ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 113/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 113/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamanta D.G. a chemat în

judecată pârâta A.N.R.P., solicitând obligarea pârâtei să pună în executare

titlul de despăgubire în cuantum de 264.556,95 RON, reprezentat de decizia din

29 ianuarie 2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

prin emiterea titlului de plată conform cererii de opțiune înregistrată la A.N.R.P.

din 13 mai 2010 și virarea sumei respective în contul deschis la C.

Bank-Sucursala Drobeta Turnu Severin, precum și obligarea pârâtei la plata

dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a

sumei ce i se cuvine cu titlu de despăgubire.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în anul 2001, prin notificarea înregistrată la Primăria

Municipiului Dr.Tr. Severin, a demarat procedura legală pentru a obține despăgubiri

pentru imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, imobil preluat

abuziv de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 159/1983 și imposibil

de restituit în natură din cauza faptului că a fost demolat, iar pe teren a fost

edificată o construcție proprietate publică în care în prezent își desfășoară activitatea

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți.

Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei decizia din data de 29

ianuarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire, iar ulterior, la data de 13 mai

2010, reclamanta s-a prezentat prin mandatar la sediul A.N.R.P. și a formulat opțiune

pentru acordarea despăgubirilor în numerar, primind numărul de opțiune din 13

mai 2010. Prin acest document i s-a adus la cunoștință faptul că plata despăgubirilor

în numerar se face „în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în limita disponibilităților

financiare”, precum și faptul că „nu există o regulă privind data și cuantumul”

fondurilor reprezentând surse de finanțare pentru despăgubirile în numerar, motiv

pentru care A.N.R.P. „nu poate estima data la care ar fi posibilă acordarea despăgubirilor”

pentru numărul de opțiune pe care l-a primit, cu precizarea că la data la care a

depus cererea de opțiune, „plata despăgubirilor s-a efectuat până la dosarul de

opțiune X”.

Reclamanta a mai precizat

că, prin cererea înregistrată la A.N.R.P. din 22 noiembrie 2010, a solicitat acestei

instituții ca, în termen de 30 de zile de la înregistrare, să procedeze la punerea

în executare a titlului de despăgubire prin emiterea titlului de plată conform cererii

de opțiune.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâta A.N.R.P. a solicitat respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată. De

asemenea, a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții

în raport de prevederile H.G. nr. 361/2005, precum și excepția prematurității cererii

de chemare în judecată, deoarece termenul stabilit de lege pentru plata despăgubirilor

în numerar nu a fost depășit.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința nr. 139/2011

din 15 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și

fiscal a respins excepțiile prematurității acțiunii și lipsei calității procesuale

pasive invocate de A.N.R.P.; a admis acțiunea formulată de reclamanta D.G. față

de A.N.R.P.; a obligat pârâta la emiterea titlului de plată în favoarea reclamantei

D.G. pentru suma de 264.556,95 RON în baza cererii de opțiune înregistrată din

13 mai 2010; a obligat pârâta la plata dobânzii legale pentru suma menționată începând

cu data de 24 ianuarie 2011 până la achitarea efectivă și a obligat pârâta să vireze

în contul indicat de către reclamantă suma mai sus arătată, ca urmare a emiterii

titlului de plată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a examinat cu prioritate excepțiile invocate de pârâta

A.N.R.P., reținând următoarele aspecte:

În ceea ce privește excepția

prematurității acțiunii, Curtea a apreciat că aceasta este nefondată, având în vedere

caracterul vătămător al întârzierii nejustificate din partea pârâtei de a realiza

efectiv drepturile patrimoniale ale reclamantei.

A da efectiv preeminență

legii speciale care prevede că termenul de plată curge de la data disponibilităților

financiare, moment greu cuantificabil, înseamnă a recunoaște autorității publice

o marjă exorbitantă de apreciere și a expune reclamanta unor așteptări temporale

și incertitudini cu privire la realizarea efectivă a dreptului, incompatibile cu

acesta din urmă.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive, instanța de fond a constatat că aceasta este,

de asemenea, nefondată, întrucât, potrivit prevederilor art. 3 lit. h) și art. 13

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligația de emitere a titlurilor de plată

incumbă A.N.R.P., iar acțiunea dedusă judecății privește refuzul emiterii unui astfel

de titlu.

Cu privire la fondul cauzei,

Curtea a constatat că petitul privind obligarea pârâtei la emiterea titlului de

plată pentru suma de 264.556,95 RON este întemeiat, în concordanță cu dispozițiile

art. 18 alin. (1), art. 181 și art. 182 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum

și cu jurisprudența C.E.D.O., în concret cu hotărârea dată în cauza Ramadhi și alți

cinci împotriva Albaniei, care a statuat că și o decizie a unei autorități administrative

definitivă trebuie pusă în aplicare ca și o hotărâre judecătorească.

