ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2437/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2437/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată

pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la

data de 25 mai 2012, sub nr. 1303/54/2012, reclamanții M.N. și M.U. au

solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român - reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună

obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, în

temeiul art. 1349 C. civ.

În motivarea cererii reclamanții

au arătat că au deținut în proprietate un imobil compus din teren și construcție

situat în municipiul Drobeta Turnu Severin, str. C. nr. 117, județul Mehedinți,

imobil care a fost preluat abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, în baza Decretului de expropriere nr. 1/1986, iar ulterior

a fost demolat în totalitate. Reclamanții au mai arătat că în prezent nu dețin nicio

proprietate și că au fost nevoiți să se mute din localitatea în care au trăit 45

de ani într-un sat, în casa unor rude apropiate, într-o clădire fără condiții decente

de locuit.

Au mai arătat că viața

le-a fost afectată în mod negativ, toate suferințele fiind determinate în mod direct

de acțiunile și inacțiunile Statului Român, respectiv exproprierea din 1986 și tergiversarea

soluționării cererii de restituire a proprietății sau de acordare de despăgubiri.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 87 din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova a obligat Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire,

în baza dispoziției nr. 1091 din 18 martie 2009, emisă de Primăria Drobeta Turnu

Severin; din motivarea acestei hotărâri rezultă culpa Statului Român care, prin

instituțiile sale, a încalcat drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, susținând că nu se poate reține

un refuz de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, atât timp cât

dosarul reclamanților trebuie să urmeze procedura instituită de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea din data

de 29 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova le-a pus în vedere reclamanților să precizeze

obiectul cererii de chemare în judecată, cuantumul pretențiilor în moneda națională

și temeiul juridic al cererii înregistrate la instanța de contencios administrativ.

La data de 28 august 2012,

reclamanții au formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care

au menționat că obiectul acțiunii îl constituie cererea de obligare a pârâților

la plata sumei de 900.000 RON, cu titlu de daune morale, în temeiul art. 1349 C.

civ.

Prin sentința civilă

nr. 878 din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M.N.

și M.U., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel

cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

precizată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata de daune morale

în cuantum de 900.000 RON.

Prin sentința nr. 87

din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea promovată de reclamanți și a obligat-o pe pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Drobeta

Turnu Severin, str. C. nr. 117 (fost 127), județul Mehedinți.

Temeiul legal al obligării

la plata daunelor morale îl reprezintă dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, precum și cele ale art. 1349 C. civ., care reglementează

răspunderea delictuală.

A arătat Curtea de Apel

Craiova că acțiunea formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie

să fie în mod real motivată pe o situație obiectivă, iar reclamantul trebuie să

probeze momentul la care a luat cunoștință de întinderea pagubei și să respecte

termenul de prescripție de 1 an, calculat în condițiile art. 19 alin. (1) din acest

act normativ.

Cum reclamanții au cunoscut

efectiv întinderea pagubei la momentul introducerii acțiunii ce a format obiectul

Dosarului nr. 2012/54/2011, respectiv la data de 13 octombrie 2011, cererea de chemare

în judecată este formulată în termenul prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

În opinia acestei instanțe,

soluția dată cererii reclamanților în Dosarul nr. 2012/54/2011 constituie o reparație

suficientă și pentru prejudiciul moral care ar fi fost suferit de reclamanți, așa

cum a reținut în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența

sa.

Astfel, pentru acordarea

de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității prin sentința anterior

menționată, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea

care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului

și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității.

Curtea de Apel Craiova

a apreciat că în cauză nu au fost dovedite vătămările produse reclamanților (în

sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004) și nici elementele răspunderii civile delictuale,

astfel că, în temeiul art. 8, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea

de chemare în judecată a fost respinsă.

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel Craiova au declarat recurs reclamanții M.N. și M.U.

Prin decizia civilă

nr. 769 din 18 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul,

a casat sentința și a trimis cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului București,

secția civilă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 29 aprilie 2014,

sub nr. 14756/3/2014.

