Decizia nr. 951/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1743/2020 a Judecătoriei Timișoara

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la 12 septembrie 2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: ștergerea din spațiul virtual în mod definitiv de pe toate site-urile B., E., etc., precum și de pe rețelele de socializare, site-uri unde au fost preluate și de care nu are cunoștință, a articolelor: "O investiție de milioane de euro, blocată de un polițist (vecin)", articol publicat în data de 14 martie 2019 - articolul este scris de C.; "112! Un polițist își permite să nu acorde ajutor!", articol publicat în data de 25 martie 2019 - articolul este scris de F.; "Un document de apărare ?", articol publicat în data de 12 august 2019 - articolul este scris de B.; obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de daune morale, precum și a cheltuielilor de judecată. La data de 23.12.2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a S.C. G. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în declinarea de competență. Prin sentința civilă nr. 1743 din 18 februarie 2020, Judecătoria Timișoara, secția II civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiș.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. În fața tribunalului, reclamantul a renunțat la judecată față de pârâții D. și S.C. G. S.R.L. și a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă H., în calitate de editor al publicației. Prin sentința civilă nr. 274/22.02.2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a hotărât următoarele: a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului B., invocată de pârâții C. și B. prin întâmpinare; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și, în consecință, a obligat pârâții la plata sumei de 10.000 RON către acesta, cu titlu de despăgubiri morale; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată; a admis în parte cererea de intervenție principală formulată de intervenientele principale I. și J. și a obligat pârâții la plata sumei de 5.000 RON către intervenienta principală I., cu titlu de daune morale; a obligat pârâții la plata sumei de 15.000 RON către intervenienta principală J. asistată de reprezentantul legal, I., cu titlu de daune morale; a dispus ștergerea în mod definitiv din spațiul virtual, respectiv de pe site-urile B. a articolelor "O investiție de milioane de euro blocată de un polițist (vecin) din data de 14.03.2019 scris de pârâtul C.; a articolului "112! Un polițist își permite să nu acorde ajutor!" publicat la data de 25.03.2019, redactat de F. și a articolului "Un document de apărare?" din data de 12.08.2019, scris de B..; a obligat pârâții să publice pe propria lor cheltuială în trei numere consecutive cu același tip de caractere cu care sunt publicate celelalte articole din publicație, dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză, după rămânerea ei definitivă; a respins, în rest, cererea de intervenție principală; a obligat pârâții la plata către reclamant și intervenientele principale a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.300 RON, constând în taxe judiciare de timbru și onorariul de avocat; a respins, în rest, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant și intervenientele principale; a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul D. în cuantum de 800 RON; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de pârâta S.C. G. S.R.L.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 220 din 28 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâții apelanți C., B., H. și S.C. G. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 274/22.02.2021 și a încheierilor din 26.10.2020 și 16.11.2020. S-a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de intervenientele principale apelante I. și J. împotriva aceleiași sentințe. S-a admis apelul formulat de reclamantul apelant A. împotriva sentinței civile nr. 274/22.02.2021, a fost schimbată în parte hotărârea și au fost obligați pârâții apelanți - intimați în solidar la plata către acesta a sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale. S-au menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile apelate. Au fost obligați pârâții intimați apelanți la plata către reclamantul apelant a sumei de 2.110 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 220 din 28 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs recurenții-pârâți C., B., H. și S.C. G. S.R.L. În dezvoltarea criticilor care conturează