ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5823/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.06.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva deciziei nr. 14628/17.05.2018 emisă de FGA, solicitând desființarea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 19.328,27 RON, reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului.

Prin sentința civilă nr. 57 din data de 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2. anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea contestației formulate de acesta împotriva deciziei nr. 14628/17.05.2018, desființarea acesteia și obligarea pârâtului la plata sumei de 19.328,27 RON reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului.

Din sinteza aspectelor invocate de recurent, rezultă că acesta critică maniera în care judecătorul fondului a tratat chestiunea prezumției de temeinicie de care se bucură concluziile agentului constatator expuse în procesul-verbal Seria x nr. x/01.12.2016, din cuprinsul căruia rezultă, în opinia recurentului, faptul că șoferul vinovat de producerea accidentului este șoferul autoturismului x, ce, la data producerii evenimentului rutier, era asigurat RCA cu polița nr. x, emisă de societatea de asigurări B.. S.A.

Afirmă, în esență, recurentul că procesul-verbal de constatare a contravenției este un act administrativ oficial cu caracter jurisdicțional, ce, până la proba contrară, face deplina dovadă a aspectelor învederate în cuprinsul său, iar constatările înscrise de către agentul constatator în cuprinsul procesului-verbal au fost făcute personal de către acesta. Mai arată că, în cadrul procedurii administrative derulate de intimat în soluționarea dosarului de dauna x/B., nu au fost administrate alte probe care să răstoarne prezumția de temeinicie și legalitate a procesului-verbal, nefiind audiat martorul asistent sau administrat un raport de expertiză care să stabilească dinamica producerii accidentului.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția tardivității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/13.03.2017, adresată de recurentul - reclamant A. intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), recurentul a solicitat achitarea sumei de 19.328,27 RON, cu titlu de contravaloare a prejudiciului suferit prin avarierea autoturismului proprietatea sa, urmare a evenimentului rutier din data de 01.12.2016, produs, în opinia recurentului, din culpa conducătorului autoturismului cu număr de înmatriculare x, asigurat RCA de B.. S.A., conform poliței seria x/17/G17/HR nr. x, emisă la data de 25.04.2016, pentru perioada asigurată cuprinsă între 26.04.2016-25.04.2017.

O astfel de cerere de plată a fost respinsă de FGA prin decizia nr. 14628/17.05.2018 ("decizia FGA"), prin demersul judiciar pendinte reclamantul învestind instanța de contencios administrativ cu o acțiune având drept obiect anularea unui astfel de act administrativ cu caracter individual.

Legalitatea deciziei FGA a fost, însă, confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din cuprinsul aspectelor expuse în memoriul de recurs, rezultă că ceea ce critică, în realitate, recurentul este maniera în care prima instanță a apreciat limitele prezumției de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de contravenție nr. x/01.12.2016, întocmit de agentul constatator cu ocazia producerii accidentului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, deși unul din principalele aspecte ce țin de esența dreptului administrativ este reprezentat de forța juridică specifică actului administrativ, care este grefată, printre altele, pe prezumția de temeinicie (veridicitate), după cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 18 iulie 2012) este criticabilă o absolutizare a unei astfel de prezumții a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor în materia circulației pe drumurile publice, instanțele fiind obligate, în exercitarea rolului activ, să realizeze o analiză concretă a actului administrativ. A înclina balanța în favoarea prezumției de veridicitate înseamnă a îmbrățișa o abordare contrară standardelor CEDO expuse în Hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 și 3 aprilie 2012, pronunțate în cauzele Anghel împotriva României, Albert împotriva României, Nicoleta Gheorghe împotriva României și în deciziile de admisibilitate pronunțate la data de 28 iunie 2011 și la data de 13 martie 2012 în cauzele Ioan Pop împotriva României, și Haiducu și alte 16 cereri împotriva României. Astfel, deși procesul-verbal se bucură de o prezumție de adevăr, nu poate, prin el însuși, proba vinovăția unei persoane, cu atât mai mult în ipoteza faptei care nu a fost constatată ex propriis sensibus, de către agentul constatator.

Or, contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte constată, dintr-o primă perspectivă, că procesul-verbal de sancționare contravențională nr. x/01.12.2016 a fost încheiat în baza declarațiilor celor doi șoferi ai autoturismelor implicate în accident, iar nu în temeiul constatărilor proprii ale agentului de poliție (aspect ce rezultă din numărul de înregistrare și din ora 21:35, înscrise pe declarațiile date de cei doi șoferi, coroborate cu ora înscrisă în procesul-verbal de constatare a contravenției încheiat de agentul constatator, ce este menționată ca fiind 22.25). Pe cale de consecință, un atare proces-verbal (pe care, de altfel, contravenientul a și refuzat să îl semneze, potrivit mențiunii din cuprinsul acestuia) nu poate fi considerat o probă directă a modalității în care s-a produs accidentul.

Totodată, nu trebuie uitat faptul că, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 (lege în temeiul căreia s-a încheiat polița de asigurare), asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar potrivit art. 50 din aceeași lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Așadar, o condiție esențială pentru ca asigurătorul să achite despăgubirea este producerea prejudiciului de către asigurat, iar un atare aspect presupune o coroborare a avariilor prezentate de bun (autoturism) cu modul de desfășurare a evenimentului rutier, spre a se putea stabili o legătură de cauzalitate între respectivele avarii (a căror contravaloare este solicitată) și dinamica accidentului.

În lipsa unei astfel de coroborări, nu se poate concluziona nici în sensul existenței unui prejudiciu cert, care să poate fi direct legat de accidentul în discuție (iar nu de alte contexte în care autoturismul ar fi putut fi implicat și avariat) și nici în sensul existenței unei culpe, analizată din perspectiva producerii respectivelor avarii.

Or, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte consideră că sus indicatele aspecte nu pot fi extrase din elementele statuate în procesul-verbal de contravenție.

Totodată, neconcordanțele incontestabile privind dinamica producerii accidentului, ce rezultă din declarațiile celor doi conducători auto, coroborate cu tipul avariilor celor două autoturisme (astfel cum au fost acestea detaliate de instanța de fond), nu permit stabilirea unei vinovății a persoanei asigurate la asigurătorul în faliment B.. S.A. în producerea acelor avarii invocate de recurent ca fiind aduse, prin accidentul rutier din data de 01.12.2016, autoturismului său (pentru care recurentul solicită acordarea sumei de 19.328,27 RON).

Cum nu poate fi stabilită legătura cauză-efect dintre prejudiciul invocat și fapta asiguratului (ce trebuia probată de recurent, care nici nu a solicitat încuviințarea unor probe în acest sens), nu revine în obligația de plată a asigurătorului în faliment și nici în obligația de garantare a Fondului de Garantare a Asiguraților, acoperirea unui astfel de prejudiciu.

Relevante sunt și prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, care dispun că:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.". Totodată, potrivit art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților:

"Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare; (...)". Urmare a acestor verificări, Fondul de Garantare a Asiguraților dispune plata "creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile", conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod corect faptul că pârâtul FGA a respectat aceste prevederi legale în procedura de analiză a creanței solicitate de reclamantul A., decizia de respingere a cererii de plată formulată de acesta fiind legal emisă în raport de înscrisurile avute la dispoziție, care nu confirmă culpa conducătorului auto C., asigurat RCA de B.. S.A. conform poliței seria x/17/G17/HR nr. x din 25.04.2016, în producerea avariilor suferite de autoturismul proprietatea reclamantului.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că soluția instanței de fond este rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare și nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 57 din data de 11 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 57 din data de 11 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.