ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4207/2023

Ședința publică din data de 29 septembrie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea acestuia la anularea Ordinului ministrului justiției (OMJ) nr. 4183/C/16.10.2020, prin care i s-au stabilit în mod greșit drepturile salariale aferente funcției de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor definitiv; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare și stabilirea drepturilor salariale, ținând seama de indemnizația unui judecător definitiv prevăzută în Anexa V, Cap. I lit. A) nr. crt 4 din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale dintre veniturile efectiv încasate și cele rezultate urmare a recalculării indemnizației brute începând cu data de 10.09.2020, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ce urmează a fi efectuate în prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 1005 din 24 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca inadmisibilă.

3.1 Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că excepția inadmisibilității a fost greșit rezolvată de prima instanță, soluția pronunțată fiind rezultatul aplicării greșite a normelor legale incidente.

Recurenta a arătat că a formulat contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la care nu a primit răspuns, comunicându-se doar adresa înregistrată sub nr. x/2020, semnată de către un secretar de stat pentru Ministrul Justiției, în cuprinsul căreia se arata modalitatea în care s-a procedat la calcularea drepturilor salariale, fiind prezentată soluția adoptată cu privire la contestația formulată.

În opinia recurentei, această adresă nu reprezintă o "hotărâre", în accepțiunea legii, deoarece nu este emisă de organele de conducere ale Ministerului Justiției conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, ci este o simplă adresă/corespondență semnată de către un secretar de stat; orice înscris care emană de la organele de conducere ale ministerului, pentru a îndeplini condițiile de formă ale unei "Hotărâri", trebuie, obligatoriu, să cuprindă soluția adoptată, dar și să menționeze existența sau inexistența unei eventuale căi de atac împotriva respectivei hotărâri.

Recurenta a susținut că, în lipsa actului care să întrunească elementele de formă și fond ale unei hotărâri față de contestația formulată, care să cuprindă și informarea cu privire la existența sau inexistența unei eventuale căi de atac, nu se poate invoca faptul că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă, pârâtul nefacând altceva decât să-și invoce propria culpă prin nesoluționarea sub aspect formal și procedural a contestației, deoarece nu a emis o hotărâre în acest sens.

Referitor la conținutul adresei menționate, recurenta a considerat că are numai caracter informativ, nefiind de natură să producă efecte juridice, ca în cazul unei Hotărâri sau Decizii și nedeterminând o modificare a situației juridice reținute prin Ordinul de salarizare contestat.

Prin urmare, recurenta a apreciat că, în lipsa unei Hotărâri/Decizii cu privire la contestația formulată, singurul act care produce efecte juridice este numai Ordinul de salarizare prin care îi sunt stabilite drepturile salariate.

Recurenta a mai arătat că soluția de respingerea a acțiunii ca inadmisibilă este rezultatul unui formalism excesiv, în condițiile în care a urmat integral și efectiv procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) și (2), Cap. VIII, Anexa V, Legea nr. 153/2017, contestația fiind atașată de la început cererii de chemare în judecată.

În soluționarea contestației însă, ordonatorul principal de credite nu a emis și nu a comunicat un act denumit Hotărâre, fiind comunicată o adresă în care se menționează respingerea contestației.

După primirea adresei de la Ministerul Justiției, recurenta reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată, în termenul calculat de la primirea acestui înscris și la instanța competentă material, prevăzute de aceleași dispoziții legale.

Recurenta a subliniat că acțiunea în instanță este admisibilă, întrucât a îndeplinit procedura prealabilă.

Împrejurarea că nu a intitulat cererea de chemare în judecată ca fiind Plângere împotriva adresei, răspunsului Ministerului Justiției dat după formularea contestației la Ordin, este nerelevantă, este o chestiune doar de formă, fiind cel mult o "deficiență" echivalentă cu cea a răspunsului Ministerului Justiției, care la rândul său nu poartă denumirea de Hotărâre.

Recurenta a considerat că o asemenea "deficiență" nu poate avea ca efect înlăturarea procedurii prealabile urmată în mod real și efectiv.

În opinia recurentei, nici împrejurarea că a solicitat anularea Ordinului și nu a solicitat expres anularea răspunsului este nerelevantă și nu are ca efect înlăturarea procedurii prealabile urmată în mod real și efectiv.