nelegalitatea deciziei atacate, recurenții au susținut neîndeplinirea în speță a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin atingerea onoarei și reputației persoanei având un caracter nefondat. În ce privește întinderea reparației, au arătat că nu s-a ținut cont de păstrarea echilibrului necesar unei juste reparații. Consideră că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1349 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale și a aplicat eronat prevederile art. 71,72,73 și 74 C. civ. Cele două instanțe anterioare au dat o prioritate excesivă dispozițiilor art. 71 C. civ., privitoare la dreptul intimaților la viață privată, precum și a celor prevăzute de art. 72, 73 și 74 C. civ.. S-a ignorat dreptul la liberă exprimare, precum și întreaga jurisprudență CEDO în această materie. Susțin că relatările jurnalistice se circumscriu unor dezbateri de interes general pentru societate, și anume conduita și lipsa de profesionalism a celor care desfășoară un serviciu public, nefiind vorba despre detalii referitoare la viața privată a intimaților, nici de gustul anumitor cititori pentru senzațional și despre aducerea la cunoștința publică a unor acțiuni reprobabile, articolele înscriindu-se într-un context mai larg al criticilor presei. În condițiile în care relatările jurnalistice se circumscriu unor dezbateri de interes pentru societate și au o bază reală suficientă, în mod nelegal a fost ignorată prezumția de bună credință a jurnalistului. În acest context, reclamantului și intervenientelor le revenea obligația procesuală de a produce dovada contrară și anume existența unui interes străin în activitatea profesională a jurnalistului în publicarea acestor articole, ceea ce nu s-a realizat în speță. Cu referire la prejudiciu și întinderea acestuia, recurenții au considerat că, în mod nelegal, instanța a stabilit existența acestuia. În acest sens, în mod nefondat a fost respinsă cererea de probațiune formulată de pârâți având ca obiect efectuarea unei expertize psihologice de specialitate, decizia instanței bazându-se pe premise incorecte, trunchiate, ceea ce echivalează cu o nesoluționare a fondului. Au mai susținut recurenții că, în considerentele hotărârii recurate, nu se menționează niciun criteriu obiectiv în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, se impune a fi întrunite următoarele condiții: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu și culpa, or niciuna dintre acestea nu este îndeplinită. Potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c), alin. (3) lit. a) și alin. (4) C. civ., faptele pârâtului nu se încadrează în câmpul de aplicare a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită neexistând în speță. Nici prejudiciul nu se identifică în speță, în condițiile în care nu există un argument în considerentele hotărârii cu privire la modul în care s-a manifestat influența negativă a imaginii de profesionist a reclamantului. Totodată, s-a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., întrucât, nefiind dovedit prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate, sumele acordate nu corespund unei juste despăgubiri. O altă critică a vizat analiza eronată a dreptului la libertatea de exprimare. După cum a subliniat Curtea de la Strasbourg, "apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se bazează pe un regim democratic, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului". În cadrul unei societăți democratice este de neconceput respectarea unui drept în detrimentul altei libertăți fundamentale. Privite ca prerogative recunoscute de normele juridice individului, drepturile omului inerente însăși naturii sale necesită a fi raportate la libertățile publice pe care un stat le recunoaște și le asigură exercițiul în sistemul său de drept. Prin hotărârea recurată s-a ignorat complet dreptul la liberă exprimare, dar și dreptul la informare, acestea neputând fi suprimate sau suspendate, sacrificându-se astfel principiul proporționalității exprimat prin menținerea unui just echilibru. Dezvoltarea democratică a unei societăți presupune și pluralismul ideilor și concepțiilor despre organizarea socială, activitatea instituțiilor publice, raporturile dintre acestea și societate, oamenii având nevoie să recepționeze idei și informații și să-și exprime în orice formă propriile idei, concepții, critici. În cauza Handy Side contra Royaume-Uni, CEDO a statuat într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudența sa subsecventă în materie că "libertatea de exprimare consacrată în art. 10 constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice". Sub rezerva paragrafului 2 al aceluiași text, libertatea de exprimare privește nu numai "informațiile apreciate favorabil sau considerate inofensive, dar și pe cele care contrariază sau neliniștesc, aceasta fiind exigența spiritului de deschidere într-o societate democratică" (cauzele Muller et autres contra Suisse; Piermont contra France). Instanța europeană a evidențiat întotdeauna "importanța crucială a libertății de exprimare ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației" (cauzele Ozgur Gundens contra Turciei; Appleby et autres contra Royaume - Uni). Libertatea de exprimare nu poate fi disociată de recunoașterea libertății de gândire și conștiință, a libertății de manifestare a opiniilor față de ceilalți membri ai societății sau instituții publice, art. 9 din CEDO protejând dreptul de a comunica anumite convingeri, idei structurate, cu pondere în viața socială, iar art. 10 din Convenție apărând dreptul de a primi informații de orice natură, astfel că libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie. Prin decizia recurată au fost încălcate aceste drepturi invocate în motivarea cererii de apel, iar acestea nu au făcut obiectul analizei instanței. Libertatea de informare, ca element al libertății de exprimare, presupune libertatea de a difuza informații și a lua în considerare libertatea cititorului, auditoriului, publicului în general de a primi informații în mod liber. Este motivul pentru care art. 10 paragraful 1 al Convenției vorbește despre "libertatea de a primi sau comunica idei ori informații". Cu referire la presă în mod special, libertatea de informare este incompatibilă cu existența oricărei cenzuri, dar presupune în același timp, responsabilitate. Exercitarea acestei libertăți a fost realizată în scopul protecției unor valori sociale și s-a păstrat în limitele circumscrise într-un asemenea cadru. Curtea Europeană s-a pronunțat în repetate rânduri asupra importanței libertății de comunicare într-o societate democratică, jurisprudența acesteia fiind bogată în această materie: cauza Lingens contra Austriche, în care rolul presei a fost precizat astfel: "presei îi incumbă obligația de a comunica informații asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc sectoare de interes public". Mai mult, pentru Curtea Europeană, presa este "câinele de pază" al unei societăți democratice, ea având tocmai rolul de a informa, de a controla și de a relata despre toate domeniile de interes public, de la cele privitoare la responsabilități politice, până la funcționarea instituțiilor și serviciilor publice. De asemenea, Curtea Europeană a arătat că relatarea cu privire la fapte și activități de interes public poate fi făcută de jurnaliști pe căi diferite, în funcție de mijloacele de comunicare în masă utilizate și nu revine nici instanței europene și nici jurisdicțiilor naționale rolul de a se substitui presei pentru a indica tehnica de relatare pe care jurnaliștii au a o adopta (cauza Bladet Tromse et Stensaas contra Norvege). Privită prin prisma "îndatoririlor și responsabilităților inerente exercițiului libertății de exprimare, garanția pe care art. 10 o conferă ziariștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună credință în așa fel încât să ofere informații exacte în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliștilor, CEDO admițând, totuși, că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune și o posibilă doză de exagerare, cu condiția să le demonstreze realitatea (cauza Dalban contra Roumanie). Instanțele de fond și de apel în mod nejustificat au refuzat să oblige reclamantul și intervenientele să coroboreze afirmațiile despre fapte concrete cu "elementele pertinente" care să demonstreze exactitatea lor. Mai mult, au ignorat să analizeze respectarea normelor deontologice de către jurnaliști prin solicitarea prealabilă a unui punct de vedere din partea reclamantului și refuzul acestuia de a comunica. De asemenea, neargumentat suficient, au considerat că un polițist nu intră în categoria persoanelor ce dețin o funcție publică, ce au îndatoriri și responsabilități specifice, cu atât mai mult cu cât deservea un serviciu de importanță publică, respectiv Serviciul de Urgență 112. În consecință, recurenții au solicitat a se observa că toate cele trei articole vizate au fost redactate și publicate în exercitarea libertății de exprimare și a libertății presei, consacrate în