ÎCCJ, decizie (scj.ro #118602)

Contestație în anulare. Decizii rămase definitive în recurs

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestația în anulare

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

contestație în anulare

C. proc. pen.,

art. 426 lit. i)

Contestația în anulare împotriva deciziilor rămase definitive în recurs, prin care a fost invocată încălcarea principiului

non bis in idem

, se judecă în conformitate cu dispozițiile noului Cod de procedură penală în materia contestației în anulare. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 426 lit. i) din noul Cod de procedură penală, referitor la ipoteza în care „împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, nu este incident, dacă faptele cu privire la care s-au pronunțat două hotărâri definitive de condamnare sunt diferite, neexistând identitate de faptă, indiferent dacă încadrarea juridică a faptelor este aceeași.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1479 din 29 aprilie 2014

Prin motivele scrise contestatorul E.I., în esență, arată că a fost condamnat de două ori pentru aceleași fapte, emițându-se mandatele de executare din 1 martie 2013, respectiv din 10 aprilie 2013.

Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. i) C. proc. pen.

Analizând contestația formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin sentința nr. 625 din 7 septembrie 2011 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 214/A din 29 iunie 2012 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală și decizia nr. 722 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, inculpatul E.I. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 15 ani pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000, reținându-se în sarcina acestuia că, în perioada aprilie-mai 2007, a recrutat cetățeni români pe care i-a pregătit și trimis în Turcia pentru a transporta droguri de mare risc, respectiv heroină, iar de acolo, în Italia.

Prin sentința nr. 236 din 27 martie 2012 a Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia nr. 259 din 2 octombrie 2012 a Curții de Apel București, Secția I penală și decizia nr. 1228 din 9 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, inculpatul E.I. a fost condamnat la 13 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 39/2003, art. 10 raportat la art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000. În sarcina inculpatului s-a reținut că, în perioada noiembrie 2009-noiembrie 2010, împreună cu mai multe persoane, la rândul lor inculpați în cauză, au constituit o grupare infracțională organizată având ca obiectiv recrutarea, finanțarea, instruirea de persoane în vederea realizării unor transporturi de droguri de mare risc din țări ale Africii și Americii de Sud în țări din Europa și Asia.

Examinând contestația în anulare prin prisma dispozițiilor, legale Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind, deci, o cale de anulare pentru vicii și nulități relative la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuindu-se astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de cale de atac extraordinară al contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. pen., instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute în art. 426 C. proc. pen. și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Prin încheierea din 18 martie 2014 a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de condamnatul contestator, instanța constatând îndeplinite condițiile prevăzute în art. 431 alin. (2) C. proc. pen. și fixând, totodată, termen pentru soluționarea cauzei la data de 29 aprilie 2014, cu citarea contestatorului.

Pe fondul contestației, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile art. 426 lit. i) C. proc. pen. sunt expresia regulii

„non bis in idem”

, potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă, cazul de contestație, prevăzut de textul de lege anterior menționat, fiind incident în situația în care față de o persoană „s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.”

Prin urmare, acest motiv de contestație în anulare este incident numai în cazul în care există două sau mai multe hotărâri judecătorești penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Verificând actele și lucrările dosarului se constată că activitatea infracțională a condamnatului E.I. a făcut obiectul cercetării judecătorești desfășurate de instanța de judecată în cele două dosare, finalizate prin condamnarea acestuia la pedepse cu închisoarea, în prezent acesta fiind încarcerat. Instanța constată, însă, că faptele care au fost deduse judecății în aceste dosare nu sunt aceleași, chiar dacă au aceleași încadrări juridice, actele materiale din primul dosar fiind comise în perioada mai-aprilie 2007, iar cele din al doilea dosar, în perioada noiembrie 2009-noiembrie 2010. În același timp, se constată că nici persoanele implicate în activitățile infracționale deduse judecății nu sunt aceleași.

Așadar, contestatorul E.I. a fost condamnat pentru fapte diferite, iar activitatea infracțională s-a desfășurat pe perioade diferite ca interval de timp.

În acest context, constatând că nu există identitate în ceea ce privește obiectul dosarelor și părțile implicate, nu se poate afirma că, prin condamnarea suferită de contestator în al doilea dosar, a fost încălcat principiul autorității de lucru judecat al hotărârii date de instanța de judecată în primul dosar.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul E.I. împotriva deciziei nr. 1228 din 9 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.