Prin sentința civilă

nr. 1088 din 29 septembrie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții M.N. și M.U., în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În motivarea acestei sentințe,

tribunalul a arătat că a fost sesizat cu o acțiune în pretenții având ca obiect

obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat, răspundere

întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1381 noul C. civ.; pentru a fi incidentă

răspunderea civilă delictuală se cer a fi îndeplinite o serie de condiții, respectiv

prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate între faptă ilicită și

prejudiciu.

În ceea ce privește săvârșirea

faptei ilicite, tribunalul a reținut că refuzul de emitere a titlului de despăgubire

a fost confirmat prin probatoriul administrat în cauză. Cu toate acestea, nu este

suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților dovada săvârșirii

unei fapte ilicite, ci este necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu

și a raportului de cauzalitate al acestuia cu fapta ilicită astfel săvârșită.

Prejudiciul constituie

rezultatul negativ al încălcării unui drept subiectiv sau, în anumite situații,

a unor simple interese. În măsura în care un atare prejudiciu poate fi evaluat în

bani, el este un prejudiciu patrimonial; dacă dimpotrivă el nu este susceptibil

de evaluare bănească, el este un prejudiciu moral (nepatrimonial).

Prejudiciul moral nu poate

fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană

la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, relevantă fiind

producerea unei atingeri a valorilor care definesc personalitatea umană, în sensul

de consecințe negative, suferite pe plan fizic și psihic. Prin urmare, prejudiciul

moral se poate traduce printr-o atingere adusă relațiilor sociale (onoare, reputație),

precum și celor care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, altfel spus,

ceea ce depășește limitele unei realități obiective și comensurabile.

Dispozițiile legii interne

și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri, în lipsa dovezilor că persoana a suferit

efectiv un prejudiciu moral cauzat de încălcarea dreptului subiectiv sau a unui

interes.

A arătat tribunalul că

acceptând susținerile reclamantei în sensul că prin fapta ilicită a pârâtului s-a

produs o încălcare a drepturilor sale, pentru obligarea acestuia la plata daunelor

morale solicitate este necesar să se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare

a încălcării unui drept subiectiv deoarece simpla încălcare a unui drept subiectiv

nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului

subiectiv și la nașterea obligației corelative la despăgubiri a autorului faptei

ilicite, fapta ilicită și prejudiciul moral fiind condiții distincte în cazul răspunderii

civile delictuale.

Se impune, însă, efectuarea

unei distincții între dovada prejudiciului moral cu particularitățile arătate (aplicarea

unui sistem de prezumții) și dovada întinderii acestuia, care nu este posibilă,

stabilirea întinderii daunelor morale realizându-se pe considerente de echitate.

În alte situații, fapta ilicită, prin chiar natura ei, nu este de natură să conducă

per se la concluzia producerii unei atingeri aduse unuia din atributele esențiale

ale persoanei, cum este și cazul de față.

A constatat tribunalul

că, în speță, reclamanții nu au relevat un minim probatoriu sub aspectul producerii

unui prejudiciu moral.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel

reclamanții

M.N. și M.U., susținând că Tribunalul București a făcut o analiză greșită a

dispozițiilor legale care antrenează răspunderea civilă delictuală, iar motivarea

este străină de natura pricinii.

În motivarea cererii de

apel au arătat că abia în anul 2009, prin dispoziția nr. 1091, Primăria Drobeta

Turnu Severin a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 dosarul fiind înaintat la A.N.P.R.P., fără a fi soluționat; în

anul 2011, au fost obligați să se adreseze instanței, soluția de admitere fiind

pronunțată prin sentința nr. 87 din 07 februarie 2012 care nu a fost pusă în executare

nici în prezent.