art. 30 din Constituție și art. 10 din CEDO, iar prin decizia atacată aceste libertăți au fost încălcate în mod flagrant. În articolul intitulat "O investiție de milioane de euro, blocată de un polițist (vecin)", se aduce la cunoștința publicului starea de fapt reală - investiția foarte marte realizată într-un cartier din Timișoara care este blocată de un vecin, proprietar al unui imobil aflat în paragină, în care nu locuiește nimeni, și care nu-și dăduse acordul notarial pentru funcționare, solicitând anumite sume de bani în schimbul acestuia. Articolul este amplu, conținând atât poze de la fața locului, cât și declarațiile celor două persoane implicate în subiect. Nu conține niciun element de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului. Mai mult, la data respectivă, refuzul nejustificat al reclamantului a fost constatat și de către instanță, deoarece prin acțiunea care formează obiectul dosarului nr. x/2019, Judecătoria Arad a dispus obligarea reclamantului să-și exprime acordul în acest sens. În vederea publicării articolului respectiv au fost adunate informații suficiente de la toate părțile implicate în dispută, existând o bază factuală minimă care să permită publicarea acestui articol. În cel de-al doilea articol, autorul acestuia face referire la incompetența lucrătorilor de poliție care nu au acționat cu promptitudine la apelul victimei crimei de la Sânandrei, replicându-i că drujba (cu care a fost ucis în final) se aude probabil din vecini. În baza unor informații primite din surse credibile, s-a aflat faptul că șef de tură ar fi fost reclamantul. Or, în niciun caz nu s-a specificat în articol faptul că reclamantul ar fi fost persoana care a răspuns la telefon, în articol s-a menționat "polițistul G.", iar referirea la complicitate la crimă era adresată acestuia. Prima instanță a realizat o falsă apreciere a stării de fapt și a concluzionat că în articol s-ar fi susținut că el a răspuns la apelul respectiv. Simpla referire la reclamant în cuprinsul acestui articol nu este o faptă ilicită și se încadrează în sfera de protecție a dreptului la liberă exprimare. Mai mult, reclamantul deține funcția de ofițer de serviciu principal în cadrul Biroului Centru Operațional al Inspectoratului de Poliție Județean Timiș, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/23.04.2021 emisă de către I.P.J. Timiș, iar în atribuțiile sale de serviciu intră coordonarea celor doi polițiști ce intră în ture pentru preluarea apelurilor primite prin intermediul Sistemului Național Unic Apeluri de Urgență 112. În cel de-al treilea articol incriminat s-au ridicat anumite semne de întrebare referitoare la faptul că la 5 luni de la data crimei de la Sânandrei, reclamantul a cerut o Adeverință de la IPJ Timiș, conform căreia ar fi fost în concediu în perioada crimei respective, interesant fiind faptul că acesta a obținut așa târziu adeverința respectivă. Articolul nu face acuze directe către reclamant, chiar indicând faptul că în seara respectivă "Poliția a devenit complice la crimă", punându-se, în final, o întrebare retorică dacă acest aspect ascunde ceva. Au mai susținut recurenții că instanțele anterioare nu au luat în considerare faptul că au inserat în articol opinia reclamantului și că acesta este parte în multe litigii, chiar cu instituția în care lucrează. În sprijinul argumentelor aduse în recurs, s-a invocat jurisprudența CEDO: cauza Corneliu Popa contra României, cauza Bugan contra României, cauza Mazăre și Cumpănă contra României, cauza Pauliukiene și Pauliukas contra Lituaniei, cauza Verlagsgruppe și News GMBH contra Austriei, potrivit cu care, în măsura în care informațiile relatate în presă au o minimă bază factuală, acestea sunt justificate prin prisma libertății de exprimare și nu este admisă cenzurarea lor, iar CEDO a recunoscut jurnaliștilor dreptul de a uza de o anumită doză de exagerare și provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, subliniind că libertatea de exprimare este mai largă în cazul în care informațiile furnizate vizează persoane publice sau de interes public. Au apreciat recurenții că este nemotivată admiterea cererii de intervenție formulată de intervenienta I.. Au criticat, sub aspectul legalității, modul de soluționare a cererii de intervenție principală în raport de dispozițiile art. 61 C. proc. civ., conform căruia: "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta". Consideră că în mod nelegal au fost interpretate și aplicate dispozițiile tezei a II-a din art. 61 