție a fost inclus în indemnizația de încadrare, acesta nu mai reprezenta un element distinct al salariului.

Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea salariului la nivelul maxim de la data formulării acțiunii, fără a justifica rațiunile pentru care ar fi fost îndreptățit la un astfel de nivel maxim, altfel decât prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON.

Instanța de control judiciar reține că, potrivit prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, coroborat cu art. 36 alin. (3) din același act normativ, coroborate cu prevederile Anexei V la Legea nr. 513/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018, pentru a beneficia de nivelul maxim de salarizare pentru funcția de procuror se impuneau a fi îndeplinite anumite condiții de grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, etc.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat cenzurarea modului de determinare a salariului de încadrare și a sporurilor stabilite prin Ordinul nr. 257/11.02.2019 pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019, invocând exclusiv o neaplicare a valorii de referință sectorială de 484,18 RON.

Totodată, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a învestit instanța cu o verificare a legalității Ordinul nr. 257/11.02.2019 din perspectiva criteriilor reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, coroborat cu art. 38 alin. (3) din același act normativ, mai precis a faptului că, în ipoteza sa particulară, ar fi fost aplicabile prevederile acestor texte normative, în sensul că erau îndeplinite condițiile aferente salarizării sale la nivelul maxim prevăzut de Legea nr. 153/2017 pentru funcția de procuror, în raport de condițiile ce determină un astfel de nivel maxim, ci exclusiv că ar fi fost îndreptățit la acordarea unui astfel de nivel maxim de salarizare, drept efect al aplicării unei valori de referință sectorială de 484,169 RON.

În raport de limitele cadrului procesual obiectiv trasat prin cererea de chemare în judecată și pentru perioada vizată de aceasta (începând cu data de 1 februarie 2019), Înalta Curte observă că o verificare a legalității Ordinului nr. 257/11.02.2019 -din perspectiva neacordării unui nivel maxim de salarizare- nu putea fi realizată exclusiv în raport de chestiunea valorii sectoriale de referință de 484,18 RON, câtă vreme prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, coroborate cu art. art. 36 alin. (3) și art. 39 alin. (4) din același act normativ impun alte criterii de verificare.

Or, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a fundamentat, din perspectiva încadrării într-un temei de drept care să poată fi avut în vedere de instanță solicitarea de acordare a nivelului maxim salarial, iar asupra unor astfel de chestiuni instanța de fond nu s-a aplecat, în mod eronat prima instanță a apreciat drept întemeiate pretențiile reclamantului, omițând să observe cadrul procesual obiectiv concret trasat prin modul de formulare a petitelor actului de învestire al instanței și prevederile antereferitelor texte normative.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va dispune casarea, în parte, a sentinței civile nr. 907 din 9 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, în rejudecarea cauzei, în raport de aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată (conform celor indicate mai sus), precum și având în vedere perioada vizată de o astfel de cerere (ce debutează cu data de 1 februarie 2019), pentru considerentele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține o nelegalitate a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ce ar consta în neluarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, câtă vreme reclamantul nu a invocat și nici nu a probat o plasare a sa în categoria persoanelor îndreptățite la un astfel de nivel, conform art. 38 alin. (3) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și, pe cale de consecință, nici o nelegalitate a adresei nr. x/2019, privind soluționarea contestației administrative.

Cât privește petitul privind obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, Înalta Curte observă, dată fiind structura cererii de chemare în judecată, că acesta are natura juridică a unei cereri accesorii, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ., soluționarea sa fiind subordonată manierei de soluționare a petitului principal, reprezentat de cererea de anulare a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În concluzie, consecutiv casării sentinței recurate, în rejudecare, Înalta Curte va respinge acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 907 din 9 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Menține, în rest, dispozițiile sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2022.