Apelanții-reclamanți au

criticat motivarea tribunalului, care a reținut că refuzul de emitere a titlului

de despăgubire a fost confirmat prin probatoriul administrat în cauză și că este

făcută dovada faptei ilicite, dar nu au fost probate prejudiciul și raportul de

cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Au susținut că toate împrejurările

referitoare la faptul că încă din anul 2001 au formulat notificare care a stat la

Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin timp de 9 ani, că a fost necesar să

se adreseze instanței în anul 2011 pentru a obliga Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul

expropriat, respectiv că sentința nr. 87 din 7 februarie 2012 (prin care li s-a

admis cererea) nu a fost pusă în executare, lăsând fără conținut hotărârea instanței,

intră în aria de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Apelanții au învederat

că sunt persoane în vârstă cu o stare de sănătate precară și că apelanta a

suferit un infarct miocardic, însă din lipsa banilor nu s-a putut trata și

au fost nevoiți să se retragă la țară în locuința unor rude apropiate.

Referitor la motivarea

tribunalului în ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate, au arătat

că este contradictorie, deoarece din motivare reiese că prejudiciul constituie rezultatul

negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv care poate fi evaluat în bani

și atunci este un prejudiciu patrimonial sau nu este susceptibil de evaluare și

atunci este un prejudiciu moral.

Apelanții au invocat dispozițiile

art. 1385 C. civ. și au arătat că atât sub imperiul dispozițiilor C. civ. de

la 1864, în doctrina de specialitate și jurisprudență, cât și prin dispozițiile

exprese ale noului C. civ. s-a statuat că în toate situațiile în care prejudiciul

este cauzat prin încălcarea drepturilor subiective patrimoniale, cum este dreptul

de proprietate, este antrenată în mod neîndoielnic răspunderea civilă delictuală.

Prejudiciile pot fi adesea

și urmarea încălcării unui simplu interes ceea ce declanșează obligația de reparare

a acestuia, singura condiție fiind aceea ca interesul să fie licit și moral.

Apelanții au susținut

că interesul lor era acela ca în aplicarea legii reparatorii (Legea nr. 10/2001)

să obțină sumele de bani într-un termen rezonabil, pentru a li se facilita posibilitatea

de a locui în condiții omenești într-un apartament în Drobeta Turnu Severin, pentru

a-și trata starea precară de sănătate și pentru a-și compla veniturile

modeste.

În opinia acestora, raportul

de cauzalitate între fapta ilicită a autorităților și pierderea oricărei șanse de

a duce o viață normală este ușor de stabilit, autoritățile neîndeplinindu-și

în termen rezonabil obligațiile stabilite de lege, începând de la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apelanții au solicitat

admiterea apelului și schimbarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 321/A

din 18 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți

M.N. și M.U. împotriva

sentinței civile nr. 1088 din 29 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a decide astfel,

a reținut că susținerea pârâților conform căreia verificarea îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile delictuale trebuia făcută prin raportare la o perioadă mai mare

de timp care ar fi debutat cu momentul depunerii notificării (anul 2001) nu poate

fi primită deoarece prin însăși acțiunea introductivă s-a solicitat acordarea de

daune morale în cuantum de 200.000 euro în baza celor constatate prin sentința civilă

nr. 87 din 7 februarie 2012 pronunțată într-o cerere introdusă de reclamanți la

data de 13 octombrie 2011. Or, de la data formulării notificării și până în anul

2011, reclamanții au avut la îndemână mijloace legale validate de către practica

judiciară, inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție

în procedura recursului în interesul legii, prin intermediul cărora ar fi putut

obține soluționarea notificării într-un termen rezonabil. Mai mult, la momentul

depunerii notificării nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nici

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu fuseseră sesizate cu vreo solicitare

a reclamanților pentru a se putea susține că acțiunea ori inacțiunea acestora ar

avea caracterul unei fapte ilicite. În plus, dispoziția nr. 1091 din 18 martie 2009

emisă de către Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin recunoaște reclamanților

dreptul la obținerea de despăgubiri în conformitate cu prevederile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005. Dacă beneficiarii considerau că, la emiterea actului menționat,

nu au fost respectate termenele legale puteau să se îndrepte împotriva unității

deținătoare și nu împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publicare,

cu care nu au avut raporturi juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, ori a Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instituție care a devenit obligată față

de reclamanți în anul 2012 când a fost pronunțată hotărârea nr. 87/2012 de către

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ.

