ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2160/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia la plata despăgubirilor în cuantum de 500.000 RON, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat prin încălcarea dreptului la reputație, imagine și prestigiu.

Prin încheierea din 23 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Argeș la Tribunalul Vâlcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția civilă la 23 octombrie 2019, sub nr. x/2019.

Prin sentința nr. 338 din 13 martie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare in judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de pârâtă privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței nr. 338 din 13 martie 2020, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția civilă a formulat apel reclamanta. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă la 23 iunie 2020, sub același număr de dosar.

Prin încheierea nr. 1806 din 30 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Pitești la Curtea de Apel Alba Iulia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă la 3 decembrie 2020, sub nr. x/2019.

Prin decizia nr. 354 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 338 din 13 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă. A obligat-o pe apelantă să plătească intimatei pârâte suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 354 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., în termenul legal.

Invocând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 425 din acest act normativ, menționând că în mod greșit aceasta a reținut că sentința cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea tribunalului. Prima instanță a ignorat susținerile recurentei, neexistând vreun motiv de respingere a apărărilor formulate, sentința fiind structurată pe elemente ale situației de fapt și fragmente teoretice preluate din alte hotărâri, precum și pe concluzii nemotivate. Or, pentru a i se respecta efectiv dreptul la apărare, instanța ar fi trebuit să argumenteze motivul pentru care a respins apărările recurentei.

Faptul că instanța de apel a reținut că sentința apelată permite efectuarea controlului judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii, nu a fost apreciat de către recurentă ca fiind suficient pentru constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 425 C. proc. civ.. Aceasta întrucât a considerat că norma legală menționată se referă la motivele pentru care s-au admis, cât și la cele pentru care s-au respins cererile părților, spre deosebire de dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd verificarea, de către instanța de apel, în limitele cererii de apel, stabilirii situației de fapt și aplicării legii de prima instanță.

Referitor la respectarea dreptului la apărare, recurenta a susținut că acesta presupune, inclusiv, obținerea unor răspunsuri din partea instanței la argumentele invocate de parte, nefiind suficient că partea beneficiază de efectul devolutiv al apelului, potrivit căruia instanța de control judiciar analizează modalitatea de aplicare a legii de către prima instanță.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 §2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale atunci când a reținut că pârâta a acționat cu bună-credință în demersul său jurnalistic și că faptele relatate de aceasta au avut o bază factuală suficientă.

Însă, afirmațiile din articolele criticate nu reprezintă numai judecăți de valoare, pentru a se verifica existența unei baze factuale, ci reprezintă și susțineri factuale, care sunt supuse unei probațiuni riguroase, întrucât privesc săvârșirea unor infracțiuni/contravenții sau fapte ilicite, care au corespondent în legislația penală/contravențională sau delictuală.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că toate afirmațiile reprezintă judecăți de valoare și a analizat condițiile libertății de exprimare sub acest aspect.

Un asemenea demers este contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care face o netă distincție între opinie (judecată de valoare) și informație (afirmație factuală), element ce prezintă o certitudine verificată sau verificabilă. Spre deosebire de judecățile de valoare, pentru care nu se solicită probațiunea, informațiile (baza factuală) sunt susceptibile de probă și trebuie să poată fi probate (Hot. CEDO 08.07.1986, Lingens c. Austria).

Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că existența unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, prin care s-a apreciat că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea autorizației de construire, coroborată cu probele testimoniale administrate în cauză, reprezintă o bază factuală suficientă pentru a dovedi veridicitatea informațiilor publicate.

Or, această constatare contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la baza factuală, cu atât mai mult cu cât sentința civilă reținută cu acest titlu a fost casată, sancțiunea fiind inexistența ei, nu faptul că nu este o hotărâre definitivă.

