ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2442/2012

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 6 iulie 2012,

pronunțată în dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012), Curtea de Apel București, secția

I penală, pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de apelanții

inculpații

E.I.W.C.

, O.T.P. și I.I.N.K.O.

împotriva sentinței

penale 236 din data de 27 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția

I

penală, în dosarul nr. 54451/3/2011.

(termen intermediar,

pentru discutarea

stării de arest preventiv a inculpaților),

a pus în

discuție, din oficiu,

conform art. 300

2

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpaților E.I.W.C., O.T.P. și I.I.N.K.O.

Reținând că în

cauza de față temeiurile de fapt și de drept care au impus

luarea și

menținerea arestării preventive a inculpaților nu s-au modificat ori estompat

prin trecerea

timpului, în temeiul art. 300

2

rap. la art. 160

b

C. proc.

pen.

,

a menținut starea de arest preventiv a apelanților inculpați E.I.W.C.

, O.T.P. și I.I.N.K.O.

În termen legal, inculpatul E.I.W.C.

a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând, admiterea

acestuia, casarea încheierii atacate și cercetarea sa în stare de libertate,

susținând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

nu mai subzistă, iar lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea

publică.

A mai arătat că a făcut solicitare pentru

aplicarea art. 19, nu s-a organizat flagrant, nu au fost depistate droguri

asupra sa, iar în timpul urmăririi penale i-au fost respinse toate

solicitările.

Recursul declarat de inculpat nu

este fondat.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica

sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile

preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura

arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de

art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Cu referire la motivele de recurs

invocate, se reține că instanța de apel, la 6 iulie 2012 a constatat că în cauză există indicii temeinice, din care rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpatul E.I.W.C. alături de alți doi coinculpați au săvârșit faptele pentru care

au fost

condamnați, iar acuzațiile aduse

acestora legitimează detenția preventivă.

În raport de actele dosarului, Înalta

Curte constată că

prin sentința penală nr. 236

din 27martie 2012, printre alții, a fost condamnat

inculpatul E.I.C. la

o pedeapsă rezultantă de 13 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de

constituire, pe teritoriul României, a unui grup infracțional organizat în

scopul recrutării, finanțării, instruirii de persoane, în vederea realizării

unor transporturi de droguri de mare risc din țări ale Africii și Americii de

Sud în țări din Europa și Asia, fapte prev. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 39/2003, privind prevenirea și combaterea criminalității organizate,

organizarea, conducerea sau finanțarea faptei de trafic de droguri de mare

risc, prev. de art. 10 rap. la art. 2

alin

.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului

și consumului

ilicit

de droguri.

Așa fiind, se constată că deși

hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul București,

secția I penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel,

ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a

acestuia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO, temeiurile de fapt și

de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului

nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține

depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul

dispozițiilor legale anterior citate.

Totodată, s-au mai avut în vedere

recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale

produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta

Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la

evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, care

este fără antecedente penale, cât și cele referitoare la infracțiunile de

săvârșirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul

că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un

sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm

împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate, se constată că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a

acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru

ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în

raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de

săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența

acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși

natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării preventive

se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se

bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul

comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a

pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil,

având în vedere complexitatea cauzei și faptul că până în prezent nu a fost

pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

Ca atare, încheierea pronunțată la 6

iulie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de inculpatul E.I.W.C. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. l lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc. pen.,

inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Onorariul interpretului de limbă

engleză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul E.I.W.C. împotriva Incheierii de ședință din data de 6

iulie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul

nr. 54451/3/2011 (1441/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă

engleză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 20

iulie 2012.