A arătat că, dincolo de termenii folosiți, dar având în vedere scopul urmărit și interesul legitim invocat, dar și argumentele arătate, precum și motivele în fapt și în drept, dar și cronologia acestora, este evident și logic că acțiunea introductivă de instanță nu este o acțiune directă împotriva ordinului de salarizare, ci este o plângere împotriva "hotărârii" date de ordonatorul principal de credite în soluționarea contestației împotriva ordinului de salarizare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

3.2 Prin Notele scrise depuse la data de 21.07.2023, recurenta reclamantă a invocat prezumția legală a puterii de lucru judecat prin raportare la Sențința civilă nr. 1031/29.09.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia ÎCCJ - SCAF nr. 1382/09.03.2023, în care a fost contestat același ordin emis de același pârât, iar excepția inadmsibilității a fost respinsă.

Intimatul pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea parțială a Ordinului nr. 4183/C/16.10.2020 emis de Ministerul Justiției, prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În speță sunt incidente dispozițiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv a formulat contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Ministerul Justiției, însă s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune în anulare ce vizează exclusiv actul de stabilire a drepturilor salariale, și anume Ordinul MJ nr. 4183/C/16.10.2020, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Instanța de control judiciar observă că recurenta reclamantă a avut posibilitatea, în aplicarea principiului disponibilității părților, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., și în acord cu dispozițiile legale incidente în materie, de a-și completa acțiunea, având în vedere că pârâtul Ministerul Justiției a invocat, prin întâmpinarea formulată în cauză, excepția inadmisibilității acțiunii prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, însă prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la instanța de fond la 17.06.2021 nu a solicitat și anularea Hotărârii Ministerului Justiției materializată în adresa nr. x/2020.

Nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora răspunsul pârâtului constând în adresa nr. x/2020 nu reprezintă o hotărâre în sensul art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte constată că răspunsul comunicat de Ministerul Justiției cu adresa anterior menționată, îndeplinește condițiile pentru a fi considerat act administrativ supus controlului de legalitate în fața instanței de contencios administrativ, câtă vreme în analizarea naturii acestuia esențiale sunt efectele juridice pe care le produce în privința destinatarului, iar nu forma sau denumirea.

Hotărârile emise în soluționarea contestațiilor administrative pot fi atacate, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 7, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și, ca atare, regularitatea demersului procesual efectuat de recurenta reclamantă nu poate fi apreciată prin prisma condițiilor prevăzute de art. 1, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul negativ la solicitarea de anulare a ordinului de stabilire a drepturilor salariale, chiar și în ipoteza în care acesta ar fi unul inform, nu echivalează cu lipsa emiterii hotărârii în soluționarea contestației administrative, acesta reprezentând chiar soluția dată plângerii prealabile de către emitentul actului administrativ contestat. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale, Ministerul Justiției avea posibilitatea, din punct de vedere procedural, să admită contestația formulată de reclamantă sau să o respingă, cum, de altfel, a și procedat în prezenta cauză, reținând că solicitarea acesteia nu poate fi soluționată favorabil.

De asemenea, nu se poate susține că inexistența din cuprinsul actului a mențiunii privind calea de atac, ar fi produs părții reclamante o vătămare a drepturilor procesuale, câtă vreme aceasta a formulat contestație împotriva ordinului de salarizare, iar în discuție nu este această chestiune sau nerespectarea termenului de exercitare a contestației, ci nerespectarea normelor speciale prevăzute de art. 7 alin. (1) și alin. (2), Cap. VIII din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, în sensul necontestării hotărârii Ministerului Justiției emise în soluționarea contestației administrative.

În final, nu se poate reține nici prezumția legală a puterii de lucru judecat invocată de recurenta reclamantă cu privire la soluția pronunțată prin Sențința civilă nr. 1031/29.09.2021 de Curtea de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, definitivă prin Decizia ÎCCJ - SCAF nr. 1382/09.03.2023.

Așa cum a subliniat și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prin Sențința civilă nr. 1031/29.09.2021, Curtea de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a dispus anularea O.M.J. nr. 4181/C/16.10.2020, obligând pârâtul să emită un nou ordin de salarizare, ținând cont de indemnizația unui judecător definitiv, în sensul plății diferențelor salariale dintre veniturile efectiv încasate și cele rezultate ca urmare a recalculării indemnizației brute începând cu data de 10.09.2020, sume actualizate cu indicele de inflație și la care se adăugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Instanța de recurs constată că dosarul nr. x/2021 soluționat prin Sențința civilă nr. 1031/29.09.2021 a privit o altă reclamantă față de care s-a analizat pretenția dedusă judecății, având altfel și o cauză diferită, astfel încât nu poate fi invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pentru soluționarea unui raport juridic distinct decât cel dedus judecății inițiale.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1005 din 24 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția VIII-a contencios administrativ și fiscal

, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.