alin. (2) C. proc. civ. Pentru a justifica intervenția principală, între dreptul dedus judecății și cel reclamat de intervenient, trebuie să existe o strânsă legătură de natură juridică și nu doar una factuală. Or, intervenientele nu au pretins pentru sine în tot sau în parte dreptul dedus judecății și nici nu au pretins un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci au solicitat daune pentru presupusa afectare a propriilor lor drepturi nepatrimoniale, care nu au nicio legătură cu pretențiile formulate de către reclamant. Raportat la toate criticile învederate, fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au considerat că recursul trebuie admis, casată hotărârea de apel și trimisă cauza spre rejudecare Curții.

Apărările formulate în recurs Intimații A., I. și J. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, deoarece pe de o parte, nu au fost expuse în concret criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, iar, pe de altă parte, susținerile tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță a mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, modalitate incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, sancționarea recurenților cu amendă judiciară pentru invocarea, cu rea-credință, în cadrul căii de atac extraordinare a recursului a unor motive vădit neîntemeiate și obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs - onorariul de avocat și cheltuielile de deplasare la instanța supremă, probate cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, litigiul poartă asupra unei acțiuni în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantul care pretinde că i-au fost încălcate drepturile personale nepatrimoniale prin publicarea de către pârâți a trei articole de presă considerate ofensatoare și necorespunzătoare realității. Instanța de fond a admis atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție formulată de soția și fiica reclamantului și a dispus obligarea pârâților la plata de daune morale, constatând că publicarea de către pârâți a articolelor în cuprinsul cărora se atribuie reclamantului apelant, în calitatea sa de polițist, săvârșirea unor fapte de natură penală (șantaj, trafic de influență, complicitate involuntară la crimă, fals) sunt nesincere și lipsite de obiectivitate, fiind calificate astfel ca fapte ilicite, producătoare de prejudiciu moral. Instanța de apel a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului și a respins apelul pârâților, reținând în acord cu instanța de fond, că termenii utilizați în articolul publicat la adresa apelantului reclamant sunt "tendențioși și ofensatori", nu se încadrează în doza de exagerare a limbajului artistic, nefiind indispensabili pentru transmiterea mesajului, chiar critic, al jurnalistului, depășind astfel limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenția europeană, fapt care a dus la lezarea dreptului la propria imagine a reclamantului. În privința articolului publicat la data de 14.03.2019 s-a apreciat că insinuările legate de șantajul exercitat asupra vecinului pentru a-și manifesta acordul în vederea desfășurării afacerilor acestuia, în contextul referirii la funcția de polițist, a reclamantului apelant au depășit limita de exagerare permisă actului jurnalistic, fiind un act cu caracter defăimător și de intimidare care constituie faptă ilicită. Referitor la articolele publicate la data de 25.03.2019 și la data de 12.08.2019 a reținut că afirmațiile pârâților apelanți la adresa reclamantului apelant sunt grave, ele neavând o bază factuală rezonabilă. În acest context, conduita pârâților apelanți încalcă Codul deontologic al jurnalistului, considerându-se că fapta are un caracter ilicit. În cuantificarea daunelor morale au fost aplicate criterii obiective prin raportare la cazul concret dedus judecății, vizând consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, precum și criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă dreptului la viață privată, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Potrivit instanței de apel, cuantumul despăgubirilor trebuie determinat astfel încât să se obțină satisfacția echitabilă a victimei, dar și împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare, criteriile menționate fiind subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. Curtea a reținut că, în speță, afirmațiile pârâților apelanți se încadrează în sfera de interes a presei la nivel național, însă au vizat viața privată a reclamantului apelant, articolele