ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1854/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 04.06.2019 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat:

- anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 601/18.03.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul acordării indemnizației de conducere pentru funcția de procuror general;

- anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 601/18.03.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul calculării indemnizației de bază prin raportare la un VRS de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015, valoare de referință sectorială care să cuprindă și majorările cu 8,5% conform O.G. nr. 13/2008;

- recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 714 din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a anulat în parte Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ nr. 601/18.03.2019 în privința valorii de referință sectorială avută în vedere la salarizarea reclamantei începând cu data de 09.04.2015.

A obligat pârâtul la emiterea pentru reclamantă a unui nou ordin de salarizare prin care să se recalculeze indemnizația de încadrare începând cu data de 09.04.2015 până la data de 30.11.2015 prin raportare la valoarea de referință sectorială de 440,154 RON, și începând cu data de 01.12.2015 până la încetarea condițiilor de acordare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,169 RON; diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare (diferență calculată începând cu data de 09.04.2015 până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare) va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 714 din 30 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ambele recursuri fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, reclamanta A. a invocat critici de netemeinicie a sentinței recurate în ceea ce privește soluția de respingere a pretențiilor subsemnatei referitoare la beneficiul indemnizației de conducere. Astfel, a considerat că în mod incorect a reținut instanța de fond că nu ar fi îndreptățită la plata sporului de conducere solicitat, având în vedere faptul că i s-ar fi aplicat în mod corect prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, situație în care nu s-ar justifica acordarea acestui drept reglementat de art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 decât după data de 1 ianuarie 2022 cand ar deveni aplicabile dispozițiile din acest act normativ.

Solicită să se constate că acest mod de stabilire a drepturilor mele salariale - fără acordarea sporului de indemnizație de conducere pentru funcția de procuror general, reglementat de art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, este nelegal, iar argumentul instanței de fond, preluat din apărările Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căruia "sporul de conducere prevăzut de art. 10 al Anexei V la legea de salarizare să se aplice doar la indemnizațiile de încadrare stabilite pentru nivelului anului 2022" nu are corespondent în realitate.

A menționat faptul că nu există reglementată nici o prevedere în conținutul normativ al Legii-cadru nr. 153/2017 care să sprijine această idee, în condițiile în care funcțiile de conducere se exercită și anterior acestui moment, iar conform prevederilor legale instituite de-a lungul timpului s-a acordat acest beneficiu legal celor care exercită o funcție de conducere, ca o recunoaștere și o recompensare financiară, în acord cu sarcinile și responsabilitățile complexe generate de asemenea calitate.

Prin luarea în considerare a sporului de conducere, în opinia sa, nu s-ar adăuga la lege, nu s-ar proceda la extinderea aplicării unor drepturi de natură salarială, expres prevăzute în beneficiul anumitor categorii de personal, ci doar s-ar aplica prevederile art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, dându-se astfel eficiență maximă prevederilor legale incidente și o recunoaștere a importanței funcției pe care o ocup în statul de funcții existent la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Mai mult decât atât, la pct. 1 din Nota la Capitolul I lit. B) ale Anexei V din Legea nr. 153/2017 se explică ce înseamnă "vechime în funcție", iar la pct. 3 al aceleiași note se menționează că "îndemnizația de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradației", ceea ce înseamnă că la indemnizația de încadrare, așa cum apare ea calculată la nivelul anului 2022, este necesar să se aplice celelalte sporuri specifice familiei ocupaționale "Justiție", ceea ce nu poate constitui un obstacol în aplicarea aceluiași algoritm și pentru indemnizațiile de încadrare care nu ajung la limita maximă impusă pentru anul 2022.

Prin urmare, majorarea stabilită de aceste prevederi legale trebuie aplicată efectiv în procesul de stabilire a indemnizației de încadrare și nu doar avută în vedere la calculul nivelului pentru anul 2022. Scopul acestor dispoziții legale este în mod evident acela de a remunera la un nivel superior posturile aferente funcțiilor de conducere din cadrul instanțelor și parchetelor, comparativ cu funcțiile de execuție. Or, în interpretarea instanței de fond, respectiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin neaplicarea acestor dispoziții legale, un astfel de efect nu se produce și în situația drepturilor salariale ale subsemnatei - procuror care ocupă funcție de conducere.

