ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1844/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 august 2009, reclamanta S.M. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul I.N.S. să se dispună anularea actului administrativ emis la data de 23 aprilie 2009 cu privire la desființarea funcției sale de director executiv adjunct la Direcția Județeană de Statistică Maramureș și încetarea raporturilor de serviciu, anularea din 16 iunie 2009, reintegrarea sa în funcția publică deținută până la data de 23 mai 2009 și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite de la data de 23 mai 2009 și până la reintegrarea în funcție și la plata daunelor morale în sumă de 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a efectelor actului administrativ atacat.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 188/1999, deoarece nu cuprind motivarea în fapt a măsurii dispuse, iar actul normativ care a constituit temeiul juridic și anume, O.U.G. nr. 37/2009, a fost greșit aplicat. În acest sens s-a arătat că desființarea postului nu s-a justificat printr-o modificare în proporție de peste 50% a atribuțiilor aferente specifice postului, întrucât actul normativ susmenționat nu a prevăzut alte atribuții sau responsabilități pentru noua funcție de director coordonator adjunct. Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că reclamanta a contestat un preaviz emis în condițiile O.U.G.

nr. 37/2009, care nu reprezintă un act administrativ. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 591 din 18 noiembrie 2009, prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, a fost admisă în parte acțiunea, a fost anulat actul din 23 aprilie 2009 emis de pârât, a fost obligat pârâtul să procedeze la reintegrarea reclamantei și să-i plătească diferențele salariale cuvenite pentru funcția deținută cu începere de la data de 23 aprilie 2009 și până la data reintegrării, precum și cheltuielile de judecată în sumă de 1.500 lei. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată, față de natura juridică a adresei din 23 aprilie 2009, consideră ca fiind un act administrativ de autoritate, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel s-a avut în vedere conținutul actului respectiv, prin care s-a dispus desființarea funcției publice ocupată de reclamantă în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009. Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat nelegalitatea actului dedus judecății, cu motivarea că acesta a fost emis în baza prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, care au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Prin această decizie s-a reținut că O.U.G. nr. 37/2009 afectează statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999.

Cum adresa contestată a fost emisă de pârât în executarea și în aplicarea unei dispoziții legale neconforme cu prevederile constituționale, instanța de fond a considerat că a fost afectat principiul legalității actului administrativ și a admis acțiunea în anulare formulată de reclamantă. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul I.N.S., solicitând casarea hotărârii la nelegală și netemeinică și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În primele două motive de recurs, s-a susținut că instanța de fond s-a pronunțat greșit asupra excepției inadmisibilității acțiunii care nu a fost invocată, fără a analiza apărările formulate cu privire la natura juridică a actului administrativ atacat.

Recurentul a învederat că adresa din 23 aprilie 2009 reprezintă un preaviz și nu poate fi asimilat actului administrativ prevăzut de art. 97 din Legea nr. 188/1999, prin care un funcționar public este eliberat dintr-o funcție publică de către persoana care are competența legală de numire. În acest sens, s-a precizat că institutul recurent nu a emis ordinul de eliberare din funcție a intimatei, iar preavizul a fost întocmit în baza Notei din 23 aprilie 2009, care nu a fost examinată de instanța de fond. Următoarele două critici din recurs au fost formulate pe fondul cauzei și s-a susținut că a fost greșit constatată nelegalitatea actului din 23 aprilie 2009, care a fost emis la data când era în vigoare O.U.G.

nr. 37/2009, dar și cu respectarea prevederilor Legii nr. 188/1999. De asemenea, s-a arătat că în mod greșit s-a dispus reintegrarea reclamantei și plata diferenței de drepturi bănești cu începere de la data de 23 aprilie 2009, deoarece funcția publică deținută de aceasta a fost desființată și până la data menționată anterior a beneficiat de drepturile salariale aferente funcției respective, prin efectele preavizului acordat până la data de 22 mai 2009. Prin ultimul motiv de recurs, a fost criticată dispoziția privind plata cheltuielilor de judecată și s-a arătat că aceasta nu este conformă prevederilor art. 274 alin. (2) și art. 276 C. proc. civ., pentru că acțiunea a fost admisă numai în parte și se impunea a fi redus corespunzător și cuantumul cheltuielilor acordate.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de fond s-a pronunțat în limitele cadrului procesual determinat de părți prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinare, care cuprinde atât apărări de fond, cât și excepții de procedură. Astfel, se reține că prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, recurentul-pârât a contestat natura juridică a adresei din 23 aprilie 2009, susținând că aceasta nu reprezintă un act administrativ de sine stătător, care nu produce efecte asupra funcției publice deținută de intimata-reclamantă.

