ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5985/2020

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 3.07.2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj a chemat în judecată pârâții Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Municipiul Blaj, prin primar, și a solicitat următoarele: să se constate existența și întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafață totală de 11.834 mp, situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris inițial sub A+ll în CF nr. x Blaj sub nr. top. x, transcris în CF nr. x sub nr. top. x, actual înscris în CF nr. x Blaj cu nr. top. x - teren construibil în suprafață de 7.600 mp și în CF nr. x Blaj cu nr. top. x - teren construibil în suprafață de 4.234 mp; să se constate existența și întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul construcție edificată pe terenul înscris inițial în CF nr. x Blaj sub nr. top. x, dar neevidențiat în cartea funciară; în principal, să se dispună restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilului teren și a construcției edificată pe teren; în subsidiar, acordarea de despăgubiri în condițiile legii pentru acele imobile sau părți din imobilele terenuri sau construcții care nu se pot restitui în natură, cu cheltuieli de judecată.

La data de 6 decembrie 2017, reclamanta a formulat precizare și extindere de acțiune, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Municipiului Blaj; a precizat capătul doi de cerere subsidiar, solicitând ca în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului sau a unor suprafețe dintre cele ce fac obiectul cauzei să se stabilească măsuri reparatorii în echivalent pentru porțiunea restituită din imobilele respective și să stabilească întinderea dreptului reclamantei în cuantumul prevăzut de art. 16, art. 21 alin. (6) și (10) din Legea nr. 165/2013, să fie obligată CNCI să emită de îndată decizia de compensare prin puncte pentru suprafețele din imobilele ce nu se pot restitui în natură.

Prin sentința civilă nr. 300/2018, Tribunalul Alba a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

La data de 25 iunie 2018, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat precizare de acțiune, prin care a solicitat constatarea refuzului nejustificat al Comisiei Speciale de Retrocedare de a soluționa cererea de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei și apoi, constatând preluarea abuzivă a bunului solicitat, obligarea autorității publice Comisia specială de retrocedare la emiterea deciziei prev. de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Prin sentința nr. 188 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității modificării de acțiune formulată la data de 25 iunie 2018, invocată prin întâmpinare, a respins ca tardiv formulate petitele privind constatarea refuzului nejustificat al Comisiei Speciale de Retrocedare de a soluționa cererea de restituire a imobilului și obligarea autorității publice Comisia specială de retrocedare la emiterea deciziei prev. de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției tardivității modificării acțiunii depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018, respingerii excepției inadmisibilității, rejudecarea cauzei, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în subsidiar admiterea în tot a acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, precizată și extinsă.

În ceea ce privește solicitarea de respingere a excepției tardivității modificării acțiunii depuse la data de 25.06.2018, a arătat că prin acțiunea introductivă, pag. 5, a arătat că în ceea ce privește imobilul ce face obiectul cauzei nu s-a emis nicio decizie de către pârâta de rând 1, nici în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, nici pe drept comun printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat al autorității învestite cu soluționarea cererii de a soluționa cererea, prin urmare chiar prin motivarea acțiunii introductive a invocat aspectul care vizează refuzul nejustificat al Comisiei speciale de retrocedare de a soluționa cererea de restituire, în condițiile în care termenul rezonabil în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 trebuie avut în vedere pentru identitate de rațiune și în cazul litigiilor inițiate în condițiile legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000. Prin aceleași motive a menționat că pârâta Comisia specială nu a emis dispoziția aferentă soluționării cererii, obligarea acestei Comisii la emiterea deciziei prev. de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel încât solicitarea de obligare a acesteia în acest sens a fost formulată ca atare, prin precizarea depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 menționând expres această solicitare. Prin urmare, precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 tinde la clarificarea obiectului cererii, raportat la aspectele de fapt și de drept invocate prin acțiunea introductivă.

În ceea ce privește solicitarea de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, a arătat, în primul rând, că instanța de fond a pornit de la premisă greșită, considerând că a formulat o acțiune în contencios administrativ prin care instanța să stabilească îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul care a făcut obiectul cererii depusă la Comisia specială de retrocedare. Consideră că stabilirea competenței de soluționare a contestației împotriva deciziei Comisiei Speciale de retrocedare în favoarea instanței de contencios administrativ nu conduce automat la concluzia că legea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, s-ar completa cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ (la momentul apariției O.U.G. nr. 94/2000, Legea 554/2004 nici nu era în vigoare). Este real că O.U.G. nr. 94/2000 este o lege specială care vizează procedura restituirii/acordării de despăgubiri, însă specialitatea acesteia este dată de subiectele cărora li se adresează, respectiv cultele religioase din România, spre deosebire de Legea nr. 10/2001, care vizează restituirea în natură/acordarea de despăgubiri pentru imobilele din intravilan care au aparținut persoanelor fizice.

