ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1844/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 august 2009,

reclamanta S.M. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul I.N.S. să se

dispună anularea actului administrativ emis la data de 23 aprilie 2009 cu

privire la desființarea funcției sale de director executiv adjunct la Direcția Județeană de Statistică Maramureș și încetarea raporturilor de serviciu, anularea din

16 iunie 2009, reintegrarea sa în funcția publică deținută până la data de 23

mai 2009 și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite de la

data de 23 mai 2009 și până la reintegrarea în funcție și la plata daunelor

morale în sumă de 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

efectelor actului administrativ atacat.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că actele administrative contestate au fost emise

cu încălcarea prevederilor Legii nr. 188/1999, deoarece nu cuprind motivarea în

fapt a măsurii dispuse, iar actul normativ care a constituit temeiul juridic și

anume, O.U.G. nr. 37/2009, a fost greșit aplicat.

În acest sens s-a

arătat că desființarea postului nu s-a justificat printr-o modificare în

proporție de peste 50% a atribuțiilor aferente specifice postului, întrucât

actul normativ susmenționat nu a prevăzut alte atribuții sau responsabilități

pentru noua funcție de director coordonator adjunct.

Pârâtul a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că reclamanta a contestat un preaviz

emis în condițiile O.U.G. nr. 37/2009, care nu reprezintă un act administrativ.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr.

591 din 18 noiembrie 2009, prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității

acțiunii, a fost admisă în parte acțiunea, a fost anulat actul din 23 aprilie

2009 emis de pârât, a fost obligat pârâtul să procedeze la reintegrarea

reclamantei și să-i plătească diferențele salariale cuvenite pentru funcția

deținută cu începere de la data de 23 aprilie 2009 și până la data

reintegrării, precum și cheltuielile de judecată în sumă de 1.500 lei.

Excepția

inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată, față de natura juridică

a adresei din 23 aprilie 2009, consideră ca fiind un act administrativ de

autoritate, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel s-a avut în vedere conținutul actului respectiv, prin care s-a dispus

desființarea funcției publice ocupată de reclamantă în temeiul art. 3 din O.U.G.

nr. 37/2009.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a constatat nelegalitatea actului dedus judecății, cu

motivarea că acesta a fost emis în baza prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009, care au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1257 din

7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, definitivă și obligatorie, conform

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin această decizie

s-a reținut că O.U.G. nr. 37/2009 afectează statutul juridic al unor

funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate

ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale

din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999.

Cum adresa contestată

a fost emisă de pârât în executarea și în aplicarea unei dispoziții legale

neconforme cu prevederile constituționale, instanța de fond a considerat că a

fost afectat principiul legalității actului administrativ și a admis acțiunea

în anulare formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs pârâtul I.N.S., solicitând casarea hotărârii la nelegală și

netemeinică și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În primele două

motive de recurs, s-a susținut că instanța de fond s-a pronunțat greșit asupra

excepției inadmisibilității acțiunii care nu a fost invocată, fără a analiza

apărările formulate cu privire la natura juridică a actului administrativ

atacat.

Recurentul a

învederat că adresa din 23 aprilie 2009 reprezintă un preaviz și nu poate fi

asimilat actului administrativ prevăzut de art. 97 din Legea nr. 188/1999, prin

care un funcționar public este eliberat dintr-o funcție publică de către

persoana care are competența legală de numire.

În acest sens, s-a

precizat că institutul recurent nu a emis ordinul de eliberare din funcție a

intimatei, iar preavizul a fost întocmit în baza Notei din 23 aprilie 2009,

care nu a fost examinată de instanța de fond.

Următoarele două

critici din recurs au fost formulate pe fondul cauzei și s-a susținut că a fost

greșit constatată nelegalitatea actului din 23 aprilie 2009, care a fost emis

la data când era în vigoare O.U.G. nr. 37/2009, dar și cu respectarea prevederilor

Legii nr. 188/1999.

De asemenea, s-a

arătat că în mod greșit s-a dispus reintegrarea reclamantei și plata diferenței

de drepturi bănești cu începere de la data de 23 aprilie 2009, deoarece funcția

publică deținută de aceasta a fost desființată și până la data menționată anterior

a beneficiat de drepturile salariale aferente funcției respective, prin

efectele preavizului acordat până la data de 22 mai 2009.

