ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2191/2023

Ședința publică din data de 28 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, plângere împotriva adresei nr. x/2020, y/2021 din 24.05.2021 a CSM - Direcția resurse umane și organizare (DRUO), precum și a Dispoziției de salarizare nr. 102 din 02.04.2021, emisă de secretarul general al CSM, prin care a solicitat instanței de judecată anularea adresei menționate, precum și anularea, în parte, a Dispoziției nr. 102 din 02.04.2021 a secretarului general al CSM și modificarea art. IV și VI ale dispoziției astfel încât plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea dispoziției să se efectueze începând cu data de 01.08.2016, astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I-III ale aceleiași dispoziții și prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv ca plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Prin încheierea civilă de la data de 27 octombrie 2021 a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată iar prin sentința civilă nr. 1621 pronunțată la data de 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, și a anulat în parte actele administrative atacate cu privire la mențiunile referitoare la calculul termenului de prescripție.

A constatat că reclamantul are un drept de creanță salarială născut la data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în sumă de 605,225 RON și a obligat pârâtul să efectueze plata în aceleași condiții cu cele ale deținătorilor de hotărâri judecătorești definitive care se află în aceeași categorie salarială cu reclamantul.

Împotriva încheierii de ședință de la data de 27 octombrie 2021 și a hotărârii nr. 1621 pronunțate la data de 10 noiembrie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii de la data de 27 octombrie 2021 și a sentinței atacate cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Se susține de către recurent că instanța de fond nu a analizat și nu a aplicat în cauză legislația specifică, prevăzută de Legea nr. 554/2004 și de Legea nr. 153/2007.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emise de Direcția Resurse Umane și Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a arătat că răspunsul ordonatorului de credite concretizat prin adresa nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emisă de Direcția Resurse Umane și Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii formulat ca urmare a contestației reclamantului împotriva Dispoziției de salarizare nr. 102/2021, nu este act administrativ așa cum este acesta definit de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

A mai precizat că, în mod greșit, instanța a constatat aplicarea în cauză a prevederilor art. 7 alin. (2) din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadru nr. 153/2017 mai sus menționate atâta vreme cât adresa nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emisă de Direcția Resurse Umane și Organizare nu reprezintă o hotărâre a organelor de conducere a Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, adresa contestată nu intră nici în noțiunea de act administrativ, așa cum acesta este definit de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, întrucât nu naște, nu modifică și nici nu stinge raporturi juridice și nici în categoria hotărârilor organelor prevăzute la art. 7 alin. (1) din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadru nr. 153/2017 ci reprezintă exclusiv răspunsul autorității la plângerea prealabilă formulată de reclamant în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, a solicitat admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emise de Direcția Resurse Umane și Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și în consecință respingerea acestuia ca inadmisibil.

Cu privire la excepția lipsei de interes pentru pretențiile aferente perioadei 10.12.2016-27.02.2017, a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei de interes, reținând faptul că intimatul-reclamant ar obține vreun folos material prin exercitarea prezentei cereri de chemare în judecată cu referire la pretențiile aferente perioadei 10.12.2016-27.02.2017.

Intimatul-reclamant A. nu mai justifică un interes actual pentru pretențiile aferente perioadei 10.12.2016 - 27.02.2017 întrucât prin sentința civilă nr. 2360/26.06.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, executorie și definitivă, a fost admisă acțiunea acestuia și a fost obligat pârâtul Institutul Național al Magistraturii să plătească reclamantului drepturile salariale în raport de VRS 605,22 RON aferente perioadei 10.12.2016 - 27.02.2017.

În concluzie, întrucât prezentul demers judiciar nu poate aduce reclamantului niciun folos practic, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., a solicitat admiterea excepției lipsei de interes pentru pretențiile aferente perioadei 10.12.2016 - 27.02.2017 și respingerea ca lipsită de interes a cererii formulate de intimatul-reclamant A..

A mai arătat același recurent că instanța de fond a dispus în mod nelegal admiterea acțiunii formulate de intimatul-reclamant si anularea în parte a actelor administrative atacate cu privire la mențiunea referitoare la calculul termenului de prescripție, în calea de atac declarată de subscrisul fiind incident motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte, și anume: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (cum ar fi aplicarea unei norme de drept comun la situații pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situații care nu cad sub incidența ei etc); textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură și, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea dată în speță nu este justă); violarea unor principii generale de drept etc.