Pe de altă parte, baza factuală suficientă trebuie să conducă la concluzia veridicității afirmațiilor din cuprinsul articolelor, nu doar să aibă oarecare legătură cu obiectul articolelor. Faptul că o instanță a apreciat că se impune suspendarea autorizației de construcție, nu poate constitui bază factuală pentru afirmații care, dacă ar fi adevărate, ar conduce la aplicarea unor sancțiuni penale sau contravenționale.

Aceasta întrucât, în analiza condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța verifică doar elementele care conduc la concluzia unui caz bine justificat, în condițiile în care "îndoiala serioasă în privința legalității actului administrativ" nu reprezintă o bază factuală pentru afirmațiile privind săvârșirea unor infracțiuni/contravenții sau fapte ilicite, care au corespondent în legislația penală/contravențională sau delictuală.

Recurenta a susținut că, la 18 septembrie 2018, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 807/18.09.2018, erau deja publicate articolele din 11-17 iulie, din 29 august-4 septembrie 2018 și din 12-18 septembrie 2018, motiv pentru care această hotărâre nu putea constitui o bază factuală.

Nici declarațiile unor cetățeni care locuiau în vecinătatea imobilului ce urma a fi edificat nu pot constitui bază factuală pentru anumiți termeni folosiți în cuprinsul articolelor, întrucât aceasta nu presupune existența unor supoziții sau declarații ale unor terți, care nu au competența de a se pronunța nici din punct de vedere tehnic, nici cu forță juridică asupra chestiunilor în cauză.

Deși judecățile de valoare nu pot fi probate, acestea pot fi verificate din punctul de vedere al corectitudinii lor, jurisprudența Curții Europene fiind în sensul condiționării protecției acordate jurnaliștilor de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale de buna-credință, aceștia fiind obligați să ofere publicului informații demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

Acest articol prevede și anumite îndatoriri și responsabilități atunci când se pune problema atingerii reputației și încălcării unor drepturi ale unei persoane.

Astfel referitor la articolul ce a vizat lipsa avizului de la Direcția Județeană de Cultură, Curtea a constatat că pârâta a reușit să justifice o bază factuală suficientă, reținând că aceasta a dovedit efectuarea unor demersuri la instituțiile abilitate pentru a i se comunica informații de interes public în legătură cu necesitatea obținerii unui asemenea aviz. Însă, asemenea demersuri au fost ulterioare publicării articolului (24.04.2019), iar adresa a fost emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții la 22.10.2019, ulterior comunicării către intimată a cererii de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanței de judecată la 27.05.2019.

Mai mult, intimata nu a efectuat o anchetă jurnalistică, în sensul art. 10 CEDO, pentru a verifica din surse diferite susținerile martorilor, instanța de apel reținând, în mod nelegal, că anumite demersuri ulterioare reprezintă o "bază factuală" pentru articolul anterior menționat.

Referitor la condiția privitoare la determinarea bunei-credințe a jurnalistului la momentul redactării articolelor, recurenta a susținut că aceasta reprezintă o adăugare la jurisprudența invocată, Curtea Europeană statuând că buna-credință urmează a se aprecia în funcție de baza factuală corectă, de prezentarea unor informații "de încredere și precise", în conformitate cu etica jurnalistică, raportat la termenii utilizați.

Cu toate că în motivarea acestor argumente instanța de apel citează jurisprudența CEDO în materie (cauza Erla Hlynsdottir contra Islandei), motivele pentru care a reținut buna-credință a intimatei sunt contrare acestei jurisprudențe, prin raportare la împrejurările speței și contextul în care au fost publicate declarațiile și articolele. Chiar dacă îi revine jurnalistului sarcina de a decide tehnica jurnalistică, în știrile bazate pe interviuri trebuie făcută o distincție între declarațiile celui intervievat și afirmațiile jurnalistului.