Sub acest aspect, instanța

de fond a apreciat că pârâta este ținută să ia toate măsurile necesare pentru respectarea

deciziei din 29 ianuarie 2010, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistența

disponibilităților bănești nefiind un argument care să poată fi opus reclamantei.

În consecință, dreptul

de creanță pe care reclamanta îl are împotriva statului reprezintă un bun în sensul

art. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

iar limitările și condiționările impuse de reglementarea națională nu sunt compatibile

cu protecția proprietății asigurată de Protocol.

Împrejurarea că, prin

O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010, s-a dispus suspendarea

emiterii titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

reprezintă o limitare impusă de legislația națională, care, de asemenea, nu este

compatibilă cu protecția impusă de Protocol.

În același sens este argumentata

și obligația prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010, de valorificare

a titlurilor de despăgubire doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea,

corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea, având în vedere și faptul

că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între

normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției,

acestea din urmă au prioritate.

Instanța de fond a mai

reținut că, în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 alin. (2) și

(3) din O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la valorificarea titlurilor de despăgubire

prin conversia lor la Fondul Proprietatea, cu privire la eficiența acestei autorități

publice, în cauză Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunțat, constatând că

„ totuși până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră

susceptibila a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”.

Referitor la capătul de

cerere privind plata dobânzii legale de la data promovării acțiunii în instanță

și până la plata efectivă a despăgubirilor acordate, prima instanță a apreciat că

acesta este întemeiat, în condițiile normei evocate, întrucât neactualizarea despăgubirilor

adăugate la durata procedurii urmate pentru soluționarea cererii de opțiune, nu

este compatibilă cu un remediu rapid și eficient, iar exigentele unei bune administrări

la care are dreptul orice cetățean ar fi și ele încălcate.

Cu privire la capătul

de cerere vizând obligarea pârâtei la virarea efectivă a sumei de 264.556,95 RON

în contul reclamantei, s-a apreciat că acesta este întemeiat, deoarece, luând în

considerare durata fazelor administrative de soluționare a pretențiilor reclamantei

și faptul că aceasta ar trebui să mai aștepte încă doi ani, fiind condiționată de

existenta disponibilităților bănești, durata totală a procedurii de realizare a

dreptului de proprietate al reclamantei de aproximativ 10 ani nu mai are caracter

rezonabil.

Calea de atac exercitată

în cauză

Împotriva

acestei sentințe

a

formulat recurs

,

în termenul legal, pârâta A.N.R.P.

, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

temeiul art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., solicitând modificarea

hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs

și notele de ședință depuse la dosar la data de 12 ianuarie 2012, autoritatea recurentă

invocă dispozițiile art. 18² pct. 1 lit. a) și pct. 4 din H.G. nr. 128/2008

și art. 18² lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu modificările și

completările aduse de O.U.G. nr. 81/2007, precizând că, până în acest moment, plata

despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităților financiare corespunzătoare

primei tranșe până la dosarul de opțiune înregistrat din 29 aprilie 2008, cererea

de opțiune a reclamantei fiind înregistrată din 13 mai 2010.

Așadar, a susținut recurenta,

ținând cont de greutățile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de

acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere și numărul

mare al cererilor de restituire formulate de foștii proprietari, prin măsurile luate

pentru accelerarea acestei proceduri, legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv

pentru soluționarea acestor cereri, respectiv acela al ordinii cronologice în care

au fost înregistrate opțiunile, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor

aflate în aceeași situație.

Totodată, recurenta arătă

că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 3 al O.U.G. nr. 62/2010, conform

cărora emiterea titlurilor de plată se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data

intrării în vigoare a ordonanței.

În ceea ce privește plata

dobânzilor legale, instituția recurentă a criticat soluția instanței de fond, arătând

că, în actele normative în materie, respectiv H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005,

H.G. nr. 1095/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, nu sunt prevăzute reglementări pentru

actualizarea sumelor de bani, iar dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 9/2000 modificată

și completată cu Legea nr. 356/2002 nu sunt aplicabile în cauză.

Prin urmare, a precizat

recurenta, A.N.R.P. nu are ca atribuții legale actualizarea sumelor de bani stabilite

prin deciziile emise de către Comisia Centrală.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304

1

din C.

proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta

Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse

în continuare.

Intimata-reclamantă D.G.

a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea unei cereri având

ca obiect obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata despăgubirilor în cuantum de 264.556,95

RON, stabilite prin decizia din 29 ianuarie 2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Instanța de control judiciar

apreciază că hotărârea recurată, prin care prima instanță a dispus obligarea pârâtei

A.N.R.P. să plătească reclamantei despăgubirile stabilite prin decizia din 29

ianuarie 2010 a Comisiei Centrale, precum și dobânda legală pentru suma menționată,

este nelegală și netemeinică, în raport atât de situația de fapt rezultată din acte,

cât și în raport de dispozițiile speciale prevăzute în Titlul VII din Legea nr.

