ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5820/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.03.2018 sub nr. x/2018, reclamantele A., B., C., D., E., F., G. și H. au formulat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș, plângere împotriva ordinului nr. 576/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiției prin care au solicitat:

i. anularea în parte a actului administrativ contestat și obligarea Ministrului Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, în care să fie acordate sporurile potrivit noii legi de salarizare, după cum urmează:

- sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%;

- sporul pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de până la 5%;

ii. obligarea pârâților la plata diferenței, dintre remunerația care include sporurile solicitate și cea plătită efectiv reclamanților, începând cu 1 ianuarie 2018, actualizarea cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar, până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamante ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva hotărârii menționate la punctul I.2 au formulat apel (recalificat, de instanță, drept recurs) reclamantele D., H., C., G., B., F., A. și E. prin care au solicitat, în esență, casarea hotărârii atacate iar, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ, astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac promovate, au arătat, în esență, reclamantele că instanța de fond a procedat la o eronată interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017 și a celor ale art. 4 și 5 din Anexa V Cap. VIII a unui astfel de act normativ, în contextul în care soluția judecătorului fondului pleacă de la premisa eronată a limitării cuantumului sporurilor la 30% per angajat, contravenind astfel prevederilor Legii nr. 153/2017, ce reglementează o aplicare a unei astfel de limitări per ordonator de credite.

Mai arată recurentele- reclamante, că potrivit anexei nr. 3 din ordinul contestat: sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este acordat în procent de aproximativ 14%, în loc de cel de 25% reglementat prin Legea nr. 153/2017, iar sporul pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de până la 5%, nu a fost acordat, motiv pentru care apreciază că o astfel de modalitate de aplicare a legii conduce la anihilarea unor drepturi ce le sunt recunoscute în plan normativ.

Totodată, susțin recurentele - reclamante că dispozițiile cuprinse în art. 25 din cap. III secțiunea III din Legea nr. 153/2017, ce limitează cuantumul sporurilor la 30% din suma salariilor de bază pentru fiecare ordonator de credite, reprezintă norme generale în materia drepturilor salariale, în raport de care prevederile Anexei V din același act normativ, ce reglementează, în domeniul de activitate al "Justiție", sporuri în cuantum maxim total de 45%, au natura unor norme speciale, aplicabile acestei familii ocupaționale și derogatorii de la norma generală.

3.2. În cauză a formulat recurs incident și pârâtul Ministerul Justiției, prin care, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a sentinței civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor bănești și al respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În susținerea căii de atac, a arătat, în esență, recurentul - pârât că soluția primei instanțe a ignorat faptul că Ministerul Justiției nu se află în niciun raport juridic cu recurentele-reclamante, de dreptul muncii ori de altă natură, fiind doar parte a unui raport juridic financiar, ce implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002.

Susține recurentul - pârât că, atâta vreme cât tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale recurentelor - reclamante sunt stabilite cu Tribunalul Argeș, drepturile salariale ale acestora sunt datorate, calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, Ministerul Justiției neputând fi atras în proces de personalul instanțelor de judecată, în cauzele care au drept obiect plata drepturilor bănești.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată, în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin întâmpinare recurentul - pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului formulat de recurentele - reclamante, ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 146 din 17 ianuarie 2019, ca fiind temeinică și legală în ceea ce privește soluția pronunțată asupra fondului cauzei.

Deși legal citați, intimații pârâți Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești nu au formulat întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele D., H., C., G., B., F., A. și E. este nefondat, însă apreciază ca fiind fondat recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte nu poate împărtăși, însă, opinia recurentelor - reclamante, apreciind criticile invocate de acestea ca fiind nefondate, iar soluția instanței de fond drept conformă prevederilor legale aplicabile materiei, nefiind incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:

"Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

Așadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut, în mod expres, faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la valoarea totală a fondului salariilor de bază la nivelul ordonatorului de credite. De asemenea, chiar dacă, prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal.