Or, curtea a reținut că jurnalistul nu poate fi pedepsit pentru afirmațiile celui intervievat, întrucât o astfel de limitare ar afecta contribuția presei la subiecte de interes public. Însă, intimata însăși a fost autoarea afirmațiilor și termenilor prin care i se imputa recurentei săvârșirea unor fapte penale sau contravenționale, nefăcând o anchetă jurnalistică pentru a verifica, din surse diferite, susținerile martorilor, ci doar preluând afirmațiile acestora.

Astfel, consideră recurenta că o asemenea atitudine echivalează cu depășirea limitelor libertății de exprimare.

În ce privește depășirea limitelor acceptate, prin limbajul folosit, instanța de apel a reținut că termenii utilizați "chiar dacă ar putea fi considerați inadecvați, se încadrează totuși în limitele exagerării sau provocării acceptabile", citând, în acest sens, cauza De Haes și Gijsels contra Belgiei.

Însă, în cauza pendinte, termenii utilizați depășesc limitele acceptate, conducând la conturarea unei păreri greșite despre recurentă, care ignoră drepturile unor persoane fizice, în vederea satisfacerii propriilor interese.

Chiar dacă jurnalistul a utilizat tehnica interviurilor, citând diferite persoane, el avea obligația de a verifica credibilitatea acestor surse. Or, martorii audiați la solicitarea intimatei au susținut că au prezentat jurnalistului nemulțumirile lor, întrucât nicio autoritate nu a dat curs solicitărilor lor, fără a indica, însă, documentele pe care și-au fundamentat declarațiile.

Pe de altă parte, maniera în care articolele au fost scrise relevă o atitudine părtinitoare, nefiind concepute în mod profesionist. Din această perspectivă, nu este corectă aprecierea instanței de apel, conform căreia limbajul utilizat conține doza de exagerare acceptată, care ar fi presupus, în concordanță cu jurisprudența CEDO, menționarea faptului că vecinii imobilului apreciază că autorizația de construire este emisă cu încălcarea dispozițiilor legale și/sau de funcționari corupți.

Intimata nu s-a limitat la aceste informații, ci și-a însușit afirmațiile vecinilor, prezentând aprecierile acestora ca fiind reale și stabilind verdicte privind săvârșirea unor infracțiuni și încălcarea unor dispoziții legale, care au condus la emiterea unor judecăți de valoare fundamentate pe împrejurări necorespunzătoare adevărului și/sau nedovedite ori necredibile.

Cu privire la încălcarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să verifice "forma și repercusiunile articolului", respectiv existența unui just echilibru între protecția libertății de exprimare și cea a dreptului la reputația persoanelor implicate în cauză, care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de depășirea limitelor libertății de exprimare.

Instanța de apel a respins criticile recurentei privind încălcarea art. 8 din CEDO, reținând că nu a dovedit existența unei animozități personale între aceasta și intimată și nici intenția acesteia din urmă de a-i leza în mod nejustificat reputația. Acest argument încalcă articolul menționat și jurisprudența CEDO în materie, întrucât, în procedura de examinare a necesității unei ingerințe într-o societate democratică, în vederea protejării reputației sau a drepturilor altora, se poate solicita să se verifice dacă autoritățile interne au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de Convenție și care pot fi în conflict: libertatea de exprimare, protejată de art. 10 CEDO și dreptul la respectarea vieții private, garantat de art. 8 din același act normativ (cauza Axei Springer AG împotriva Germaniei, hotărâre (Marea Cameră) din 7.02.2012, pct. 83-84).

Curtea Europeană protejează dreptul la reputație, atât ca o componentă a vieții private a persoanei, ca parte a integrității ei fizice și psihice, cât și ca limi­tă a dreptului la libertatea de exprimare.

Raportat la aspectele prezentate, recurenta a susținut că intimata și-a exercitat libera exprimare în afara limitelor prevăzute de Convenție, făcând afirmații fără o bază factuală, cu scopul de a influența opinia publică și a aduce atingeri reputației sale. Limbajul folosit și mesajul comunicat sunt necon­forme cu respectarea drepturilor recurentei, fiind fracturat justul echilibru, întrucât intimata și-a folosit dreptul la liberă exprimare în scopul vătămării drepturilor acesteia, iar nu pentru informarea corectă a publicului.