În plus, în susținerea solicitării de acordarea acestei indemnizații de conducere a anexat instanței de fond practică judiciară: decizia nr. 1521/19.04.2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2018, argumentând totodată că - în situația instanțelor de judecată, colegii magistrați judecători care ocupă funcții de conducere nu sunt lipsiți de acest drept legal - indemnizația de conducere, neexistând nici o logică care să permită o abordare diferită în ceea ce privește modalitatea de salarizare.

În motivarea recursului, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, arătând că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în perioada 01.12.2016-31.12.2017, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, specialiștii IT și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din același ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Susține că începând cu data de 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 și art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, din care reiese că noile indemnizații de încadrare nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Consideră că prima instanță a ignorat dispozițiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 se interpretează în sensul că nu se aplică și magistraților.

Astfel, susține că în mod greșit instanța de fond a acordat reclamantei valoarea de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007, deoarece reclamanta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, în condițiile în care acordarea majorărilor în discuție numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opțiunea legiuitorului, și nu o formă de discriminare.

Arată că prin Decizia nr. 289 din 07.06.2005, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp. Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție, iar diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții.

În același sens, invocă jurisprudența C.E.D.O. și Deciziile nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, precum și dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Mai arată că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

Față de prevederile O.G. nr. 13/2008, arată că reclamanta solicită creșteri salariale de care a beneficiat doar personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, în cursul anului 2008, cu referire la drepturi salariale recalculate, începând cu 09.04.2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiției.

Menționează că prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, pentru perioada 09.04.2015 -30.11.2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016, 01.08.2016 - 30.09.2016 și 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON.

La emiterea actului administrativ s-a avut în vedere că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost obligat, prin sentința civilă nr. 1961 din 10.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, la recalcularea indemnizației lunare a reclamanților, prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare stabilite prin Ordinul nr. 350/28.11.2016 și Ordinul nr. 33/31.01.2017, emise de pârâtă (prin care s-a stabilit valoarea de referință sectorială de 405 RON) a procentului de 4%, prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10%, prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10% (...) la plata (...) diferențelor bănești corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizațiilor cuvenite potrivit pct. I pe 3 ani în urmă, în raport cu data introducerii acțiunii, diferențiat până la 1 decembrie 2015 și după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor.

Recurentul-pârât susține că în executarea hotărârii judecătorești definitive, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 75 din 15.03.2018 și, ulterior, Ordinul nr. 76 din 15.03.2018. În consecință, prin Ordinul nr. 906 din 24.05.2018 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anexele 1-15 ale Ordinului nr. 247 din 30.01.2018 au fost înlocuite cu noi anexe, iar prin Ordinul nr. 907 din 24.05.2018 al Procurorului general au fost stabilite drepturile salariale începând cu 01.05.2018.

Mai arată că prin Decizia nr. 794 din 15.12.2016 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale; că înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim.

Precizează că prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau specialitate, salariul de bază sau indemnizația de încadrare urma să fie aceleași, stabilite la nivelul maxim. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor legale aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, prevăzute de Legea nr. 284/2010.

Consideră că, din această perspectivă, egalizarea drepturilor salariale, diferențiată pe categorii profesionale, grad/treaptă, vechime în funcție, nivel de instanță/parchet etc, nu poate viza o dată anterioară celei de 09.04.2015, precizând că începând cu 01.12.2015, salarizarea s-a făcut prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ulterior, prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 s-a stabilit că în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, specialiștii IT și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Recurenta - reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 04.06.2016 ca tardiv formulată, prin raportare la prevederile art. 247 alin. (2) coroborat cu art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, ca neîntemeiată.

Pe fond, a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect și legal că cererea de chemare în judecată este întemeiată în ceea ce privește recalcularea drepturilor sale salariale în raport cu o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție: anularea în parte a Ordinului nr. 601/18.03.2019 emis de pârât cu privire la drepturile sale salariale și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantei, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2019, pe baza unei VRS de 484,18 RON și să le actualizeze cu inflația și dobânda legală.

Recurenta - reclamantă este procuror general în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, făcând parte din familia ocupațională "Justiție" și a susținut că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017 ar fi presupus, începând cu aceeași dată, ca indemnizația de încadrare pentru funcția de conducere să fie stabilite la nivelul maxim prevăzut de lege pentru funcțiile de execuție, majorate cu procentele prevăzute în tabelul de la art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V, cap. VIII.

