ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1014/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 2278 din 28 martie 2012 a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul I.I.I. împotriva deciziei nr. 220 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a hotărî astfel, s-au reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, sub nr. 8400/101/2009, reclamantul I.I.I. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, să fie obligat la acordarea sumei de 300.000 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamant, ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat.

Prin sentința civilă nr. 43 din 26 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a respins cererea formulată de reclamantul I.I.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva sentinței, a declarat apel reclamantul I.I.I., solicitând schimbarea sentinței și admiterea cererii. Prin decizia nr. 105 din 8 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a adopta această soluție, instanța a reținut că modul de redactare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 pune sub semnul întrebării dreptul de a pretinde, în temeiul acestei legi, daune morale, în cazul persoanelor care au avut de suferit, în urma unei măsuri administrative cu caracter politic luată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, apreciind că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor ce constituie temeiul juridic al cererii introductive. Prin decizia nr. 945 din 4 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis excepția nulității deciziei și a sentinței; s-a admis recursul declarat de reclamantul I.I.I.

împotriva deciziei civile nr. 103 din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova; s-a casat decizia recurată, în sensul că s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 43 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Mehedinți; s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre judecare Curții de Apel Craiova, în condițiile art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 220 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins acțiunea formulată de reclamantul I.I.I. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul I.I.I., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței, cu consecința admiterii acțiunii.

În ședința publică din 28 martie 2012, instanța, din oficiu, a invocat excepția tardivității declarării recursului. Deliberând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției procesuale de procedură, absolută, peremptorie a tardivității recursului exercitat de reclamantul I.I.I., Înalta Curte a constatat următoarele: Conform dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. În considerarea art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac (…) în termenul legal atrage decăderea, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Verificând dosarul de apel, Înalta Curte a constatat că decizia civilă nr. 220 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, i-a fost comunicată apelantului - reclamant I.I.I., la data de 9 mai 2011 (filele 38 și 39 dosar apel), la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată. Cu toate acestea, recurentul I.I.I. a declarat recurs la data de 26 mai 2011 (fila 2 dosar recurs), cu depășirea termenului legal, imperativ, de decădere reglementat de art. 301 C. proc. civ. - care se aplică și în această materie specială, în absența unui termen special, derogatoriu - fără să invoce circumstanțe excepționale și insurmontabile, de natură să îl împiedice să exercite calea de atac, conform legii.

Constatând încălcarea normelor legale imperative care reglementează termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, pentru exercitarea căii de atac a recursului, în această materie specială, dar si împrejurarea că nu există motive de ordine publică, care să poată fi invocate ex officio de instanța de recurs, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca tardiv, recursul declarat. Împotriva deciziei nr. 2278 din 28 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare numitul I.I.I. care a susținut următoarele motive. Se consideră că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale, apreciind, în mod greșit, că recursul nu a fost formulat în termenul legal, deși a fost depus în termen la poștă.

Se susține că i-a fost comunicată contestatorului hotărârea recurată la data de 07 mai 2011, așa cum rezultă din dovada de comunicare ce poartă stampila Poștei Romane (plecând de la Craiova în data de 06 mai 2011 și ajungând la oficiul poștal din Drobeta Turnu Severin) la data de 07 mai 2011). Având în vedere ca, termenul de recurs a început să curgă la data de 07 mai 2011, iar cererea de recurs a fost predată recomandat la oficiul poștal la data de 23 mai 2011, a formulat recursul în termenul legal, în mod eronat, instanța respingând recursul ca tardiv. Analizând contestația în anulare formulată prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. prevăd că „hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Prin „eroare materială” ca temei al unei contestații în anulare se înțelege orice eroare materială evidentă, pe care o săvârșește instanța, cum ar fi de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar se găsește recipisa de plată a taxelor de timbru. Această greșeală materială trebuie să constea în neobservarea de către instanță a unui act de procedură, la momentul pronunțării. Astfel, trebuie să ne raportăm la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii care se atacă, deoarece față de ceea ce judecătorii aveau la dispoziție în acel moment se poate aprecia dacă soluția este sau nu rezultatul unei greșeli materiale.

În cauza dedusă judecății, instanța nu a comis o astfel de greșeală materială în sensul art. 318 Cod de procedură civilă deoarece în mod corect a apreciat la data pronunțării că recursul a fost declarat peste termenul legal neexistând la aceea dată la dosarul cauzei dovada (plicul) depunerii prin poștă. Pentru aceste considerente, se va respinge contestația în anulare împotriva deciziei nr. 2278 din 28 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, contestația în anulare formulată de contestatorul I.I.I. împotriva deciziei nr. 2278 din 28 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013.