Potrivit art. 125 din Constituția României, autoritatea judecătorească are plenitudine de jurisdicție și orice litigiu este de competența instanțelor judecătorești, cu excepția celor date prin Constituție altor organe, cum ar fi Curtea de Conturi (art. 139) și Curtea Constituțională (art. 140). Potrivit CEDO, articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria x nr. x, pag. 18, § 36). În practica CEDO s-a stabilit că "Pentru a fi vorba de o instanță judecătorească, aceasta trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicție, atât în ceea ce privește stabilirea faptelor, cât și aplicarea dreptului. Acceptarea unui aviz administrativ ca având caracter conform semnifică absența competenței depline de a judeca, cu violarea art. 6 ("Dreptul la un proces echitabil") par. 1 din Convenție (CEDO)" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a II-a - Cameră, Hotărârea din 13 februarie 2003, Cauza Chevrol c. Franța).

Curtea amintește că poate fi calificată drept o instanță în sensul art. 6 par. 1 un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicție și care răspunde unei serii de exigențe de independență față de executiv și de părți, că "tribunal" în sensul art. 6.1 este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdicție, răspunzând unei serii de exigențe, precum independența față de puterea executivă, ca și față de părțile în cauză (a se vedea, printre altele, Beaumartin vs. Franța, par. 38) (Hotărârea CEDO În cauza Vasilescu contra României - cererea nr. x/1043; 22 mai 1998).

Principiul plenitudinii de jurisdicție a instanțelor în cererile de restituire a bunurilor preluate de statul comunist se desprinde și din considerentele Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului (Secția a treia) (pilot) Măria Atanasiu și alții vs. România din 12 octombrie 2010. Acest principiu constituțional, regăsit în art. 6 alin. (1) CEDO și stabilit pretorian într-o bogată practică judiciară în aplicarea Legii nr. 10/2001, a fost confirmat legislativ prin reglementarea sa în art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. Dacă ar admite contrariul, ar fi trebuit discutată nu inadmisibilitatea cererii, ci necompetența generală a instanței raportat la cererea formulată, ceea ce niciuna din părți nu a îndrăznit să invoce. Posibilitatea ca instanța să dispună efectiv restituirea proprietății sau acordarea de despăgubiri în situațiile reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 nu necesită vreo subtilă interpretare a Legii nr. 554/2004, ci este prevăzută expres în corpul legii speciale, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Argumentele s-au regăsit identic motivate și în Decizia nr. 20/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, iar pentru identitate de rațiune, și în cazul cererilor formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000 instanța are prerogative identice. Stabilirea prin art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 a competenței de soluționare a contestației împotriva deciziei Comisiei speciale de retrocedare în favoarea instanței de contencios administrativ nu schimbă în vreun fel raționamentele expuse, nerezultând că O.U.G. nr. 94/2000 s-ar completa cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ la care face trimitere instanța de fond, lege care nici nu era adoptată la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000. De altfel, procedura de restituire, atât necontencioasă cât și judiciară, este reglementată complet în legile speciale, O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 165/2013, nefiind aspecte care să atragă necesitatea aplicării Legii nr. 554/2004, a mai arătat recurenta.

Intimatele pârâte au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimata pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a arătat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în mod corect a admis excepția tardivității modificări de acțiune din data de 25.06.2018 și în mod corect a respins ca inadmisibilă acțiunea, întrucât cererea de retrocedare formulată de reclamanta nu a fost încă soluționată printr-o decizie, conform art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, în consecință procedura administrativă nu a fost finalizată, iar o eventuală decizie cuprinzând propunerea de acordare de măsuri compensatorii ar trebui să urmeze procedura de validare sau invalidare de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a arătat că este instituție distinctă de Comisia specială de retrocedare, faptul că asigură secretariatul acesteia nu-i conferă calitate procesuală pasivă în cauză, prin urmare în mod corect a fost respinsă acțiunea formulată împotriva sa.