Criticile circumscrise acestui motiv de nelegalitate constau în faptul că instanța de fond a procedat la o greșită interpretare si aplicare a dispozițiilor legale privitoare la nivelul maxim de salarizare, astfel cum acestea au fost interpretate prin deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și a prevederilor referitoare instituția prescripției extinctive.

Cu referire la principiile echității, egalității de tratament și al nediscriminării rezultând din considerentele deciziilor Curții Constituționale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție la care face referire instanța de fond în considerente, a arătat că în virtutea respectării acestor principii, Consiliul Superior al Magistraturii a procedat la emiterea Dispoziției nr. 102 din 02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii prin care au fost recunoscute drepturi salariate pe cale administrativă și în favoarea intimatului-reclamant.

Cu referire la principiul constituțional al egalității în fața legii, a invocat paragraful nr. 29 din considerentele Deciziei nr. 794/2016 prin care Curtea Constituțională a statuat că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Prin urmare, în lumina interpretării date de Curtea Constituțională și care se impune cu titlu obligatoriu tuturor instituțiilor, principiul egalității de tratament urmează să corecteze diferențele existente la nivelul cuantumului indemnizațiilor de încadrare primite de persoane aflate în situații profesionale identice, nu în ceea ce privește data de la care trebuie să se acorde aceste drepturi, cum în mod eronat a reținut instanța de fond.

A precizat partea că, contrar susținerilor instanței de fond, prin recunoașterea drepturilor salariale solicitate cu respectarea termenului de prescripție, Consiliul Superior al Magistraturii a acționat în limitele legii dar și a marjei de apreciere recunoscute de legiuitor, ținând totodată cont de analiza impactului acestor măsuri asupra bugetului instituției precum și de faptul că toate măsurile de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public sunt supuse controlului Curții de Conturi.

Acceptând argumentele intimatului-reclamant și ale instanței de fond se produce în cauză chiar o nesocotire a puterii de lucru judecat a celor statuate prin sentința civilă nr. 2360 pronunțată la data de 26.06.2020 de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019.

Mai mult decât atât, hotărârile judecătorești la care face trimitere instanța de fond reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc în virtutea principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești doar părțile litigante, data de la care urmează a fi acordate aceste drepturi neputând fi aceeași pentru toți beneficiarii.

Așadar, principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Hotărârile judecătorești la care face trimitere reclamantul reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin aceasta neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

A mai menționat recurentul că, în mod eronat, a reținut instanța de fond încălcarea principiilor discriminării prin pretinsa împărțire a unei categorii de angajați cu aceleași funcții, grade și gradații, vechime în muncă și în specialitate în două subcategorii, ci subscrisul a dat eficiență principiului egalizării indemnizațiilor pentru persoanele cu aceleași funcții, grade și gradații, vechime în muncă și în specialitate, cu aplicarea dispozițiilor privind termenul de prescripție fie de la data emiterii dispoziției pentru persoanele care nu au obținut hotărâri judecătorești în contradictoriu cu subscrisul, fie potrivit dispozițiilor hotărârilor judecătorești pentru acele persoane care aveau un titlu executoriu împotriva Consiliului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului formulat împotriva încheierii de ședință din data de 27.10.2021 precum și împotriva sentinței civile nr. 1621 din data de 10.11.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, casarea acestora și rejudecând, admiterea în prealabil a excepției inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emise de Direcția Resurse Umane și Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecința respingerii acestuia ca inadmisibil, admiterea excepției lipsei de interes pentru pretențiile aferente perioadei 10.12.2016-27.02.2017, cu consecința respingerii cererii ca fiind lipsite de interes, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de intimatul-reclamant A..

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate.

În esență, a solicitat intimatul înlăturarea criticilor formulate de recurent cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată precum și cu privire la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii.

Pe fondul cauzei, același intimat arată faptul că Consiliul Superior al Magistraturii are ca fundament al susținerilor sale o premisă greșită, care contravine întregii.