de presă intervenind în conflictul privat al acestuia cu vecinul său, afectându-i dreptul la imagine prin modalitatea în care s-a procedat la caracterizarea sa, fiind în mod principal și direct supus judecăților de valoare ale opiniei publice. Cum reclamantul este polițist, în opinia instanței persoana care exercită această funcție trebuie să inspire cetățenilor încredere și respect. Consideră că denigrarea în presă a acestuia au afectat grav imaginea sa personală și imaginea sa în calitate de polițist. Printr-o primă critică formulată în cauză și încadrată în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în privința faptei ilicite și a prejudiciului. Arată că nu există faptă ilicită, fiind incorect aplicate dispozițiile art. 71,72,73 și 74 C. civ. privitoare la dreptul intimaților la viață privată și că au fost ignorate dreptul la liberă exprimare, precum și întreaga jurisprudență CEDO în această materie. Susțin că relatările jurnalistice se circumscriu unor dezbateri de interes general pentru societate, și anume conduita și lipsa de profesionalism a celor care desfășoară un serviciu public, nefiind vorba despre detalii referitoare la viața privată a intimaților, că există o bază reală suficientă, fiind ignorată prezumția de bună credință a jurnalistului în condițiile în care reclamantului îi revenea obligația de a dovedi existența unui interes străin în activitatea profesională a jurnalistului în publicarea acestor articole. Ca atare, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c), alin. (3) lit. a) și alin. (4) C. civ., consideră că faptele reținute în sarcina lor nu se încadrează în câmpul de aplicare a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită neexistând în speță. Cu referire la existența și întinderea prejudiciului, recurenții susțin că decizia instanței se bazează pe premise incorecte, trunchiate, în condițiile în care nu li s-a încuviințat o expertiză psihologică, nu cuprinde niciun criteriu obiectiv în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la modul în care s-a manifestat influența negativă a imaginii de profesionist a reclamantului, iar sumele acordate nu corespund unei juste despăgubiri. Critica este nefondată. Astfel, se constată că instanța de apel a procedat la analiza caracterului ilicit al faptei, reținând, pe de o parte, că deși primul articol relatează situații factuale ce țin de relații private de vecinătate, au fost accentuate aspecte privind funcția de polițist a reclamantului de care acesta s-ar fi folosit în relațiile cu vecinul său și au fost descrise atitudini cărora articolul le-a atribuit conotații penale iar, pe de altă parte, că pârâții au publicat informații referitoare la activitatea profesională a reclamantului, fără a verifica anterior realitatea și acuratețea lor. Instanțele de fond au calificat corect, ca faptă ilicită, modalitatea de prezentare a respectivei informații, fără a nega faptul că este o informație de interes public, însă au considerat că termenii utilizați în redarea situației de fapt excedează limitelor unei exprimări cu titlu informativ, sugerând existența unor elemente ce țin de săvârșirea unor fapte de natură penală, incompatibile cu funcția reclamantului. Gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligația de a nu denatura realitatea faptică, astfel cum au procedat pârâții, prin asocierea acesteia cu judecăți de valoare, în care au acordat semnificații străine de realitate unor acte materiale extrase din conduita, descrisă ca fiind conflictuală, a reclamantului în raportul de vecinătate, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut, investigația jurnalistică s-a bazat în mare parte pe relatările vecinului reclamantului, autorul articolului încălcând obligația sa de informare prealabilă asupra aspectelor despre care a ales să scrie în articolul antemenționat. Deși recurenții susțin că au fost de bună credință, această prezumție a fost infirmată de instanța de apel care a apreciat că, în privința primului articol, a fost depășită, substanțial, doza de exagerare permisă jurnalistului, prin insinuarea comiterii unor fapte penale din sfera infracțiunii de șantaj, iar în privința celorlalte, a imputat jurnaliștilor lipsa unei baze factuale, afirmațiile nefiind documentate în realitate, astfel că au prezentat o falsă realitate. Or, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanțele devolutive au ajuns la concluzia corectă că pârâții au acționat cu intenția de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit a fost unul inadecvat, ofensator, informațiile furnizate fiind lipsite de suport probator. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, Înalta Curte constată că, prin articolele publicate de pârât, au fost depășite limitele libertății de exprimare având ca efect lezarea demnității și reputației reclamantului, astfel că, în mod just, a reținut curtea de apel întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a jurnalistului care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute. De altfel, recurenții nu au oferit argumente în combaterea raționamentului instanței de apel, reiterând susținerea privind prezumția de bună credință, pe care instanța de apel, însă, a răsturnat-o motivat. De asemenea, nu au precizat în ce constă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 71 - 74 C. civ., astfel încât această critică nu poate fi reținută ca fondată. În ceea ce privește prejudiciul, se constată, contrar aserțiunilor recurenților, că instanța de apel a indicat criteriile obiective utilizate în doctrină și jurisprudență, atât internă, cât și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, în baza cărora a apreciat întinderea prejudiciului. Știrbirea, prin răspândirea unor afirmații denigratoare, a drepturilor personal nepatrimoniale privind onoarea și buna reputație a unei persoane, se constituie într-un prejudiciu moral, a cărei existență rezultă din analiza însăși a naturii faptei ilicite și a dreptului încălcat și a cărui cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. Daunele morale se stabilesc ca urmare a aplicării acestor criterii printr-o apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, a intensității suferinței psihice pe care o produce o insultă, o calomnie sau orice formă de agresiune psihică, determinând tulburarea climatului moral de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană și influențând imaginea socială a acelei persoane, imagine care are un deosebit aport în configurarea relațiilor sociale care, și ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei. Cuantificarea acestuia, în măsura în care au fost aplicate criteriile corect enunțate, nu mai reprezintă un aspect de nelegalitate pentru a putea fi cenzurat în cadrul procesual conferit de calea extraordinară a recursului, ci o critică de netemeinicie ce nu poate fi analizată în cauză. De asemenea, distinct de împrejurarea că aprecierea unui prejudiciu moral nu presupune identificarea unei afecțiuni psihologice susceptibilă a fi diagnosticată în termeni medicali, neadministrarea unor probe în etapa devolutivă a cauzei, cum este cea cu expertiză psihologică, nu poate fi invocată și analizată în recurs, întrucât nu se încadrează în aspectele de nelegalitate ce pot fi verificate în limitele art. 488 C. proc. civ. Nu reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii civile delictuale nici împrejurarea că pârâții au oferit reclamantului un drept la replică, de care acesta nu s-ar fi prevalat, întrucât o atare obligație deontologică nu este menită a atrage impunitatea delictuală ci, cel mult, contribuie la circumstanțierea elementelor răspunderii civile delictuale. Recurenții mai susțin și că instanța de apel ar fi analizat eronat dreptul lor la libertatea de exprimare și dreptul la informare astfel cum au fost definite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, indicată în memoriul de recurs, susținând totodată că instanța de apel nu a analizat toate susținerile, sub acest aspect, invocate în cererea de apel, susțineri referitoare la inexactitatea afirmațiilor intimaților, respectarea codului deontologic prin solicitarea unui punct de vedere reclamantului sau greșita considerare a faptului că un polițist nu intră în categoria persoanelor ce dețin o funcție publică ce au îndatoriri și responsabilități specifice, făcând referiri concrete la modalitatea în care ar fi trebuit înțeleasă realitatea prezentată în fiecare dintre cele trei articole. Consideră că, în măsura în care informațiile relatate în presă au o minimă bază factuală, acestea sunt justificate prin prisma libertății de exprimare și nu este admisă cenzurarea lor, iar CEDO a recunoscut jurnaliștilor dreptul de a uza de o anumită doză de exagerare și provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, subliniind că libertatea de exprimare este mai largă în cazul în care informațiile furnizate vizează persoane publice sau de interes public. Contrar susținerilor recurenților, în speță, instanța