Susține că instanța de apel a făcut în mod nelegal referire la intenția intimatei de a-i leza nejustificat reputația, deși nu forma vinovăției acesteia prezintă relevanță pentru justul echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la repu­tație. Faptul că intimata nu ar fi procedat cu intenție directă la vătămarea drepturilor recurentei nu este relevant sub aspectul protecției oferite de art. 8 CEDO.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 mai 2021, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin rezoluția completului din 17 mai 2021, s-a dispus comunicare cererii de recurs către intimată, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Prin rezoluția completului din 8 iulie 2021, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 21 octombrie 2021, cu citarea părților în ședință publică.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele unei hotărâri trebuie să conțină obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurenta susține că, deși a criticat sentința pronunțată de prima instanță sub aspectul nemotivării ei, aceasta fiind structurată pe elemente ale situației de fapt și fragmente teoretice preluate din alte hotărâri, precum și pe concluzii nemotivate, în mod greșit Curtea de apel a reținut că sentința cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea tribunalului, apreciind că există posibilitatea efectuării controlului judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii.

În motivarea acestei critici se arată că, din totalul de 54 de paragrafe, motivarea sentinței primei instanțe cuprinde 11 paragrafe - expunerea articolelor de presă; 15 paragrafe - considerații teoretice; 15 paragrafe - cererea de suspendare a autorizației de construire și motivarea sentinței primei instanțe de admitere a cererii; 9 paragrafe - considerații teoretice și aspecte de fapt fără legătură cu cauza; 2 paragrafe - declarații ale martorilor pârâtei; 2 paragrafe - concluzia instanței că "articolele publicate servesc interesului public" și "respectivele articole au și o bază factuală solidă".

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor legale, calitatea motivării unei hotărâri nu constă în numărul de paragrafe alocate fiecărui aspect avut spre analiză ci în capacitatea de analiză și sinteză a judecătorului, în stabilirea corectă a situației de fapt, cu argumentarea probelor avute în vedere, în calitatea concluziilor desprinse din actele și lucrările dosarului și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

În aceste condiții, raportat la considerentele hotărârii criticate, în mod corect instanța de apel a reținut că acest motiv de apel este nefondat, întrucât motivarea unei hotărâri nu implică în mod necesar un răspuns detaliat la fiecare apărare formulată de părțile în litigiu, instanța putând grupa apărările părților și răspunde acestora printr-un argument comun, iar în speță sentința cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond care explică soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept ce demonstrează că judecătorul a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este neîntemeiată acțiunea promovată de reclamantă.

Făcând trimitere la jurisprudența ÎCCJ, din care se desprinde ideea că obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția dată în cauză, Curtea a apreciat că modul în care a fost motivată hotărârea ce face obiectul apelului răspunde exigențelor cerute de lege cu privire la acest aspect, permițând instanței de control să analizeze legalitatea și temeinicia acestei hotărâri.

Este adevărat că art. 425 lit. b) C. proc. civ. face referire la "motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părților", spre deosebire de art. 479 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță", dar, în contra a ceea ce susține recurenta, nu se poate aprecia că instanța de apel a dat o interpretare greșită a acestor dispoziții.

Deși recurenta susține că prima instanță nu a arătat cum termenii folosiți în articolele de presă ar putea avea "bază factuală" se observă că instanța de apel a constatat ca urmare a analizei sentinței atacate că nu au fost identificate motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei pe care judecătorul să-și fundamenteze soluția.

