ÎCCJ, decizie (scj.ro #118601)

Contestație în anulare. Decizie pronunțată de instanța de recurs. Motiv de contestație în anulare invocat după admiterea în principiu

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestația în anulare

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

contestație în anulare

C. proc. pen.,

art. 426

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014

Prin sentința nr. 53 din 24 ianuarie 2013 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul I.N., la patru pedepse de câte 3 ani închisoare fiecare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

Analizând coroborat materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, instanța a reținut următoarele:

Pe parcursul cercetării judecătorești, după citirea actului de sesizare, conform art. 322 C. proc. pen. anterior, instanța a procedat la audierea inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 323 C. proc. pen. anterior și a martorilor din acte, în conformitate cu dispozițiile art. 327 C. proc. pen. anterior, declarațiile acestora fiind consemnate în scris și atașate la dosarul cauzei.

Astfel, s-a procedat la termenul din 25 aprilie 2012 la audierea inculpatului I.N., care a arătat că știe pentru ce este trimis în judecată penală, dar că nu se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriul parchetului, instanța reținând că, deși nu a contestat faptul că îi cunoaște pe denunțători sau pe martorii implicați în această cauză și nu a negat nici întâlnirile cu aceștia, a încercat în fata instanței să prezinte o altă latură a situației de fapt, în sensul că nu le-a solicitat niciun fel de comision acestora pretinzând că are influență asupra altor persoane, ci doar au purtat discuții pe diverse teme de afaceri în care puteau lucra împreună, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei.

Din analiza conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, tribunalul a reținut că situația de fapt expusă în actul de sesizare a instanței este corectă și că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, din toate declarațiile martorilor audiați coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, în special cu procesele-verbale de redare a interceptărilor și despre care s-a făcut vorbire în actul de sesizare a instanței, reieșind vinovăția inculpatului.

Astfel, faptele inculpatului I.N., care, în cursul lunii iunie 2010, a pretins de la martorul-denunțător S.I. suma de 50.000 euro, reprezentând un procent din valoarea unor lucrări, pentru a-i asigura acestuia, prin influența pe care o are asupra unor funcționari din aparatul administrativ, câștigarea unor licitații în valoare de 5 milioane de euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului I.N., care, în cursul lunii iulie 2010, a pretins de la martorul-denunțător M.P. suma de 100.000 euro, înainte de semnarea unui contract, asigurându-l pe denunțător de câștigarea licitației privind atribuirea unor lucrări în valoare de 50 milioane lei, întrucât ar fi cunoscut persoane influente din cadrul Ministerului Agriculturii, unde pretindea că lucrează, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului I.N., care, la data de 30 noiembrie 2010, a pretins de la martorul-denunțător C.P. suma de 50.000 euro, pentru intervenția pe lângă un lichidator judiciar în scopul câștigării de către denunțător a unei licitații având ca obiect imobile aflate în raza municipiului București, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Fapta inculpatului I.N., care, la data de 7 decembrie 2010, a pretins numitului K.L. 3% din valoarea unei lucrări de circa 100 milioane dolari, drept comision de consultanță (reprezentând, în fapt, parte din prețul traficării influenței) și suma de 100.000 euro cash, pretinzând că are influență asupra unor funcționari la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, respectiv o persoană care lucrează în acest minister pe zona Libia, pentru a determina încredințarea lucrărilor către firma numitului K.L., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 166/A din 18 iunie 2013, Curtea de Apel București, Secția I penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței nr. 53 din 24 ianuarie 2013 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, a desființat în parte sentința apelată și, rejudecând pe fond, a descontopit pedeapsa rezultantă în cele patru pedepse componente, pe care le-a repus în individualitatea lor și a majorat cuantumul fiecăreia din aceste patru pedepse, de la 3 ani închisoare, la 4 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-au contopit cele patru pedepse de câte 4 ani închisoare fiecare, aplicate prin prezenta decizie, în final inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-inculpat I.N.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin decizia nr. 1004 din 20 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.N. împotriva deciziei nr. 166/A din 18 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală.