Curtea de apel a constatat

că reclamanții comasează toate fazele procedurii administrative reglementate de

Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005 și, în pofida faptului că instituțiile

cu atribuții în respectivele proceduri erau diferite, solicită antrenarea unei răspunderi

subsidiare și generale a Statului Român pentru așa zise erori ale autorităților

legislative și executive care îl compun. Or, un astfel de procedeu nu poate fi primit

în condițiile în care legea specială care stabilește drepturile persoanelor ale

căror imobile au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 conține și prevederi relative la modul în care pot fi realizate în justiție

respectivele drepturi, inclusiv din perspectiva eventualei răspunderi a persoanelor

sau instituțiilor cu atribuții în materie. Așadar, reclamanții au ales o procedură

de drept comun în cadrul căreia, după cum a reținut și tribunalul, nu s-a făcut

dovada raportului de cauzalitate și a prejudiciului.

Spre deosebire de tribunal,

curtea de apel a reținut că în speță nu a fost dovedită nici fapta ilicită, care

ar consta în refuzul pârâtelor de a emite titlul de despăgubire deoarece, pentru

a putea fi reținută o faptă ilicită, în sensul celor arătate de către tribunal și

asertate de către reclamanți, ar fi trebuit analizat în concret modul în care au

fost îndeplinite atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

după momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 87/2012 și anume data

de 16 mai 2013 când a fost pronunțată decizia nr. 5922/2013. Or, nici reclamanții,

nici instanța de fond nu au arătat care sunt dispozițiile legale nesocotite de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a se putea susține existența unei

acțiuni ori a unei inacțiuni cu caracter ilicit.

Din această perspectivă,

curtea de apel a reținut că motivul de apel prin care se invocă o contradicție în

raționamentul tribunalului atunci când se analizează prejudiciul și se stabilește

legătura de cauzalitate nu mai subzistă din moment ce premisa avută în vedere de

către tribunal (existența unei fapte ilicite) nu a fost însușită de instanța

de control judiciar.

Cu referire la dispozițiile

legale aplicabile, instanța de apel a arătat că, deși nu există deosebiri de esență

între modul de reglementare a răspunderii civile delictuale în C. civ. de la 1864,

respectiv în noul C. civ., în speță sunt aplicabile dispozițiile acestui din urmă

act normativ deoarece fapta ilicită imputată Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor ar fi putut căpăta contur cel mai devreme la momentul la care a fost

pronunțată sentința definitivă prin care pârâta a fost obligată să emită decizie

reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

Prin urmare, referirile apelanților la perioade de timp anterioare cum ar fi anul

2001 (când a fost formulată notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001) sau anul 1986

(când a fost preluat imobilul) nu prezintă relevanță.

Însă, dacă s-ar aprecia

că faptele ilicite ar fi fost săvârșite de către pârâtul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, sub imperiul vechiului C. civ., ar trebui să

se cerceteze și prescripția dreptului la acțiune.

În concluzie, instanța

de apel a reținut că reclamanții nu au dovedit existența unei fapte ilicite, nefiind

suficient să se facă afirmații cu caracter general în sensul că de la depunerea

notificării și până la realizarea efectivă a drepturilor reclamanților a trecut

o perioadă mare de timp.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții M.N. și M.U., solicitând admiterea recursului și

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii

acțiunii, astfel cum a fost precizată.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii

și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, obiectul litigiului

dedus judecății are ca temei de drept dispozițiile art. 1349 C. civ., așa

cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, prin decizia nr. 769 din 18 februarie 2014.

Potrivit acestui text:

„Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau

obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile

sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”; acest text se coroborează

cu dispozițiile art. 1357, 1358 și 1359 C. civ.

În conformitate cu aceste

texte, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită

cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunde pentru cea

mai ușoară culpă, iar pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările

în care s-a produs prejudiciul; autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul

și când acesta este urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul

este legitim, serios și prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept

subiectiv.