de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmațiile pârâților se încadrează în sfera ilicitului și în ce măsură depășesc limitele criticii acceptabile. Astfel cum s-a arătat anterior, instanța de apel a analizat atât baza factuală, cât și judecățile de valoare din conținutul reportajelor de presă deduse judecății și a arătat, în mod concret, în ce manieră judecățile de valoare au depășit doza de exagerare și de provocare permisă presei atunci când relatează un subiect de interes public, reținând, totodată, lipsa bazei factuale pentru concluziile trase referitoare la conduita reclamantului în raport de circumstanțele cazului reprezentat de apelul gestionat necorespunzător de operatorii serviciului de urgență. Recurenții nu au învederat, prin criticile formulate, elemente de nelegalitate ale raționamentului judiciar supus controlului judiciar, pretinsele aserțiuni din apel la care instanța nu ar fi răspuns neputând fi încadrate în motivul reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, în ceea ce privește motivarea soluției, instanța de apel a analizat cererea dedusă judecății prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată. Nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin continutul lor, să influențeze soluția, iar înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. Prin urmare, nu se poate aprecia drept o lipsă a motivării faptul că instanța de apel a reținut doar acele argumente care au susținut raționamentul judiciar, acestea fiind cele apreciate ca pertinente rezolvării cauzei. Referitor la încălcarea libertății de exprimare, se observă că, potrivit CEDO, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă, astfel cum s-a reținut și în prezenta cauză, afirmațiile fie reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, fie sunt diseminate în public în cadrul unei adevărate campanii de denigrare cu rea credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Prin urmare, recurenții nu pot invoca dispoporționalitatea ingerinței în dreptul pretins, câtă vreme, prin modalitatea de manifestare a acestui drept și maniera în care au ales să "deturneze" această libertate de la scopul ei firesc, au depășit limitele de exercitare a acestuia, în detrimentul dreptului la viață privată, onoare și bună reputație de care de prevalează reclamantul. Recurenții au mai susținut că admiterea cererii de intervenție formulată de intervenienta I. este nemotivată și că dispozițiile art. 61 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora "Intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta" au fost greșit aplicate întrucât intervenientele nu au pretins pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății și nici nu au pretins un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci au solicitat daune pentru presupusa afectare a propriilor lor drepturi nepatrimoniale, care nu au nicio legătură cu pretențiile formulate de către reclamant. Critica este nefondată. Astfel, instanța a răspuns motivelor de apel privind admisibilitatea cererii de intervenție, apreciind că izvorul obligațiilor este una și aceeași faptă ilicită, faptă care însă a lezat valorile personal nepatrimoniale ale mai multor persoane, atât ale reclamantului apelant în calitate de subiect principal al articolelor de presă, cât și ale intervenientelor principale în calitate de membre ale familiei acestuia. Chiar dacă dreptul invocat de către intervenientele principale nu este un drept potrivnic cu cel al reclamantului, este strâns legat de acesta, astfel că cererea de intervenție principală a fost considerată admisibilă potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (2) teza finală C. proc. civ. Prin urmare, admisibilitatea cererii de intervenție a fost analizată și soluția asupra acesteia a fost confirmată de instanța de apel care a statuat corect că printr-o cerere de intervenție principală se poate pretinde recunoașterea unui interes propriu, în cauză repararea prejudiciului nepatrimonial izvorât din aceeași faptă ilicită, fără necesitatea ca această pretenție să se opună celei reclamate de creditorul raportului juridic prin acțiunea principală. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., reținând legalitatea soluției instanței de apel, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 453 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 5.916 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimați, constând în onorariu avocat și cheltuieli de deplasare (cazare și transport). PENTRU ACESTE MOTIVE,