Intimatul pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că sentința este legală în ceea ce privește excepția de tardivitate a modificării de acțiune, iar în ceea ce privește admisibilitatea cererii de chemare în judecată, instanța de fond în mod corect a apreciat că, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, prerogativele instanței de contencios sunt restrânse, aceasta nefiind îndreptățită să se substituie organului administrativ.

Intimatul pârât Municipiul Blaj a arătat că excepția tardivității trebuia admisă deoarece nu au fost respectate prevederile art. 204 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității trebuia admisă întrucât obiectul acțiunii formulate în baza legii speciale poate să fie anularea deciziei Comisiei speciale sau obligarea la emiterea unei decizii, dar nu soluționarea cererii de retrocedare.

Examinând sentința recurată prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs privind excepția tardivității modificării acțiunii depusă la data de 25.06.2018 este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 204 din C. proc. civ., "1) Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. (...) (3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților".

Aceste dispoziții au fost aplicate corect de instanța de fond, în condițiile în care precizarea acțiunii a fost formulată de reclamantă ulterior termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâții au invocat excepția tardivității modificării de acțiune, cu motivarea că. reprezintă o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, efectuată cu nerespectarea acestui termen.

Recurenta nu contestă acest fapt, însă susține că precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 tinde la clarificarea obiectului cererii, raportat la aspectele de fapt și de drept invocate prin acțiunea introductivă, și anume aspectul care vizează refuzul nejustificat al Comisiei speciale de retrocedare de a soluționa cererea de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei, neemiterea deciziei prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Susținerile recurentei sunt nefondate; chiar dacă motivele menționate au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, capetele de cerere formulate prin precizarea la acțiune sunt noi, adaugă celor din cererea introductivă, constituind o modificare a acesteia în sensul dispozițiilor art. 30 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora "constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare".

Pentru aceste motive, raportat la dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. și împrejurarea că pârâții s-au opus modificării de acțiune, în mod corect a fost admisă excepția tardivității modificării de acțiune formulată de reclamantă la data de 25 iunie 2018, motivul de recurs fiind nefondat.

Motivul de recurs privind privind respingerea acțiunii ca inadmisibilă este, de asemenea, nefondat.

Reclamanta a invocat, în motivarea cererii de chemare în judecată, faptul că a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, cerere de restituire a imobilului ce formează obiectul cauzei, înregistrată la pârâtă sub nr. x/2003, cu privire la care nu s-a emis nicio decizie în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

În acest cadru procesual, în raport de obiectul acțiunii și dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, instanța de fond a respins în mod corect acțiunea ca inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

O.U.G. nr. 94/2000 reglementează procedură de retrocedare, către foștii proprietari, a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Retrocedarea imobilelor care formează obiectul actului normativ special de reparație se realizează, în natură sau prin măsuri reparatorii, exclusiv în temeiul și în conformitate cu dispozițiile acestuia.

În scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 s-a constituit Comisia specială de retrocedare. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare analizează documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială.

Art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004".

În mod corect instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în condițiile în care dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 prevăd competența materială a instanței de contencios administrativ pentru soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, decizie prin care se soluționează administrativ cererea de retrocedare depusă de persoana îndreptățită. Dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, act normativ special în domeniul retrocedării unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, se completează cu prevederile dreptului comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Deși în prezenta cauză nu este contestată o decizie a Comisiei speciale de retrocedare, acțiunii formulate de reclamantă în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2004, în lipsa unor prevederi exprese în sens contrar, i se aplică dispozițiile dreptului comun în materie, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Faptul că Legea nr. 554/2004 nu era în vigoare la data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 este nerelevant. La data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 era în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, iar contestația împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare era prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, în aceeași modalitate, în sensul că acestea puteau fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare.

Având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd soluțiile pe care le pronunță instanța de contencios administrativ, potrivit cărora "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă", rezultă că obiectul acțiunii poate fi constituit de anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare, astfel cum prevede art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii potrivit O.U.G. nr. 94/2000, însă nu și soluționarea pe fond a cererii de retrocedare căreia nu i s-a dat încă o rezolvare în procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest act normativ, prin substituirea Comisiei speciale de retrocedare.

