ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5822/2020

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Întreprinderea Individuală A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6481/14.06.2017, emisă de pârât, prin care a fost soluționată cererea de plată înregistrată sub nr. x/09.08.2016, solicitând admiterea contestației, cu consecința anulării în parte a Deciziei nr. 6481/2017 și obligarea pârâtei la plata întregii sume solicitate, respectiv 20.702,32 RON, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 557 din 13 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Întreprinderea Individuală A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 6481/14.06.2017, emisă de pârât, obligându-l pe acesta din urmă la plată către reclamant a sumei de 20.702,32 RON, reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului avariat.

Împotriva sentinței civile nr. 557 din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea contestației formulată de către intimatul-reclamant.

Recurentul-pârât, în susținerea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a învederat că, în mod greșit prin sentința recurată a fost soluționată pe fond cererea de plată și a fost obligat direct la plata sumei solicitate prin aceasta, fără a se avea în vedere că o parte din sumă era deja achitată prin decizia contestată.

Apreciază că această soluție nu a fost motivată de instanța de fond, care, încălcând dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, s-a substituit Comisiei FGA, care este unica autoritate cu atribuții în analizarea unei cereri de plată prin prisma documentelor justificative.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, ale Normei ASF nr. 23/2014, precum și ale art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015.

Recurentul-pârât a mai învederat că petentul nu a prezentat un calcul propriu, însoțit de documente justificative, iar instanța de fond a analizat greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză.

În speță, asigurătorul deținea o poliță Casco Exclusiv, fiind aplicabile Condițiile de Asigurare prevăzute în contract, mod greșit instanța de fond apreciind că sunt incidente dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, care se referă la asigurarea de răspundere civilă obligatorie polițele asiguraților RCA, și nu la asigurații Casco.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 iunie 2018, intimata-reclamantă Întreprinderea Individuală A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în primă instanță.

A solicitat și cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Prin cererea de plată înregistrată sub numărul x/09.08.2016, la Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta Întreprinderea Individuală A. a solicitat suma de 20.702,32 RON, reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului avariat.

Prin Decizia nr. 6481/14.06.2017, emisă de pârât, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 9.039 RON și a respins cererea de plată cu privire la suma de 11.663 RON, în considerentele deciziei fiind avute în vedere dispozițiile art. 8.5. lit. b) din Condițiile de Asigurare.

În ceea ce privește criticile pe care recurentul-pârât le subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a arătat argumentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției recurate, fiind respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ.

Având în vedere că prin decizia contestată autoritatea administrativă a soluționat pe fond cererea de plată formulată de către reclamantă, apreciind că se impune doar admiterea în parte a acesteia, prin raportare la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, în mod corect instanța de fond a obligat pârâtul la plata întregii sume solicitată prin cererea de plată de către reclamantă, această sumă reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului avariat.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar lipsa motivării nu poate fi reținută raportat la conținutul sentinței atacate.

Astfel, prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Potrivit art. 8.5. din "Condițiile de Asigurare" stipulate în contractul Casco "Dacă valoarea estimată a reparațiilor depășește 85% din suma asigurată se va considera că s-a produs daună totală economică. În acest caz în calculul Indemnizației se va ține cont de următoarele: (…) b) valoarea de piață/reală a autovehiculului din care se scade valoarea pieselor și subansamblelor (inclusiv a dotărilor opționale/suplimentare cuprinse în asigurare) neavariate, stabilită pe baza Grilei de uzură a Asigurătorului, dacă Asiguratul renunță la repararea autovehiculului; valoarea totală a pieselor și subansamblelor neavariate nu poate fi mai mică de 10% și nici mai mare de 40% din valoarea reală a autovehiculului".

Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile stipulate în Condițiile de asigurare prevăzute în contractul Casco dar, în mod corect, a reținut că în cuprinsul condițiilor particulare privind asigurarea de avarii și furt existente la dosarul cauzei, referirea exclusivă prevăzută în dispozițiile art. 8.5. lit. b) are în vedere situația în care valoarea estimativă a reparațiilor depășește 85% din suma asigurată, astfel încât doar în această ipoteză devine aplicabil algoritmul de calcul folosit de către pârât pentru a se concluziona în sensul existenței unei daune totale economice.

Prin urmare, coroborând materialul probator administrat în cauză, din care a reieșit faptul că valoarea sumei asigurate a fost de 6.106,88 euro, respectiv 28.013,47 RON, iar valoarea totală a sumei solicitate la plată - 20.707,32 RON reprezintă 73,90% din suma asigurată, respectiv un procent mai mic de 85%, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a exclus aplicarea în speță a dispozițiilor art. 8.5. lit. b) din Condițiile de asigurare.

Cu privire la criticile recurentului-pârât privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților:

"În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

De asemenea, conform dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6), (7) și (8) din Norma A.S.F nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate.

(8) Dacă pentru unele părți componente sau piese ale vehiculului nu există prețuri practicate de unitățile de specialitate, valoarea de nou a acestora se stabilește pe baza prețurilor din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto pentru piese de schimb sau, în lipsă, prin asimilare cu prețurile din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto ori cu cele practicate de unitățile de specialitate, pentru părțile componente ori piesele unor vehicule similare."

Reținându-se că în vederea evaluării pagubei, intimatul-reclamant a solicitat societății B. S.R.L. emiterea unui deviz estimativ și a unei facturi proforme, din care a reieșit că valoarea totală a despăgubirilor la care este îndrituit asiguratul este în cuantum de 23.793,26 RON, iar asigurătorul a evaluat paguba la suma de 20.702,32 RON, conform Notei de evaluare a avariilor ce se regăsește la dosarul instanței de fond, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare în speță a dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 23/2014.

De altfel, în același sens sunt și prevederile art. 8.4. din Condițiile de asigurare ale contractului Casco, potrivit cărora "În cazul înlocuirii/reparației consecință a producerii evenimentului asigurat cuantumul daunei asigurate este egal cu costul reparațiilor și/sau înlocuirilor părților componente sau pieselor avariate ale acestora, potrivit soluțiilor tehnologice stabilite de către Asigurător prin procesul-verbal de constatare, inclusiv cheltuielile pentru materiale și manoperă aferente".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege", iar suma la care este îndreptățit intimatul-reclamant se încadrează în limita plafonului de 450.000 RON stabilit de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a aproba cererea de plată nr. x/09.08.2016, pentru suma de de 20.702,32 RON, reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului avariat, este nelegal, astfel că hotărârea recurată care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la solicitarea intimatului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că potrivit art. 452 din C. proc. civ., "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", or, în cauză, intimatul-reclamant nu a indicat cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate și nici nu a făcut dovada existenței acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 557 din 13 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.