Recurenții-reclamanți

au arătat că sunt persoane îndreptățite la repararea prejudiciului care le-a fost

adus prin demolarea casei și exproprierea terenului, iar după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 au notificat, prin executor judecătoresc, Primăria municipiului

Drobeta Turnu Severin.

Deși Legea nr. 10/2001

a prevăzut termene înlăuntrul cărora urmau să fie restituite proprietățile, respectiv

să fie acordate despăgubiri, Statul Român, prin autoritățile sale, a acționat pentru

ca legea să nu se aplice sau să se aplice în mod preferențial în beneficiul celor

care la adăpostul acestei legi s-au îmbogățit în mod nepermis tocmai pe seama

statului care a edictat legea ce avea să repare abuzurile săvârșite de regimul comunist.

Au susținut recurenții

că Statul Român a acceptat implicit încălcarea drepturile legale ale majorității,

prin nesoluționarea vreme de decenii a drepturilor conferite de lege.

Deși Statul Român a edictat

Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul proprietății, prin care a fost modificată

și completată Legea nr. 10/2001 în scopul aparent al accelerării aplicării acestui

act normativ, iar legea este o emanație a statului pe care autoritățile acestuia

erau obligate să o aplice, în cazul de față statul prin acțiunile și omisiunile

sale a generat procese și nu măsuri pentru a fi aplicată legea în interes general.

De asemenea, și Legea nr. 165 din 16 mai 2013 nu face altceva decât să genereze

procese.

În acest context, Curtea

de Apel București în motivarea hotărârii privind angajarea răspunderii civile delictuale

a arătat în mod inexplicabil că nu se poate face raportarea la momentul depunerii

notificării (anul 2001) deoarece recurenții s-ar fi referit în cererea lor la sentința

civilă nr. 87/2012, iar de la data notificării până în anul 2011, aceștia au avut

la îndemână mijloace legale prin care ar fi putut obține rezolvarea notificării.

Or, această motivare este

străină de natura pricinii care are ca obiect analiza cerințelor necesare pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale.

În opinia recurenților-reclamanți,

întreaga motivare este străină de raportul juridic dedus judecații, Curtea de Apel

București arătând câte procese ar fi putut face recurenții pentru a determina autoritățile

să aplice legea în condițiile în care termenele rezonabile și celelalte garanții

prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă și la

obligația organele administrative publice de a-și desfășura activitatea conform

principiului operativității, în scopul realizării interesului general.

În acest sens este și

Recomandarea CM. (2007/7) privind buna administrare prin care Comitetul de Miniștrii

al Consiliului Europei cere guvernului statelor membre prin art. 7 din Codul bunei

administrări, ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile

într-un termen rezonabil în raport cu complexitatea cauzei și a intereselor care

există în cauza respectivă.

Au mai arătat că faptul

că după patrusprezece ani de la data la care ar fi putut beneficia de despăgubirile

provenite din demolarea casei pe care au avut-o în proprietate sunt într-o fază

incertă și îndepărtată de a putea beneficia de acestea, este, în exclusivitate,

consecința pasivității statului care a acceptat neaplicarea legii, concomitent cu

acceptarea abuzurilor de tot felul săvârșite la adăpostul aceleași legi.

Sub un alt aspect, motivarea

este, de asemenea, străină de natura pricinii deoarece instanța de apel a arătat

că recurenții ar fi putut să se îndrepte pentru nerespectarea termenului de soluționare

al cererii lor împotriva unității deținătoare, iar nu împotriva statului cu care

nu se află în raporturi juridice. Cu alte cuvinte, curtea de apel a apreciat că

Statul Român nu ar avea calitate procesuală pasivă, însă nu a invocat excepția pentru

a se lamuri acest aspect.

Au mai arătat recurenții-reclamanți

că instanța de apel a motivat în mod greșit în sensul că statul nu are niciun amestec

în aplicarea legii și că numai prin procese interminabile cu costuri materiale și

în planul stării de sănătate al celor care ar fi trebuit să beneficieze de lege

s-ar fi putut obține aplicarea legii, o astfel de abordare neputând fi acceptată

deoarece fără implicarea statului în transpunerea în fapt a legilor pe care le dă,

acestea dobândesc de plano un caracter iluzoriu.