Chiar dacă mențiunea din al 12-lea paragraf, în sensul că probele au fost administrate în faza de apel, este o eroare materială evidentă, Tribunalul făcând referire la probele administrate în fața sa, iar considerentele din paragraful al 13-lea, nu au legătură cu cauza, Curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt de natură a atrage nulitatea hotărârii, în condițiile în care sentința cuprinde, așa cum s-a arătat, argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Ca atare, instanța de apel nu a făcut o confuzie între obligativitatea de a obține răspunsuri din partea instanței la argumentele invocate, conform art. 425 lit. b) C. proc. civ. și efectul devolutiv al apelului, potrivit căruia instanța de control judiciar analizează modalitatea de aplicare a legii de către prima instanță, astfel încât criticile recurentei sub acest aspect vor fi respinse.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată, recurenta apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 10 paragraful 2 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Cu titlu prealabil analizei concrete a criticilor formulate, Înalta Curte constată că, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere".

Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci exercițiul acestei libertăți este supus unor restrângeri și limitări.

În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituția României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar art. 57 din Constituție, statuează că cetățenii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile cetățenești.

Jurisprudența CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, instanța de apel a argumentat în mod detaliat de ce apreciază că afirmațiile pârâtei se încadrează sau nu în sfera ilicitului și în ce măsură depășesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, Curtea de Apel a considerat că obligarea pârâtei la plata de daune morale pentru publicarea articolelor în discuție reprezintă o ingerință în dreptul acesteia la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenție, în acest sens pronunțându-se CEDO în cauza Cumpănă și Mazăre c. României, cauza Cârstea și Grecu c. României, cauza Morar c. României, cauza Barb c. României, iar o asemenea limitare adusă dreptului la liberă exprimare este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cumulativ trei condiții, și anume: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puțin unul din scopurile legitime prevăzute de alin. (2) din art. 10 din Convenție și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.

În speță, s-a constatat că sunt îndeplinite primele două cerințe, deoarece tragerea la răspundere delictuală este prevăzută de art. 252 - 253 C. civ. și art. 1349 și urm. C. civ. și prin cererea formulată, reclamanta invocă atingerea adusă reputației, imaginii și prestigiului său, iar în analiza celei de-a treia condiții s-a verificat dacă această ingerință răspunde unei nevoi sociale imperioase care impune adoptarea ei.

S-a reținut că informarea publicului cu privire la proiectul imobiliar al reclamantei reprezintă un subiect de interes general pentru comunitatea din Pitești, iar CEDO s-a exprimat în acest sens încă din 1992, argumentând în cauza Thorgeirson c. Islandei că "art. 10 apără nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu zise, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia".

Prin articolele publicate, pârâta a supus dezbaterii modul în care cetățenii care locuiesc în vecinătate sunt afectați de acest proiect imobiliar, iar față de aceste considerente, Curtea a reținut în mod corect că aspectele aduse la cunoștința opiniei publice de către pârâtă sunt de interes general și se circumscriu rolului pe care îl are presa într-o societate democratică.

Recurenta arată că instanța de apel a încălcat art. 10 §2 din CEDO, reținând că "pârâta a acționat cu bună-credință în demersul său jurnalistic și că faptele relatate de aceasta nu au fost lipsite de bază factuală suficientă", dar, așa cum rezultă din articolele criticate, parte din afirmații nu reprezintă numai judecăți de valoare, pentru a nu fi necesară existența unei baze factuale, ci reprezintă și afirmații factuale, care sunt supuse unei probațiuni riguroase.

Sub acest aspect, este important de menționat că CEDO a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincție dintre categoria judecăților de valoare și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, instanța anterioară a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

În acest sens, instanța de apel a adus în atenție cauza Barb împotriva României, în cadrul căreia Curtea Europeană a statuat că, indiferent că afirmațiile făcute reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăți de valoare, faptele relatate de jurnalist nu erau lipsite de bază factuală suficientă, astfel că atitudinea acestuia analizată global demonstrează că a acționat cu bună-credință și că afirmațiile sale se înscriu în doza de exagerare și de provocare acceptabilă.