Prin urmare, emiterea dispoziției de salarizare nu este un simplu act unilateral de voință facultativ al CSM, în calitate de debitor al unei creanțe, așa cum încearcă să acrediteze recurentul, ci reprezintă îndeplinirea unei obligații legale. Dispoziția nr. 102/2021 este un act administrativ emis de secretarul general al CSM, în calitatea instituției de autoritate publică, în regim de putere publică și în vederea organizării executării în concret a legii, act administrativ care dă naștere unor raporturi juridice. In acest sens, în preambulul dispoziției sunt enumerate actele normative (legile și ordonanțele de urgență) și este invocată Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, în temeiul cărora a fost emisă dispoziția respectivă.

Totodată, dispoziția de salarizare nu reprezintă o simplă "recunoaștere" benevolă, pură și simplă, a unor creanțe, ci aceasta a fost emisă în considerarea unei obligații legale deoarece, în calitatea sa de ordonator principal de credite, CSM avea obligația legală, prevăzută prin legislația și jurisprudența indicate în chiar preambulul dispoziției, de a stabili la nivel maxim salariul de bază/indemnizației de încadrare a personalului și de a plăti diferențele salariale conform dispozitivului hotărârilor judecătorești definitive în materia salarizării. Dovada indubitabilă în acest sens este aceea că temeiurile legale invocate stabilesc în mod clar chiar această obligație, iar hotărârile judecătorești pe baza cărora această obligație a fost îndeplinită sunt invocate, la rândul lor, în preambulul Dispoziției nr. 102/2021.

Obligația CSM de a aplica în mod direct chiar prevederile constituționale în această materie este consacrată prin considerentele general obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale de la par. 37.

Se prevalează intimatul de jurisprudența ÎCCJ și a instanței constituționale pentru a combate afirmația recurentului care a susținut că nu se poate reține caracterul obligatoriu și forța executorie a hotărârilor judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale în favoarea altor persoane.

A precizat că pârâtul CSM nu a respectat decât în mod parțial dispozitivul acestor hotărâri judecătorești definitive care au aplicabilitate generală și nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitivul hotărârilor judecătorești (data de 01.08.2016), ci începând cu data de 02.04.2018 (cu 3 ani înainte de emiterea Deciziei-cadru nr. 102/2021), ceea ce a condus la salarizarea diferită a magistraților, prin raportarea salarizării la o VRS majorată, dar începând de la date diferite. Obligația legală de a egaliza salariile la nivel maxim conform hotărârilor judecătorești, indiferent de perioadă, a fost încălcată de pârâtul CSM printr-o aplicare sui generis a instituției prescripției dreptului material la acțiune, în mod unilateral.

Este evident că pârâtul CSM nu a acționat în procedura de emitere a Dispoziției nr. 102/2021 în calitate de organ de jurisdicție, aceasta fiind, de altfel, emisă de secretarul general al acestui for, și nu de Consiliu, care are și atribuții jurisdicționale, dar în niciun caz în materia salarizării.

Deși are calitatea de emitent, CSM nu a înțeles că această dispoziție de salarizare nu este o simplă recunoaștere a unei creanțe făcută de o persoană împotriva căreia curge prescripția. Dispoziția este un act administrativ emis de secretarul general al CSM, în calitatea sa de autoritate publică, în regim de putere publică și în vederea organizării executării în concret a legii, act administrativ care dă naștere unor raporturi juridice.

Totodată, dispoziția de salarizare nu reprezintă o recunoaștere benevolă, pură și simplă, a unor creanțe, așa cum încearcă să acrediteze pârâtul CSM, deoarece aceasta este emisă în considerarea unei obligații legale. Fiind emisă în îndeplinirea unei obligații prevăzute de lege și în aplicarea directă a unor dispoziții constituționale, așa cum prevede Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Dispoziția nr. 102/2021 trebuia să se conformeze cerințelor de formă si conținut impuse de obligația legală a stabilirii la nivel maxim a salariilor, conform hotărârilor judecătorești definitive, și nu cerințelor unei simple recunoașteri a unei creanțe, făcută de o persoană particulară.

Discriminarea și lipsa egalității de tratament nu sunt decât consecințe ale neaplicării sau aplicării parțiale a legislației și a jurisprudenței în materie, așa cum s-a întâmplat în cazul emiterii Dispoziției nr. 102/2021 și a celorlalte acte de salarizare.