Prin ultimul motiv de

recurs, a fost criticată dispoziția privind plata cheltuielilor de judecată și

s-a arătat că aceasta nu este conformă prevederilor art. 274 alin. (2) și art. 276

C. proc. civ., pentru că acțiunea a fost admisă numai în parte și se impunea a

fi redus corespunzător și cuantumul cheltuielilor acordate.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Instanța de fond s-a pronunțat

în limitele cadrului procesual determinat de părți prin cererea de chemare în

judecată și prin întâmpinare, care cuprinde atât apărări de fond, cât și

excepții de procedură.

Astfel, se reține că

prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, recurentul-pârât a contestat

natura juridică a adresei din 23 aprilie 2009, susținând că aceasta nu

reprezintă un act administrativ de sine stătător, care nu produce efecte asupra

funcției publice deținută de intimata-reclamantă.

Susținerile formulate

în acest sens au fost corect calificate în hotărârea atacată ca având

semnificația unei excepții privind inadmisibilitatea acțiunii, pentru că a fost

invocat un fine de neprimire și în consecință, nu se poate reține că instanța

de fond s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut, cum neîntemeiat s-a arătat

în primul motiv de recurs.

De asemenea, sunt

nefondate criticile recurentului privind interpretarea dată de instanța de fond

conținutului adresei din 23 aprilie 2009, întrucât această adresă reprezintă un

act administrativ de autoritate, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Actul dedus judecății

se circumscrie sferei de aplicare a prevederilor legale susmenționate, dat

fiind că este un act unilateral cu caracter individual, care a fost emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică și în vederea executării legii.

Funcția publică de

conducere deținută de intimata-reclamantă nu a fost desființată de drept prin

efectul O.U.G. nr. 37/2009, ci în baza actului administrativ emis de

recurentul-pârât în executarea acestui act normativ, care a produs consecințe

juridice în privința raporturilor de serviciu aferente funcției respective.

Pe fondul cauzei,

recurentul a criticat neîntemeiat hotărârea instanței de fond, în condițiile în

care neconstituționalitatea actului normativ aplicat de către recurent a

afectat legalitatea actelor administrative deduse judecății.

În acest sens, se

reține că prin Decizia nr. 594 din 24 aprilie 2009 pronunțată de Curtea

Constituțională, în cadrul controlului anterior promulgării legii de aprobare a

O.U.G. nr. 37/2009, s-a constatat neconstituționalitatea reglementării, ca

urmare a încălcării normelor referitoare la adoptarea ordonanței de urgență

prevăzute de art. 115 alin. (6) din Constituție.

Independent de

efectele deciziei pronunțate în exercitarea controlului de constituționalitate,

se constată că, la data pronunțării instanței de fond, actul normativ în baza

căruia a fost emisă adresa din 23 aprilie 2009 nu mai era în vigoare, fiind

abrogat expres prin art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 668 din 6 octombrie 2009.

În atare situație, se

dovedește a fi neîntemeiată și susținerea privind imposibilitatea executării

dispoziției de reintegrare a intimatei-reclamante, dat fiind că actul normativ

care a prevăzut desființarea funcției publice deținută de aceasta nu mai

produce efecte juridice.

Critica adusă

obligației de a se plăti diferența de drepturi salariale cu începere de la data

de 23 aprilie 2009 va fi respinsă, întrucât vizează executarea hotărârii, iar

nu legalitatea acesteia. Din acest considerent, nu prezintă relevanță în

judecarea recursului cuantumul drepturilor salariale încasate efectiv de

intimata-reclamantă în perioada de preaviz, urmând ca acesta să fie avut în

vedere cu ocazia executării obligației de plată stabilită în sarcina

autorității recurente.

Ultimul motiv de

recurs prin care s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3)

și art. 276 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat, constatându-se că instanța

de fond a acordat corect cheltuielile de judecată justificate de

intimata-reclamantă cu înscrisurile depuse la dosar.

Culpa procesuală a

recurentului a fost dovedită ca urmare a admiterii acțiunii în anulare, fiind respinse

numai cererile accesorii de daune morale și de anulare a răspunsului comunicat

la plângerea prealabilă, ceea ce nu este de natură să justifice micșorarea

onorariului de avocat. Soluția dată acestor capete de cerere accesorii nu

produce efecte față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și în

consecință, nu poate constitui temeiul reducerii cheltuielilor de judecată

suportate și dovedite de intimata-reclamantă ca reprezentând onorariul de

avocat.

Față de

considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de

modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul I.N.S. împotriva sentinței civile nr. 591 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2010.