În ceea ce privește situația factuală reținută de instanța anterioară, s-a constatat că în perioada iulie 2018 - aprilie 2019, pârâta a publicat un număr de șapte articole cu privire la desfășurarea unor dosare aflate în derulare și modul în care reclamanta apelantă a obținut autorizația de construire.

Primele șase articole au fost publicate după înregistrarea dosarului nr. x/2018 având ca obiect suspendarea autorizației de construire, moment la care lucrările de construcție erau deja demarate, și au avut la bază declarațiilor unor cetățeni care locuiau în vecinătatea imobilului ce urma a fi edificat, iar după casarea acestei sentințe, pârâta a mai publicat un singur articol în care aduce în discuție lipsa avizului de la Direcția Județeană de Cultură.

În ceea ce privește primele șase articole, s-a apreciat că baza factuală au constituit-o atât declarațiile martorilor C. și D., care au confirmat că articolele în discuție au la bază informațiile și documentele puse de aceștia la dispoziția pârâtei, cât și soluția dată prin sentința nr. 807/2018 a Tribunalului Argeș, prin care a fost luată măsura suspendării autorizației de construire, în cadrul căreia instanța a reținut că nu rezultă cu certitudine dacă era obligatoriu acordul vecinilor și dacă acest acord a fost solicitat tuturor vecinilor, că există o îndoială cu privire la respectarea cerințelor de însorire și că este previzibil că dreptul la un mediu de viață sănătos și dreptul la menținerea integrității propriilor construcții, în starea și la valoarea din prezent ar fi serios afectate dacă, la finalizarea construcțiilor pentru care s-a eliberat autorizația, s-ar constata insuficient gradul de însorire.

În ce privește cel de-al șaptelea articol, referitor la lipsa avizului de la Direcția Județeană de Cultură, Curtea a reținut că pârâta a reușit să justifice o bază factuală suficientă, întrucât aceasta a dovedit că a făcut demersuri la instituțiile abilitate pentru a i se comunica informații de interes public în legătură cu necesitatea obținerii unui asemenea aviz, iar prin adresa nr. x/2019 a Inspectoratului de Stat în Construcții se arată că, în urma unor acțiuni de control privind respectarea prevederilor legale de emitere a autorizației de construire titularului S.C. A. S.R.L., s-au constatat unele neconformități/deficiențe, pentru care s-au dispus măsuri cu termene și responsabilități .

Or, chiar dacă instanța de apel nu a analizat în detaliu fiecare din afirmațiile menționate de recurentă (cum ar fi:"somat și intimidat", "amenințare și intimidare", "amenințări", "tehnici de intimidare", "atitudine torționară", "hărțuit"; "susținuți de funcționari", "sclavii din Primărie", "în slujba rechinilor", "încalcă legea", "pe un sit urban", "încalcă normele de igienă și sănătate publică") pentru a le încadra ca judecăți de valoare în privința cărora nu e necesară existența unei baze factuale sau ca afirmații factuale care impută recurentei fapte determinate, luate în ansamblul lor, cele 7 articole au fost analizate din ambele perspective, constatându-se că judecățile de valoare nu au depășit limita unei doze de exagerare specifică activității jurnalistice, care a urmărit un scop de interes social general, iar afirmațiile imputate au avut o bază factuală suficientă.

Susținerile enumerate în cererea de recurs reprezintă aspecte de informare publică în privința cărora trebuia să fie deținută și prezentată publicului sursa reală a informației, așa numita probă a verității, care nu înseamnă în mod automat dovedirea faptelor imputate stricto sensu, atribuție care aparține organelor abilitate - instanțe de judecată, organe de cercetare penală, etc. și nu presei, ci existența aparenței unei baze factuale care justifică interesul presei de a aduce în atenția opiniei publice aspectele de interes general în discuție.