Cât privește hotărârile judecătorești prin care s-a stabilit majorarea indemnizației de încadrare, a precizat intimatul că Curtea Constituțională a făcut distincție între hotărârile judecătorești care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, precum cele invocate în preambulul dispoziției de salarizare, chiar dacă au efecte inter partes, și cele prin care se recunosc anumite drepturi în baza unor situații particulare, constatând că se impune ca primele să fie luate în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice.

Așadar, pentru perioada începând cu 01.08.2016, drepturile salariale majorate ce i se cuvin, la fel ca tuturor celorlalți magistrați aflați în aceeași situație, sunt cele care sunt stabilite prin hotărârile definitive, enumerate inclusiv în preambulul Dispoziției nr. 102/2021. Respectarea Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ este obligatorie, iar, în calitatea sa de autoritate publică, CSM avea, de asemenea, obligația de a respecta cele statuate de Curtea Constituțională și de ÎCCJ cu privire la egalizarea la nivel maxim a salariilor conform hotărârilor judecătorești definitive prin care se acordă majorări salariale personalului din Familia ocupațională "Justiție", precum și cu privire la aplicabilitatea generală a acestor hotărâri judecătorești.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat instanței de judecată anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din 24.05.2021 a CSM - Direcția resurse umane și organizare (DRUO), precum și anularea, în parte, a Dispoziției de salarizare nr. 102 din 02.04.2021, emisă de secretarul general al CSM, și modificarea art. IV și VI ale dispoziției astfel încât plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea dispoziției să se efectueze, începând cu data de 01.08.2016, astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I-III ale aceleiași dispoziții și prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv ca plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Curtea de Apel București, prin încheierea de la data de 27.10.2021 a respins excepția inadmisibilității, iar prin sentința civilă nr. 1621 de la data de 11 noiembrie 2021, a admis acțiunea și a anulat, în parte, actele administrative atacate cu privire la mențiunile referitoare la calculul termenului de prescripție.

Soluția Curții de Apel București este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale, reținând că în cauză motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prevede: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea dispozițiilor precitate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Observând criticile formulate de recurentul – pârât și analizând sentința recurată, Înalta Curte constată că problema supusă judecății este soluția corectă sau incorectă pronunțată de prima instanță cu privire la cererea intimatului –reclamant A. de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Prin urmare, nemulțumirea recurentului vizează modalitatea de interpretare și de aplicare a legii materiale situației de fapt deduse judecății în prezenta cauză.

Plecând de la acest aspect, Înalta Curte va reține că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, niciuna din criticile formulate nefiind apte să determine casarea hotărârii.

Critica ce vizează greșita respingere a excepției inadmisibilității anulării adresei nr. x/2020,8/7067/2021 de la data de 24.05.2021 emisă ca urmare a contestației intimatului împotriva Dispoziției de salarizare nr. 102/2021, ca urmare a faptului că adresa nu este un act administrativ cf. art. 2 alin. (1) lit. c) din legea nr. 554/2004 nu poate fi primită.

Prin adresa nr. x/2020,8/7067/2021 de la data de 24.05.2021, Direcția de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a comunicat recurentului răspunsul cu privire la contestația formulată de acesta împotriva Dispoziției nr. 102/2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii.

Necontestat, conform art. 7 din Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2017, act normativ aplicabil în cauză, hotărârile organelor prevăzute la alin. (1) din acest act normativ (în cauză, ale Consiliului Superior al Magistraturii) pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, neavând relevanță forma care a îmbrăcat-o soluția dată contestației sale îndreptate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale pentru perioada în care a deținut funcția de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii, în raport cu soluția pronunțată la fondul cauzei.

Pe de altă parte, critica formulată nu are efect juridic în raport de soluția pronunțată în cauză.

Prin cea de-a doua critică din recurs se invocă greșita respingere a excepției lipsei de interes de către prima instanță.

Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în "justificarea unui interes", iar "interesul de a acționa trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual".

Interesul judiciar este o condiție necesară pentru dobândirea calității de parte în proces și se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obține oricare dintre părți de pe urma activității judiciare pe care intenționează să o desfășoare.

Conform art. 33 din C. proc. civ. republicat, cu modificările ulterioare, nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim, personal - adică propriu celui ce promovează acțiunea, născut și actual - respectiv un interes care se află în ființă la data promovării acțiunii și pe tot timpul exercitării acesteia.

Interesul, ca folos practic imediat pe care îl are o parte și pe care trebuie să îl demonstreze pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, trebuie să existe pe tot parcursul procesului.