Din coroborarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 cu cele ale Legii nr. 554/2004, rezultă că instanța de contencios administrativ poate fi învestită cu privire la soluționarea aspectelor privind fondul cererii de retrocedare numai după finalizarea procedurii administrative și emiterea deciziei prevăzute de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, prin care se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de actul normativ special pentru retrocedarea către foștii proprietari.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu prevăd posibilitatea ca instanța să dispună efectiv restituirea proprietății sau acordarea de despăgubiri, astfel cum susține recurenta. Potrivit acestora, "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz", referindu-se, în ceea ce privește hotărârea judecătorească, la situația în care se contestă decizia de respingere emisă de Comisia specială de retrocedare, se admite acțiune, se anulează decizia și se admite cererea de retrocedare.

Sunt nefondate și susținerile referitoare la dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit cărora "(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi".

Aceste dispoziții nu se aplică cererilor formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000. Se referă la contestațiile îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (art. 33 din Legea nr. 165/2013) și a deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (art. 34 din Legea nr. 165/2013), respectiv la posibilitatea persoanei îndreptățite să se adreseze instanței judecătorești în cazul în care deciziile nu sunt emise în termenele prevăzute la art. 33 și 34. Acțiunile formulate se soluționează de secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu de instanța de contencios administrativ.

De asemenea, sunt nefondate și susținerile privind Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, întrucât aceasta privește aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, care se referă la acțiunile formulate în baza acestei legi la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. Aceste dispoziții nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în care sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și ale Legii nr. 554/2004. Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precizează că regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată.

Cu privire la opțiunea legiuitorului pentru atribuirea de competență către secțiile civile ale instanțelor a unora din contestațiile formulate în temeiul legilor speciale de reparație și plenitudinea de jurisdicție a unei instanțe civile, pe de o parte, iar pe de altă parte atribuirea competenței de soluționare către instanțele de contencios administrativ a contestațiilor formulate în ceea ce privește O.U.G. nr. 94/2000, sunt de menționat cele subliniate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 189/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 438 din 13 iunie 2016.

Curtea Constituțională a reamintit faptul că legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată și poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale (pct. 18). A observat că, prin edictarea Legii nr. 165/2013, legiuitorul român și-a propus să instituie un mecanism eficient pentru accelerarea procesului de restituire a imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist, necesitatea realizării unei eficientizări a acestui proces fiind evidențiată de numeroasele disfuncționalități relevate pe parcursul aplicării legislației amintite, care au fost sancționate în mod repetat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pct. 19), că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, deciziile unității deținătoare/entității învestite cu soluționarea notificării puteau fi atacate de persoana care se pretindea îndreptățită la secția civilă a tribunalului competent teritorial, însă deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor puteau fi atacate, la secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în condițiile Legii nr. 554/2004, în această din urmă situație instanța de contencios administrativ neavând decât posibilitatea ca, în cazul în care constata nelegalitatea deciziei, să oblige Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în virtutea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să emită o nouă decizie care să conțină titlul de despăgubire cuvenit (pct. 20), astfel că pentru înlăturarea acestui sistem defectuos, generator de întârzieri considerate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contrare dreptului la un proces echitabil ca urmare a duratei excesive a procedurilor, prin Legea nr. 165/2013 s-a atribuit secțiilor civile ale tribunalului competența de soluționare a contestațiilor atât împotriva deciziilor entităților deținătoare sau învestite de lege cu soluționarea notificărilor, cât și ale Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (pct. 21).

A subliniat că "Argumentul decisiv pentru adoptarea unei astfel de soluții legislative l-a constituit plenitudinea de jurisdicție a unei instanțe civile. În virtutea acesteia, astfel cum se prevede la art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, judecătorul se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin compensare în puncte" (pct. 21), "Cu alte cuvinte, legiuitorul român a optat pentru soluționarea contestațiilor de către o instanță civilă în detrimentul uneia administrative în scopul diminuării duratei procedurii, instanța însăși urmând să se pronunțe asupra calității de persoană îndreptățită și să stabilească tipul de despăgubire cuvenită și modalitatea de realizare a acesteia, în natură sau prin echivalent" (pct. 22).

În raport și de aceste considerente ale instanței de contencios constituțional, este de observat faptul că nici prin Legea nr. 165/2013, nici ulterior, în ceea ce privește soluționarea cererilor de chemare în judecată formulate în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 de către instanțele de contencios administrativ, cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, nu au intervenit modificări legislative.

Pentru aceste motive, Înalta Curte că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 204 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. privind modificarea cererii de chemare în judecată, precum și a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.