Împotriva deciziei nr. 1004 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală a declarat contestație în anulare recurentul-inculpat I.N.

În motivarea contestației în anulare a susținut că sunt incidente cazurile prevăzute în art. 426 lit. h) și b) C. proc. pen., motivat de faptul că inculpatul nu a fost audiat de către instanțele de apel și de recurs și că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin încheierea din data de 2 septembrie 2014, a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N. și s-a fixat termen pentru judecarea cauzei.

În cursul dezbaterilor, contestația în anulare a fost completată cu un nou motiv, întemeiat pe dispozițiile art. 426 lit. d) C. proc. pen., susținându-se că judecătorii care au soluționat apelul sunt incompatibili, deoarece s-au antepronunțat cu privire la cererea de probatorii formulată de inculpat și la motivul de apel privind individualizarea pedepsei.

Examinând contestația în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform art. 426 lit. h) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare, când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul I.N. a fost audiat de către instanța de fond, declarația acestuia regăsindu-se la dosar, iar în fața instanței de apel acesta nu a solicitat audierea sa, ci doar reaudierea unor martori care au depus depoziții în fața instanței de fond și proba cu un martor în circumstanțiere. Aceeași poziție procesuală a fost menținută și în fața instanței de recurs, care nu a dispus audierea inculpatului I.N., din oficiu.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, conform dispozițiilor art. 385

14

C. proc. pen. anterior, că instanța de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de recurs. Ascultarea inculpatului prezent este legal posibilă și obligatorie în situațiile în care acesta nu a fost ascultat de instanțele de fond și de apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Or, pe de o parte, se constată că inculpatul a fost audiat de către instanța de fond, iar pe de altă parte, că acesta a fost condamnat atât de către instanța de fond cât și de instanța de apel, situație în care legea procesual penală aplicabilă la momentul soluționării recursului nu impunea audierea acestuia, motiv pentru care nu se poate reține incidența art. 426 lit. h) C. proc. pen.

În ceea ce privește motivul referitor la condamnarea inculpatului pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, întemeiat pe dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acest caz de contestație în anulare privește situația în care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Instanța constată că, pe fondul contestației în anulare, s-a susținut că fapta de trafic de influență, prevăzută în art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, în modalitatea în care a fost reținută în sarcina inculpatului, nu mai este incriminată în actualul Cod penal și, pe cale de consecință, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 291 C. pen., nicidecum ignorarea de către instanța de recurs a unei cauze de încetare a procesului penal.

Cu privire la acest aspect, se reține că încetarea procesului penal poate fi dispusă doar pentru incidența unui caz prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. e)-h) și j) C. proc. pen., în timp ce contestatorul invocă, în fapt, cazul de achitare prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acest caz de contestație în anulare a fost invocat în mod formal, neregăsindu-se în motivarea în fapt a contestației în condițiile în care, în realitate, contestatorul face referire la alte cauze de împiedicare a acțiunii penale decât cele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-h) și j) C. proc. pen. Mai mult, se reține că acest motiv de contestație în anulare nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute în art. 426 C. proc. pen.

În ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 426 lit. d) C. proc. pen., invocat pentru prima dată la termenul din data de 25 noiembrie 2014, cu ocazia dezbaterilor, după admiterea în principiu a contestației în anulare, se reține că acesta nu poate fi invocat

„omisso medio”

, prin eludarea etapei admisibilității în principiu a contestației în anulare, acesta putând face, eventual, obiectul unei noi contestații în anulare.

În plus, față de temeiul de drept invocat și de momentul formulării acestui motiv de contestație în anulare, se pune problema admisibilității în principiu a acestuia, raportat la termenul de introducere a contestației în anulare prevăzut în art. 428 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de recurentul-inculpat I.N. împotriva deciziei nr. 1004 din 20 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.