Susținerile formulate în acest sens au fost corect calificate în hotărârea atacată ca având semnificația unei excepții privind inadmisibilitatea acțiunii, pentru că a fost invocat un fine de neprimire și în consecință, nu se poate reține că instanța de fond s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut, cum neîntemeiat s-a arătat în primul motiv de recurs. De asemenea, sunt nefondate criticile recurentului privind interpretarea dată de instanța de fond conținutului adresei din 23 aprilie 2009, întrucât această adresă reprezintă un act administrativ de autoritate, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Actul dedus judecății se circumscrie sferei de aplicare a prevederilor legale susmenționate, dat fiind că este un act unilateral cu caracter individual, care a fost emis de o autoritate publică, în regim de putere publică și în vederea executării legii.

Funcția publică de conducere deținută de intimata-reclamantă nu a fost desființată de drept prin efectul O.U.G. nr. 37/2009, ci în baza actului administrativ emis de recurentul-pârât în executarea acestui act normativ, care a produs consecințe juridice în privința raporturilor de serviciu aferente funcției respective. Pe fondul cauzei, recurentul a criticat neîntemeiat hotărârea instanței de fond, în condițiile în care neconstituționalitatea actului normativ aplicat de către recurent a afectat legalitatea actelor administrative deduse judecății. În acest sens, se reține că prin Decizia nr. 594 din 24 aprilie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, în cadrul controlului anterior promulgării legii de aprobare a O.U.G.

nr. 37/2009, s-a constatat neconstituționalitatea reglementării, ca urmare a încălcării normelor referitoare la adoptarea ordonanței de urgență prevăzute de art. 115 alin. (6) din Constituție. Independent de efectele deciziei pronunțate în exercitarea controlului de constituționalitate, se constată că, la data pronunțării instanței de fond, actul normativ în baza căruia a fost emisă adresa din 23 aprilie 2009 nu mai era în vigoare, fiind abrogat expres prin art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 668 din 6 octombrie 2009. În atare situație, se dovedește a fi neîntemeiată și susținerea privind imposibilitatea executării dispoziției de reintegrare a intimatei-reclamante, dat fiind că actul normativ care a prevăzut desființarea funcției publice deținută de aceasta nu mai produce efecte juridice.

Critica adusă obligației de a se plăti diferența de drepturi salariale cu începere de la data de 23 aprilie 2009 va fi respinsă, întrucât vizează executarea hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Din acest considerent, nu prezintă relevanță în judecarea recursului cuantumul drepturilor salariale încasate efectiv de intimata-reclamantă în perioada de preaviz, urmând ca acesta să fie avut în vedere cu ocazia executării obligației de plată stabilită în sarcina autorității recurente. Ultimul motiv de recurs prin care s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) și art. 276 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat, constatându-se că instanța de fond a acordat corect cheltuielile de judecată justificate de intimata-reclamantă cu înscrisurile depuse la dosar.

Culpa procesuală a recurentului a fost dovedită ca urmare a admiterii acțiunii în anulare, fiind respinse numai cererile accesorii de daune morale și de anulare a răspunsului comunicat la plângerea prealabilă, ceea ce nu este de natură să justifice micșorarea onorariului de avocat. Soluția dată acestor capete de cerere accesorii nu produce efecte față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat și în consecință, nu poate constitui temeiul reducerii cheltuielilor de judecată suportate și dovedite de intimata-reclamantă ca reprezentând onorariul de avocat. Față de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul I.N.S. împotriva sentinței civile nr. 591 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2010.