Ca atare, instanța de recurs va înlătura susținerile recurentei în sensul că baza factuală presupune a avea mijloace de probă clare și credibile din care să rezulte cele afirmate, iar nu supoziții sau declarații ale unor terți, care nu au competența să se pronunțe nici din punct de vedere tehnic, nici cu forță juridică, asupra celor afirmate. Așa cum s-a arătat anterior, cercetarea adevărului faptelor imputate aparține instituțiilor și organelor abilitate în acest sens, iar nu presei, a cărei bună credință poate fi constatată și în cazul unei baze factuale ce crează doar aparența verității informației.

Or, a fost identificată chiar în cadrul articolelor în discuție sursa reală a informațiilor, respectiv declarațiile și documentele puse la dispoziție de martorii C. și D., adresa nr. x/2019 a Inspectoratului de Stat în Construcții, cât și soluția dată prin sentința nr. 807/2018 a Tribunalului Argeș.

Instanța de recurs reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - hotărârea pronunțată în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituțiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce privește conținutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente".

Așa cum s-a arătat anterior autorii articolelor analizate au avut la dispoziție, anterior publicării acestora, documente care emanau de la instituții ale statului și care se bucurau de veridicitatea informațiilor conferită de autoritatea instituțiilor publice în discuție.

Chiar dacă sentința nr. 807/2018 a fost ulterior casată, pentru motive procedurale, nefiind analizate argumentele de fond ale sentinței, nu prezintă relevanță în reaprecierea bunei-credințe a pârâtei, pentru că, aceasta trebuie raportată la momentul la care au fost publicate articolele.

Această concluzie rezultă din considerentele hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Erla Hlynsdóttir împotriva Islandei în cadrul cărora s-a menționat că instanțele, iar nu mijloacele mass-media, sunt cele în măsură să stabilească vinovăția unei persoane, iar faptul achitării (în speță al casării) ulterior publicării articolelor nu prezintă relevanță.

Ca atare, în mod corect Curtea a reținut că pârâta a acționat cu bună-credință în demersul său jurnalistic și că faptele relatate de aceasta nu au fost lipsite de bază factuală suficientă, cu luarea în considerare a faptului că, așa cum rezultă din hotărârile pronunțate de CEDO în cauzele Erla Hlynsdóttir împotriva Islandei și cauza Björk Ei-Sdóttir împotriva Islandei, buna-credință a unui jurnalist ar trebui să fie evaluată în funcție de cunoștințele și de informațiile aflate la dispoziția sa la momentul redactării articolelor respective, fiind necesar a se lua în considerare contextul global în raport cu care au fost publicate articolele.

Ca atare, vor fi respinse criticile recurentei în sensul că nu a existat o bază factuală, chiar dacă sentința civilă reținută de intanțele anterioare a fost casată ulterior publicării articolelor în discuție, pe de o parte pentru că buna credință este apreciată la momentul redactării articolelor, iar pe de altă parte pentru că această hotărâre nu a fost singurul înscris avut în vedere de autorii articolelor, ci și alte declarații, documente puse la dispoziție de cetățeni, care au creat aparența unor încălcări ale dispozițiilor legale de către dezvoltatorul imobiliar reclamant.

Recurenta susține de asemenea că în mod greșit, în ce privește cel de-al șaptelea articol, referitor la lipsa avizului de la Direcția Județeană de Cultură, Curtea a constatat că pârâta a reușit să justifice o bază factuală suficientă, deși demersurile efectuate la instituțiile abilitate pentru a i se comunica informații de interes public în legătură cu necesitatea obținerii unui asemenea aviz au fost ulterioare publicării articolului din data de 24.04.2019, de vreme ce adresa emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții este din data de 22.10.2019.

Pe de o parte, Înalta Curte remarcă faptul că instanța de apel nu a susținut că la data publicării articolului în discuție exista adresa nr. x/2019 a Inspectoratului de Stat în Construcții ci că intimata pârâtă făcuse demersuri la instituțiile abilitate pentru a i se comunica informații de interes public în legătură cu necesitatea obținerii unui asemenea aviz.