247/2005 și dispozițiile din H.G. nr. 128/2008.

Înalta Curte reține că,

în favoarea reclamantei, a fost emisă decizia din 29 ianuarie 2010 reprezentând

titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

iar conform procedurii privind valorificarea titlurilor de despăgubire, reclamanta

a formulat cererea de opțiune din 13 mai 2010, prin care a solicitat plata sumei

de 264.556,95 RON, în numerar.

Potrivit art. 18

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire

aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite,

un titlu de conversie și/sau un titlu de plată.

În art. 18² pct.

1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 privind modificarea și completarea Normelor metodologice

de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, se prevede că emiterea unui titlu de plată și plata despăgubirilor

bănești în numerar către persoana îndreptățită se va dispune în termen de 15 zile

de la existența disponibilităților financiare, în ordinea depunerii cererilor de

opțiune.

Prin urmare, în raport

de aceste dispoziții, emiterea titlului de plată a despăgubirilor bănești este prevăzută

sub condiția existenței disponibilităților financiare, într-un termen de 15 zile

de la acest moment și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune ale persoanelor

îndreptățite a primi despăgubiri.

În cauză nu a fost contestată

situația de fapt existentă referitoare la greutățile financiare întâmpinate de autoritatea

pârâtă în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor și

nici nu a fost făcută vreo dovadă a existenței unor disponibilități financiare reale

care să permită emiterea titlului de plată solicitat de intimata-reclamantă.

Prin urmare, având în

vedere dispozițiile legale enunțate și situația de fapt expusă, nu se poate reține

refuzul nejustificat al A.N.R.P. în executarea obligației ce intră în atribuțiile

sale, respectiv aceea de a emite titlul de plată reclamantei, nefiind dovedit în

cauză excesul de putere al autorității pârâte, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

În consecință, în absența

disponibilităților bănești ale statului și având în vedere rațiunile financiare

care au justificat instituirea respectivei proceduri de plată, care se mențin și

în prezent, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, se apreciază

că s-a impus pârâtei o obligație imposibil de realizat.

Mai mult, aceasta este

de natură să afecteze și principiul egalității de tratament, cunoscut atât în plan

intern, cât și în plan european, în condițiile în care dosarul de opțiune al reclamantei

din 13 mai 2010, iar plata despăgubirilor în numerar s-a realizat până la dosarul

de opțiune din 29 aprilie 2008.

Pe de altă parte, în raport

de obiectul acțiunii – plata de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod

abuziv și valorificarea titlurilor de despăgubire, precum și în raport de data soluționării

acțiunii și respectiv, a judecării prezentului recurs, Înalta Curte reține că, în

cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 62/2010 intrată în vigoare

la data de 1 iulie 2010, prin care, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în

vigoare a ordonanței de urgență, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute

în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar valorificarea titlurilor de despăgubire

se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea”- listat

la Bursă, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea, fiind aplicabile

și dispozițiile art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 62/2010 în ceea ce privește cererea

privind emiterea titlului de plată cu prioritate în condițiile art. 18

2

alin. (5) din H.G. nr. 128/2008.

Referitor la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de intimate, Înalta Curte nu neagă

faptul că reclamanta are cel puțin „speranța legitimă”, în sensul de „bun”, reglementată

de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Însă, se impune a fi avută

în vedere jurisprudența C.E.D.O. care a subliniat că, în situațiile ce presupun

indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea

consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale

trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile

de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate,

dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.

Astfel, chiar în cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte

importantă pe care legislația în materia bunurilor imobile naționalizate o reprezintă

pentru bugetul de stat și a fost de acord că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea

lor pe o perioadă mai lungă ar putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta

un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al

colectivității.

Mai mult, a devenit funcțional

Fondul „Proprietatea” începând cu data de 21 ianuarie 2011, mai ales că multe condamnări

ale României la Curtea de la Strasbourg s-au datorat și constatării că acest fond

nu este funcțional, iar lansarea tranzacțiilor este de natură să îndrepte o parte

a beneficiarilor „titlurilor de despăgubire” către piața bursieră, ceea ce ar ușura

presiunea bugetară (cauza Maria Atanasiu, teza ultimă).

Prin urmare, instanța

de control judiciar reține că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse și în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat

la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

către pârâta A.N.R.P. și va modifică în parte hotărârea atacată în sensul că va

respinge acțiunea formulată de reclamanta D.G. ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 139/2011 din 15 martie 2011 a Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta D.G., ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie

2012.