În lumina celor anterior expuse, în acord cu prima instanță, reține Înalta Curte faptul că, dimpotrivă, reclamantul justifică un interes în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată din perspectiva faptului că prin litigiul de față, reclamantul a contestat dispoziția de salarizare prin care i –au fost calculate drepturile salariale stabilite în mod definitiv, într-adevăr la o valoare de referință de 605,225, în cadrul unui alt proces, în materia litigiilor de muncă.

Ca atare, prin prezenta acțiune, formulată de reclamant în materia contenciosului administrativ, acesta a urmărit anularea actelor administrative vătămătoare prin care se invocă un calcul greșit al drepturilor sale salariale, ca urmare a punerii în executare defectuoase a titlului prin care s-a stabilit în dosarul nr. x/2019 că drepturile salariale se vor calcula prin raportare la o valoarea sectorială de referință maximă de 605,225.

Pe cale de consecință, nu se poate valida critica recurentului – pârât în sensul că ar fi eludate în cauză normele de drept procedural civil relative la justificarea de partea reclamantă a interesului la momentul formulării acțiunii introductive sens în care excepția lipsei de interes a fost în mod corect respinsă de prima instanță.

Prin cea de-a treia critică s-a susținut că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale din perspectiva nivelului maxim de salarizare, nefiind respectat principiul egalității în fața legii cu trimitere la Decizia CCR nr. 764/2016 prin care Curtea Constituțională a statuat că se instituie un tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Contrar opiniei recurentului, prin actele de salarizare emise, acesta nu și-a îndeplinit obligațiile legale, beneficiarul actului administrativ având posibilitatea de a solicita intervenția instanței de contencios administrativ ceea ce reclamantul a și făcut.

În considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 794/2016 s-a reținut că excluderea majorărilor salariale, stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, de la calculul nivelului maximal al indemnizației de încadrare din cadrul autorităților publice, are caracter neconstituțional.

Înalta Curte va valida argumentul intimatului - reclamant care a recunoscut că drepturile sale salariale, deși consfințite prin titlu executoriu la valoarea de referință sectorială maximă de 605,225, au fost calculate, în mod eronat de către pârât prin raportare la o perioadă de timp mai mică decât cea menționată în titlul executoriu amintit în preambulul ordinului de salarizare contestat, tocmai această modalitate de calcul fiind criticată pe calea prezentului demers procesual.

În ceea ce privește prescripția extinctivă, Înalta Curte reține că, în conformitate cu disp. art. 2506 alin. (1) și alin. (2) C. civ. prescripția nu operează de plin drept, debitorul obligației având posibilitatea, după împlinirea termenului de prescripție, să execute prestația.

Ca atare, nu se poate aprecia că recurentul – pârât a respectat principiile consfințite de jurisprudența ÎCCJ și nici pe cele statuate de instanța de contencios constituțional în condițiile în care, pentru persoane aflate în situații identice, a particularizat executarea titlului prin emiterea unor ordine de salarizare distincte.

Și ultima critică ce vizează pretinsa autoritate de lucru judecat prin raportare la decizia definitivă pronunțată de Tribunalul București – secția a VIII-a de conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, reține Înalta Curte faptul că în cauză nu se confirmă ipoteza legală de la art. 431 C. proc. civ.. Astfel, textul de lege precizează că nimeni nu poate fi chemat în judecată în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Or, tripla identitate de părți, obiect și cauză cerută de textul legal anterior amintit nu se relevă în dosarul de față prin raportare la cererea formulată în dosarul nr. x/2019, prin prezentul litigiu reclamantul urmărind anularea unui act administrativ emis de Consiliul Superior al Magistraturii pe când prin litigiul de pe rolul Tribunalului București același reclamant a urmărit stabilirea, în cadrul raporturilor de muncă, a drepturilor salariale la un anumit nivel.

În acest sens, cu lejeritate se poate observa, că cele două cereri de chemare în judecată sunt diferite din perspectiva obiectului acestora și a cauzei pe care fiecare dintre ele se întemeiază, motiv pentru care critica expusă de recurentul – pârât cu privire la puterea de lucru judecat nu are susținere.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva încheierii de ședință din data de 27 octombrie 2021 și a sentinței civile nr. 1621 din 10 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 aprilie 2023.