Procentele sus indicate reprezintă limite maxime stabilite de legiuitor, iar, în acord cu raționamentul instanței de fond, pe care îl apreciază ca fiind unul conform literei și spiritului normei în discuție, Înalta Curte reține că recurentelor - reclamante nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor într-un astfel de cuantum (maxim). Astfel, legiuitorul stabilește în patrimoniul recurentelor doar dreptul la acordarea sporurilor, valoarea acestora urmând a fi determinată prin aplicarea dublei condiționări invocate și de judecătorul fondului, respectiv: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.

Astfel, determinarea, în concret, a întinderii fiecăruia dintre sporuri intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia acesta poate opta pentru cuantumul pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus menționate, Înalta Curte consideră că autoritatea pârâtă a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscută de legiuitor, din cuprinsul anexei 3 la Ordinul nr. 576/C/06.02.2018 rezultând că recurentelor - reclamante le-au fost acordate atât sporurile pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, dar și cel pentru păstrarea confidențialității, despre care recurentele afirmă, în mod nefondat, în calea de atac promovată, că nu ar fi fost conferit.

Astfel, nu există vreo pasivitate a ordonatorului de credite în aplicarea normelor legale, din moment ce sporurile se regăsesc în actul administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale, faptul că acestea nu sunt acordate în procentul clamat de recurentele - reclamante nefiind de natură a genera nelegalitatea actului administrativ atacat, în condițiile în care se respectă limita maximă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate și prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel:

a) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].

b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare." (art. 5).

Sus indicatele aspecte (dezlegate pe calea recursului în interesul legii) vin să infirme și teza caracterului prevederilor art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 de normă specială, față de prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, invocată de recurentele - reclamante.

Astfel, nu există un raport normă specială - normă generală, între cele două seturi de reglementări, câtă vreme acestea reglementează, în esență, ipoteze diferite. Astfel, limitele maxime prevăzute în Anexa V vizează suma salariului individual, în timp ce limita de 30%, prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează suma salariilor de bază, la nivel de ordonator de credite.

Totodată, Înalta Curte reține că, în mod contrar celor afirmate de recurentele - reclamante, din datele învederate de către pârâtul Ministerul Justiției la solicitarea primei instanțe, astfel cum sunt acestea redate prin notele de ședință din data de 9 ianuarie 2019, rezultă că la identificarea manierei de acordare a sporurilor, respectiv a încadrării acestora în limita de 30%, a fost avut în vedere impactul lor asupra fondului salariilor de bază al ordonatorului de credite reprezentat de Tribunalul Argeș, indicându-se că ponderea sporurilor în raport de nivelul indemnizațiilor lunare de încadrare era, la momentul relevant cauzei, de 27,39%.

Contrar celor afirmate de recurentele - reclamante, în verificarea legalității actelor administrative atacate prin demersul judiciar pendinte, judecătorul fondului s-a raportat la criteriul sumei totale a salariilor de bază la nivel de ordonator de credite, iar o astfel de abordare reprezintă o corectă aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 153/2017, coroborate cu art. art. 3 alin. (4) din același act normativ, ce este conformă și celor statuate prin punctele 84-85, respectiv 91-93 ale Deciziei nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În concluzie, Înalta Curte constată că, din perspectiva aspectelor criticate de recurentele - reclamante, nu pot fi identificate elemente de nelegalitate care să atragă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele D., H., C., G., B., F., A. și E. împotriva sentinței civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul Justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între recurentele - reclamante și Tribunalul Argeș. Prin urmare, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamantele magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamante, în sensul plății efective a pretențiilor bănești, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar, dată fiind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele D., H., C., G., B., F., A. și E. împotriva sentinței civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, însă va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași hotărâri judecătorești și va casa, în parte, sentința recurată. Totodată, în rejudecare, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, în privința capătului cererii de chemare în judecată privind plata diferențelor salariale și va respinge un astfel de capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții D., H., C., G., B., F., A. și E. împotriva sentinței civile nr. 146 din data de 17 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași sentințe.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, în privința capătului cererii de chemare în judecată privind plata diferențelor salariale.

Respinge capătul de cerere privind plata diferențelor salariale, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.