Instanța de apel prin

interpretarea greșită a legii a apreciat că în cazul în care s-ar considera că faptele

ilicite ar fi fost săvârșite de către Statul Român sub imperiul vechiului C. civ.

ar trebui să se cerceteze inclusiv prescripția dreptului la acțiune deoarece nu

a avut în vedere dispozițiile art. 2512 C. civ., conform cărora prescripția

poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge.

Prin urmare, curtea de

apel a respins apelul, ca nefondat, cu o motivare neconvingătoare față de evidența

culpei statului în producerea prejudiciului, constând în pasivitatea acestuia și

în toleranță în neaplicarea legii.

Intimații-pârâți, legal

citați, nu au depus întâmpinare și nu au învederat instanței apărările lor.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe.

În temeiul dispozițiilor

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererea de recurs este scutită

de plata taxei judiciare de timbru.

Examinând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat

și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed:

Analizând cu prioritate

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

că sub aspectul normelor de drept material, curtea de apel a apreciat, prin raportare

la motivele de fapt și la temeiurile de drept expuse de reclamanți în

cererea de chemare în judecată, că sunt incidente dispozițiile C. civ. aprobat

prin Legea nr. 287/2009 (în continuare noul C. civ.), act normativ care, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 71/2011 a intrat în vigoare la data de 01 octombrie

2011.

Conform art. 103 din Legea

nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., obligațiile născute

din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare

la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.

Principiul disponibilității,

care guvernează procesul civil impune instanței să țină seama, sub aspectul

obiectului cererii de chemare în judecată, de cererile formulate de părți.

Atunci când determinarea limitelor obiectului acțiunii este susceptibil de

interpretare, instanța de judecată poate face calificarea cererii, cu respectarea

principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare.

În cauza dedusă judecății,

se constată că recurenții-reclamanți și-au întemeiat, în drept, cererea

pe dispozițiile art. 1349 noul C. civ., iar în fapt, au reclamat repararea

prejudiciului moral suferit prin nesocotirea de către pârâții Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Cum reclamanții s-au

referit cu caracter generic la o perioadă îndelungată, facând în concret referire

la împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 87 din 07 februarie 2012, Curtea de

Apel Craiova a obligat-o pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire (în baza dispoziției nr.

1091 din 18 martie 2009, emisă de Primăria Drobeta Turnu Severin), curtea de apel

a apreciat, prin raportare și la data la care ar putea, în mod legal, să fie

antrenată răspunderea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

că sunt incidente, din perspectiva aplicării în timp a legii, dispozițiile

noului C. civ., însă nu s-a făcut dovada condițiilor necesare antrenării răspunderii

civile delictuale.

Înalta Curte constată

că, sub aspectul criticilor care pot fi examinate prin prisma motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat

prevederile art. 1349, 1357, 1358 și 1359 noul C. civ., care privesc dispozițiile

generale în materia răspunderii delictuale, condițiile angajării răspunderii

pentru fapta proprie, criteriile particulare de apreciere a vinovăției și

repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.

Cum pe baza situației

de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, curtea de apel a reținut

că nu a fost probată fapta ilicită iar condițiile de angajare a răspunderii

civile delictuale trebuie întrunite cumulativ, în lipsa exhibării unui raționament

contrar sub aspectul existenței faptei ilicite, nu se poate reține aplicarea

sau interpretarea greșită a acestor dispoziții legale în cazul particular

dedus judecății.

În ceea ce îl privește

pe intimatul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a arătat că nu este

posibilă antrenarea unei răspunderi subsidiare și generale a acestui pârât

pentru pretinse erori ale autorităților legislative și executive care

îl compun.

Sub un alt aspect este

de menționat că instanțele de judecată nu au abilitatea legală de a analiza

in abstracto și cu caracter general, actele normative, ci de a analiza aplicarea

legii la un caz determinat.