Pe de altă parte, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare.

De asemenea, vor fi înlăturate criticile recurentei privind reținerea greșită a bunei credințe a pârâtei de către instanța de apel. Sub acest aspect, Curtea de apel a constatat că termenii utilizați în articolele în discuție, de genul celor la care face referire reclamanta, chiar dacă ar putea fi considerați neadecvați, se încadrează totuși în limitele exagerării sau provocării acceptabile.

Este adevărat că CEDO a statuat că unele judecăți de valoare lipsite cu totul de temeiul faptelor pot să se dovedească excesive drept pentru care a subliniat obligația jurnaliștilor de a exprima asemenea judecăți și de a respecta regulile profesiei lor, dând explicații obiective care să permită publicului să își formeze propria sa opinie (cauza Prager și Oberschlick, 26 aprilie 1995).

Cu toate acestea, ea a acordat jurnaliștilor dreptul de a recurge la o doză de exagerare și de provocare și de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal.

Ca atare, concluziile instanței de apel sunt în deplină concordanță cu jurisprudența CEDO ce a statuat că libertatea presei acoperă recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (cauza De Haes și Gijsels contra Belgiei).

Ca atare, din actele și lucrările dosarului a rezultat că intimata pârâtă nu a depășit limitele libertății de exprimare, iar termenii utilizați nu depășesc limitele acceptate, ci cuprinsul articolelor în discuție, deși ofensatoare la adresa recurentei, se încadrează în marja de exagerare sau chiar de provocare, admisă în jurisprudența CEDO de dispozițiile art. 10 din Convenție, prin raportare la subiectul de interes public abordat.

O reinterpretare a afirmațiilor martorilor propuși de pârâtă și a documentelor pe care aceștia și-au bazat declarațiile, pentru a se trage concluzia existenței unei atitudini părtinitoare, ce excedează dozei de exagerare protejată de CEDO nu este posibilă în prezenta cale de atac, astfel încât vor fi înlăturate criticile recurentei sub acest aspect.

De asemenea, va fi respins și motivul de recurs referitor la încălcarea art. 8 din CEDO, motiv încadrabil în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că, în speță limbajul folosit și mesajul comunicat sunt neconforme cu respectarea drepturilor sale, de vreme ce pârâta a folosit libertatea de exprimare nu în scopul unei informări corecte și complete, ci pentru vătămarea drepturilor sale, astfel încât este rupt justul echilibru între protecția libertății de exprimare și cea a dreptului la reputația persoanelor implicate în cauză, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de depășirea limitelor libertății de exprimare.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a reținut în mod corect că analizarea bunei-credințe presupune, pe lângă existența unei baze factuale suficiente (care în speță a fost dovedită conform considerentelor expuse anterior cu ocazia analizării celorlalte motive de recurs) și verificarea intenției autorului, respectiv dacă a acționat pentru a afecta, a defăima reputația persoanei vătămate, ori a acționat cu scopul de a informa opinia publică despre subiecte de interes general, chiar dacă acest lucru ar putea implica uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate.

Raportat la probele administrate și situația de fapt astfel cum a fost stabilită (ce nu pot face obiect al reaprecierii în cadrul prezentei căi extraordinare de atac), ce au condus la concluzia că reclamanta nu a dovedit existența vreunei animozități personale între aceasta și pârâtă și nici intenția pârâtei de a-i leza în mod nejustificat reputația, în mod just instanța anterioară a tras concluzia că ziaristul a urmărit să își îndeplinească cu bună credință sarcina de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Față de considerentele mai sus arătate, urmează a se constata că în speță demersul pârâtei este considerat legitim și se bucură de protecția art. 10 din Convenție referitor la dreptul la liberă exprimare, fiind respectat echilibrul între drepturile protejate de Convenție, astfel încât vor fi respinse criticile recurentei încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive instanța de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 354 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 354 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2021.