ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4730/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3027 din 25 mai 2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis recursul declarat de D.I.M. împotriva Sentinței nr. 2 din 12 ianuarie

2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, și,

în consecință, a modificat hotărârea atacată în sensul admiterii în parte a

acțiunii, obligând pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților să emită titlu de plată pentru suma de 109.150,80 RON,

corespunzător Deciziei nr. 5283 din 30 iunie 2009 a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de control judiciar a reținut că prin Decizia nr. 5283 din

30 iunie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

baza Sentinței civile nr. 331 din 17 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova și a Dispoziției nr. 2092 din 24 august 2006 eliberată de Primăria

municipiului Drobeta-Turnu Severin, s-a emis titlul de despăgubire în cuantum

de 109.150,80 RON în favoarea reclamantului D.I.M.

În conformitate cu

dispozițiile Capitolului V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007, recurentul-reclamant și-a

exprimat opțiunea pentru plata despăgubirilor în numerar prin cererea

înregistrată în 12 august 2009 la Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

În conformitate cu

dispozițiile art. 18

2

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008, emiterea

titlurilor de plată, și plata despăgubirilor bănești în numerar către

persoanele îndreptățite, se face în termen de 15 zile de la existența

disponibilităților financiare, în contul Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, în ordinea înregistrării cererilor de opțiune.

Înalta Curte a mai

reținut că în baza dispozițiilor art. 18

2

pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 128/2008 și a opțiunii exprimate de recurentul-reclamant, autoritatea

intimată avea obligația să emită titlul de plată pentru despăgubirile stabilite

prin Decizia nr. 5283 din 30 iunie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

A apreciat instanța

de control judiciar că cererea recurentului-reclamant formulată pentru

îndeplinirea acestei obligații legale a fost greșit respinsă ca prematură, în

condițiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să justifice

durata de soluționare a opțiunii de plată în numerar față de disponibilitățile

financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau a fi despăgubite, de

volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare pentru efectuarea

plății.

Cum în cauză nu s-a

dovedit existența unor circumstanțe obiective pentru care nu a fost posibilă

soluționarea dosarului recurentului-reclamant într-un termen rezonabil,

apreciat față de data la care a fost stabilit cu caracter definitiv cuantumul

despăgubirilor cuvenite, s-a constatat ca întemeiată cererea formulată de

acesta pentru obligarea autorității intimate la emiterea titlului de plată.

Cererea privind plata

de daune pe zi de întârziere a fost respinsă ca neîntemeiată, constatându-se că

recurentul-reclamant nu a motivat solicitarea sa de acordare a sumelor pretinse

și nu a criticat în recurs soluția dată acestei cereri de instanța de fond.

extraordinară de atac exercitată

Împotriva Deciziei

nr. 3027 din 25 mai 2011 a formulat contestație în anulare intimata Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând desființarea acesteia

și rejudecarea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

A susținut

contestatoarea că, analizând motivele de recurs încadrate, de către recurent,

în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., instanța de recurs nu a

ținut cont de cadrul legal incident în vigoare, pronunțându-se, astfel, cu

eludarea acestora.

În motivarea cererii,

contestatoarea a criticat, în esență, faptul că instanța de control judiciar,

în analizarea cererii de recurs, nu a avut în vedere dispozițiile art. III al

O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010, care arată că

"pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe se suspendă emiterea titlurilor prevăzute în Titlul VII din Legea nr.

247/2005".

A mai invocat

incidența, în speță, a dispozițiilor O.U.G. nr. 2/2010, aprobată și modificată

prin Legea nr. 117/2012, prin care emiterea titlurilor de despăgubire,

titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor a

fost suspendată până la data de 15 mai 2013.

Înaltei Curți asupra contestației

Înalta Curte,

examinând contestația în anulare și motivele dezvoltate de către contestatoare,

față de lucrările dosarului și susținerile părților, constată că aceasta este

inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Contestația în

anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi

exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute în

art. 317 și 318 C. proc. civ.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 din C. proc. civ. prevede că

"hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Pornind de la

interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a

circumstanțiat obiectul contestației în anulare speciale, care poate viza

exclusiv hotărârile pronunțate în recurs.

"Greșeala

materială" la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în erori de

ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite, confundarea unor elemente materiale sau a

unor date esențiale ale dosarului.

Nu pot fi invocate,

pe această cale, greșeli de judecată, legate de aprecierea probelor sau de

interpretarea unor dispoziții legale.

În ceea ce privește

ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., aceasta are

în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în

termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de

parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate

motivului de casare pe care îl sprijină.

În speță,

contestatoarea susține, argumentând incidența acestor dispoziții, că instanța

de control judiciar nu s-ar fi pronunțat cu privire la motivele de recurs

încadrate, de către recurent, în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., în condițiile în care nu a constatat incidența art. III al O.U.G. nr.

62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010 și O.U.G. nr. 2/2010,

aprobată și modificată prin Legea nr. 117/2012, prin care emiterea titlurilor

de despăgubire, titlurilor de conversie, precum și procedurile privind

evaluarea imobilelor a fost suspendată până la data de 15 mai 2013.

Or, argumentele

invocate de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate

drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor ce

puteau fi invocate în recurs, prin acestea dorindu-se, în realitate, o

rejudecare a recursului.

De altfel, din modul

de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare,

contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a

fost bine soluționată cauza, întrucât nu a fost reținută incidența unor anumite

dispoziții legale.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui "apel-recurs deghizat" ci trebuie să fie

justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară

de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre

este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența

unui "defect fundamental". De asemenea Curtea, permanent subliniază

că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea

principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri

definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03

Hotărârea din 29 iulie 2008).

de control judiciar

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge contestația

în anulare formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva Deciziei nr. 3027 din 25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2013.

Procesat de GGC - CL