Înalta Curte constată că în mod legal a fost respins de către prima instanță capătul de cerere referitor la stabilirea indemnizației de conducere.

Astfel, legiuitorul a prevăzut, prin dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 având denumirea marginală "Aplicarea legii", că, începând cu data de 1 iulie 2017, se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

A doua etapă de punere în aplicare a prevederilor legii cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice este reprezentată de creșterile salariale prevăzute de art. 38 alin. (3), operate începând cu 1 ianuarie 2018 (majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017.

Așadar, este lipsită de suport afirmația recurentei, potrivit căreia începând cu aceeași dată indemnizația de încadrare ar fi trebuit să fie raportată la nivelul prevăzut de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017, potrivit cărora judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere, majorată cu procentele prevăzute în tabelele aferente, întrucât aplicarea legii cadru nu presupune un atare mod de stabilire a drepturilor salariale, ci majorarea etapizată a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018.

Numai în situația în care începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii-cadru pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, prevede art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însă o atare ipoteză nu este incidentă în cauză, așa cum a subliniat și prima instanță, întrucât aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din legea-cadru nu a condus, în privința recurentei-reclamante, la atingerea nivelului indemnizației de încadrare cuvenite procurorilor cu funcții de conducere potrivit algoritmului stabilit de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc, într-adevăr, faptul că judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere, majorate cu procente de la 2% până la 13%, însă, sintagma "indemnizația de încadrare maximă" trebuie înțeleasă prin raportare la Capitolul I lit. B) din Anexa V a legii-cadrul de salarizare, unde se arată, fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizațiile de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017.

Însă, așa cum s-a arătat anterior, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr. 153/2017 presupune strict creșterile etapizate prevăzute de art. 38 din lege și numai în măsura în care aceste creșteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea sau depășirea nivelului indemnizațiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Ca atare, indemnizația de încadrare maximă, la care se referă art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispozițiilor lit. B) Capitolul 1 al aceleiași Anexe, prevederi cu aplicabilitate începând cu anul 2022 sau, excepțional, în condițiile prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017(ipoteza legală nefiind îndeplinită în privința recurentei - reclamante).

În ceea ce privește hotărârea Curții de Apel București, invocată de recurenta - reclamantă cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte reține că aceasta nu a fost menținută în recurs. Astfel, prin decizia nr. 3986/16.09.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1521/2019 din 19 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A casat sentința recurată și, rejudecând cauza a respins acțiunea ca neîntemeiată

Înalta Curte constată că nefondat este și recursul declarat de Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 04.06.2016, Înalta Curte constată că aceasta a fost invocată pentru prima dată prin cererea de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 2513 din C. civ., prescripția poate fi invocată numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Având în vedere că excepția prescripției dreptului material la actiune pentru pretentiile anterioare 04.06.2016 nu a fost invocată în fața primei instanțe de către pârât, Înalta Curte constată că nu poate fi primită în acest stadiu procesual.

Referitor la excepția lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, Înalta Curte constată că, prin sentința recurată, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamantă, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Ordinul nr. 3206/29.11.2019 pe care se sprijină invocarea incidentului procedural este ulterior pronunțării hotărârii recurate și recunoaște în favoarea reclamantei, începând cu 01.12.2016, o indemnizație brută corespunzătoare unei valori de referință sectoriale de 484.18 RON.

Emiterea ordinului colectiv, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare brute cuvenite reclamantei, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea.

Socotind ordinul menționat o punere în executare parțială a sentinței recurate, în contextul în care, până la momentul pronunțării prezentei hotărâri, nu s-a făcut dovada emiterii noului ordin individual de salarizare, Înalta Curte nu poate primi excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că și criticile de nelegalitate invocate de recurentul - pârât sunt nefondate.

Astfel, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

În acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar constată că valoarea corectă a VRS trebuie să fie cea de 484,18 RON, întrucât dispozițiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"art. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese așadar că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor.

Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamanta a depus la dosar hotărâri judecătorești cu privire la care a arătat că au fost recunoscute valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentului-pârât privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce privește stabilirea valorii de referință sectorială, nu pot fi primite.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 714 din 30 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2022.