Prin urmare, nu reprezintă

veritabile critici de nelegalitate și nu necesită examinarea susținerile

generale ale recurenților-reclamanți privitoare la procedurile lente și

ineficiente reglementate de Statul Român în scopul restituirii imobilelor naționalizate.

Aspectele care derivă

din Recomandarea C.M.(2007/7), cu referire la îndeplinirea obligațiilor care

revin administrațiilor publice într-un termen rezonabil, ar fi putut prezenta

relevanță în măsura în care, prin motivele de recurs s-ar fi arătat, în concret,

ce se impută punctual pârâților.

Or, în condițiile

în care pentru restituirea imobilelor naționalizate au fost adoptate acte normative

care prevăd etapele pe care le implică acest proces cu caracter reparator și

în care sunt menționate instituțiile care au obligații în soluționarea

cererilor de acordare măsuri reparatorii, în natură, sau, după caz, prin echivalent,

instanța de recurs nu are a examina, la nivel de principiu, Recomandarea C.M.(2007/7).

Cu referire la condițiile

de invocare a prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte

reține că instanța de apel nu a pus în discuție această excepție,

ci a subliniat, ca un argument în sprijinul raționamentului privitor la limitele

obiectului cererii de chemare în judecată că, în măsura în care s-ar susține

că existența faptei ilicite trebuie examinată din anul 2001 sau 1986, se pune,

în mod corelativ, problema determinării legii aplicabile și a prescripției

dreptului material la acțiune.

Așadar, instanța

de apel nu a ignorat dispozițiilor art. 2512 noul C. civ., ci a arătat că interpretarea

situației de fapt invocate de apelații-reclamanți generează consecințe

și sub aspectul prescripției extinctive care, în reglementarea anterioară

datei de 01 octombrie 2011, putea fi invocată și din oficiu.

În ceea ce privește

criticile care au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu pot fi primite.

Astfel, considerentele

despre care recurenții au arătat că sunt străine de natura pricinii nu pot fi astfel

calificate de vreme ce fac parte din raționamentul logico - judiciar pertinent expus

de curtea de apel în argumentarea soluției de respingere a apelului.

Așa cum s-a arătat déjà,

având în vedere că în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată,

reclamanții s-au referit cu caracter generic la o perioadă îndelungată, făcând

în concret referire la împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 87 din 07

februarie 2012, Curtea de Apel Craiova a obligat-o pe pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire (în

baza dispoziției nr. 1091 din 18 martie 2009, emisă de Primăria Drobeta Turnu Severin),

curtea de apel a apreciat, prin raportare și la data la care ar putea, în mod

legal, să fie antrenată răspunderea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

că momentul în raport de care poate fi cercetată pretinsa faptă ilicită se situează

în anul 2011.

De asemenea, a expus,

în continuarea acestui raționament, considerente potrivit cărora obligația de soluționare

a notificării aparținea unității deținătoare (care nu se regăsește în cauză în plan

procesual pasiv), precum și argumente în sensul că apelanții-reclamanți, conform

normelor în vigoare, aveau posibilitatea de a obține soluționarea notificării într-un

termen rezonabil, nefiind posibilă antrenarea răspunderii generale și subsidiare

a statului.

Cu referire la criticile

prin care s-a arătat că decizia recurată cuprinde considerente străine de natura

pricinii deoarece nu a fost lămurită calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul

Român, Înalta Curte reține că instanța de apel a examinat în mod corect cauza în

funcție de cadrul procesual indicat de reclamanți; faptul că unele din argumentele

pentru care apelul a fost respins fac trimitere la competența unității deținătoare

în sensul Legii nr. 10/2001 (care nu a fost chemată în judecată și care este un

subiect de drept distinct), nu poate fi interpretat ca un considerent străin de

natura pricinii.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că niciuna dintre criticile de nelegalitate invocate nu se circumscriu

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenții-reclamanți M.N. și M.U. împotriva deciziei nr. 321/A

din 18 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 octombrie 2015.