ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1479/2014

Asupra contestației de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin motivele scrise contestatorul E.I.C., în esență, arată că a fost condamnat de două ori pentru aceleași fapte, atât în Dosarul nr. 62760/3/2010, cât și în Dosarul nr. 54451/3/2011, emițându-se mandatele de executare din 1 martie 2013, respectiv din 10 aprilie 2013. Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. i) C. proc. pen. Analizând contestația formulată, Înalta Curte constată următoarele: Prin sentința penală nr. 625 din 7 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 214/A din 29 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și decizia penală nr. 722 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casașie și Justiție, inculpatul E.I.C.

a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 15 ani pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000, reținându-se în sarcina acestuia că în perioada aprilie-mai 2007, a recrutat cetățeni români pe care i-a pregătit și trimis în Turcia pentru a transporta droguri de mare risc, respectiv heroină, iar de acolo, în Italia. Prin sentința penală nr. 236 din 27 martie 2012, Tribunalul București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 259 din 2 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, și decizia penală nr. 1228 din 9 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul E.I.C.

a fost condamnat la 13 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 39/2003, art. 10 raportat la art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000. În sarcina inculpatului s-a reținut că, în perioada noiembrie 2009-noiembrie 2010, împreună cu mai multe persoane de cetățenie nigeriană, la rândul lor inculpați în cauză, au constituit o grupare infracțională organizată având ca obiectiv recrutarea, finanțarea, instruirea de persoane în vederea realizării unor transporturi de droguri de mare risc din țări ale Africii și Americii de Sud în țări din Europa și Asia.

Examinând contestația în anulare prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind, deci, o cale de anulare pentru vicii și nulități relative la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuindu-se astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive. Tocmai caracterul de cale de atac extraordinară al contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen.

împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când deși legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; d) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. pen., instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate. Prin încheierea din 18 martie 2014 a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de condamnatul contestator, instanța constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen. și, fixând, totodată, termen pentru soluționarea cauzei la data de 29 aprilie 2014, cu citarea contestatorului.

Pe fondul contestației, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 426 lit. i) C. proc. pen. sunt expresia regulii „non bis in idem” potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă, cazul de contestație, prevăzut de textul de lege anterior menționat, fiind incident în situația în care față de o persoană „s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”. Prin urmare, acest motiv de contestație în anulare este incident numai în cazul în care există două sau mai multe hotărâri judecătorești penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei. Verificând actele și lucrările dosarului se constată că activitatea infracțională a condamnatului E.I.C. a făcut obiectul cercetării judecătorești desfășurate de instanță de judecată în Dosarele penale nr. 62760/3/2010 și nr. 54451/3/2011, finalizate prin condamnarea acestuia la pedepse cu închisoarea, în prezent acesta fiind încarcerat.

Instanța constată, însă, că faptele care au fost deduse judecății în aceste dosare nu sunt aceleași, chiar dacă au aceleași încadrări juridice, actele materiale din Dosarul nr. 62760/3/2010 fiind comise în perioada mai-aprilie 2007, iar cele din Dosarul nr. 54451/3/2011, în perioada noiembrie 2009-noiembrie 2010. În același timp se constată că nici persoanele implicate în activitățile infracționale deduse judecății nu sunt aceleași. Așadar, contestatorul E.I.C. a fost condamnat pentru fapte diferite iar activitatea infracțională s-a desfășurat pe perioade diferite ca interval de timp. În acest context, constatând că nu există identitate în ceea ce privește obiectul dosarelor și părțile implicate, nu se poate afirma că, prin condamnarea suferită de contestator în Dosarul nr. 54451/3/2011, a fost încălcat principiul autorității de lucru judecat al hotărârii date de instanța de judecată în Dosarul nr. 62760/3/2010.

Pentru aceste considerente, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată, cu obligarea contestatorului, potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul E.I.C. împotriva deciziei penale nr. 1228 din 9 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 54451/3/2011. Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limba engleză, pentru două ore, se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședința publică, azi 29 aprilie 2014.