ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1880/2017

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16.10.2013 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., J.: să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârâți; să oblige pârâții S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L. și J., în solidar, la plata sumei de 283.670 euro pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale, ca urmare a atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților prin faptele ilicite săvârșite de pârâți, calculate începând cu luna iulie 2013 și până la data introducerii acțiunii; să oblige pârâții S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L. și J., în solidar, la plata sumei de 283.670 euro, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale, ca urmare a atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților prin faptele ilicite săvârșite de pârâți, de la data introducerii acțiunii până la soluționarea definitivă a cauzei; să oblige pârâtele S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L. la plata de daune morale, ca urmare a atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamanților prin faptele ilicite săvârșite de pârâți, de la data săvârșirii faptelor până la soluționarea definitivă a cauzei; să oblige pârâții să publice/să difuzeze hotărârea judecătorească pe o perioadă de timp proporțională cu perioada în care au fost săvârșite faptele ilicite și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare, depusă la data de 01.11.2013, reclamanții au înțeles sa lărgească cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a S.C. K. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din data de 16.02.2015 au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. I. S.R.L. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. G. S.R.L.

Prin cererea depusă la data de 24.06.2015, reclamanții au arătat ca renunță la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.R.L., iar prin încheierea de ședință din 02.09.2015, tribunalul a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu această parte.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1439 din 27.11.2015, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor S.C. I. S.R.L. și S.C. G. S.R.L.; a respins cererea în contradictoriu cu pârâtele S.C. I. S.R.L. și S.C. G. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu intimații S.C. H. S.R.L., J. și S.C. K. S.R.L.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții D., B., C., A. și E.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 430/A din 13.06.2016 a admis apelul reclamanților.

A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că:

A admis acțiunea în parte.

A constatat caracterul ilicit al faptelor pârâților, respectiv fapta pârâtului J. de a publica în jurnalul Ziarul Național, în perioada 8.07.2013-24.09.2013, articole defăimătoare la adresa reclamanților, și faptele pârâtelor S.C. H. S.R.L. și S.C. K. S.R.L. de a difuza emisiuni cu conținut defăimător la adresa reclamanților, în perioada 9.07.2013-15.07.2013.

A obligat pârâții să publice, respectiv să difuzeze dispozitivul prezentei hotărâri pe un spațiu (de jurnal, în cazul pârâtului J., și de timp în cazul societății pârâte) proporțional cu spațiul alocat publicării/difuzării articolelor, și respectiv emisiunilor defăimătoare.

A obligat fiecare pârât să plătească către fiecare dintre reclamanți câte 1.000 euro în echivalent în RON la data plății - cu titlu de despăgubiri morale.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții D., B., C., E., A. și pârâții J., S.C. K. S.R.L., S.C. H. S.R.L., cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză.

I. Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea atacată pe aspectul cuantumului daunelor stabilit de instanța de apel, susținând că acesta nu reflectă, în opinia lor, prejudiciul moral suferit, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, fiind, totodată, încălcată cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs.

Au susținut că în cuprinsul emisiunilor difuzate de pârâtele S.C. H. și L. s-a încălcat grav dreptul lor la demnitate, prestigiu și onoare, aducându-li-se grave acuzații, de natură infracțională, fără a fi prezentate dovezi în susținerea acestora și încercându-se discreditarea lor publică prin răspândirea ideii că sunt persoane corupte.

De asemenea, articolele redactate de intimatul J., publicate în Ziarul National și pe site-ul x, denotă reaua sa credință, având în vedere că acesta cunoștea că nu existau surse verificate care să confirme veridicitatea informațiilor. Răspunsurile pârâtului J. la interogatoriul propus de reclamanți se limitează la a preciza că toate informațiile le deținea din surse sigure jurnalistice, care nu pot fi dezvăluite.

Au susținut că fapta ilicită a pârâților este evidentă, constând în încălcarea dreptului la imagine, prin prezentarea unor fapte nesusținute de probe, fapta ilicită și intenția pârâților fiind clare, având în vedere frecvența cu care a realizat și difuzat emisiunile informative și de dezbateri, fără a respecta obligația de a verifica sursa și de a prezenta probe în dovedirea acuzațiilor aduse.

Difuzarea în intervalul 09.07.2013-15.07.2013 de emisiuni informative și de dezbateri având caracter defăimător pentru reclamanți se circumscrie unei fapte ilicite de natură a încălca drepturile nepatrimoniale ale reclamanților, respectiv dreptul la onoare, demnitate, imagine și viață privată, fapt pentru care se impune restabilirea situației anterioare.

Sesizarea anonimă cu privire la faptele imputate reclamanților a fost clasată de Serviciul Județean Anticorupție Constanța, conform art. 7 din O.G. nr. 7/2002, astfel cum rezultă din adresa nr. x 07.11.2013 a Ministerului Administrației și Internelor - Direcția Generală Anticorupție.

Au susținut că pârâții au mai fost obligați la plata de despăgubiri pentru daune morale în baza răspunderii delictuale și în alte litigii, iar pârâtele societăți de televiziune au fost amendate și cu alte ocazii de către Consiliul Național al Audiovizualului.

Din această perspectivă, în opinia reclamanților, sunt îndeplinite condițiile legale de admisibilitate ale angajării răspunderii civile delictuale ale pârâților în ceea ce privește existența unei fapte ilicite, precum și în ce privește existența unui prejudiciu (afectarea în mod negativ a imaginii lor).

Astfel, ca rezultat al impactului emisiunilor defăimătoare difuzate, reclamantul D. se află încadrat pe o funcție inferioară celei avute la momentul difuzării materialelor defăimătoare, întrucât imaginea creată prin intermediul presei a fost negativă. De asemenea, imaginea tuturor celor aflați în diferite funcții a fost afectată în fața subordonaților și colegilor.

Reclamantului E., în urma apariției materialelor din presă și din media, i-a fost suspendat dreptul de a participa la un concurs pentru ocuparea funcției de inspector general adjunct ce urma să aibă loc cu o săptămâna mai târziu.

Instanța a apreciat în mod corect faptul că prin articolele aduse la cunoștința publică, prin intermediul paginii de internet și televiziune menționate, le-a fost afectată reclamanților imaginea și, având în vedere că aceștia din urmă își desfășoară activitatea în funcții de interes public, repercusiunile asupra profesionalismului lor și, implicit, asupra posibilităților reale de promovare ulterioară în acest domeniu sunt cu atât mai vătămătoare.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. (2) din Convenție presupune îndatoriri și responsabilități, aplicabile deopotrivă jurnaliștilor, persoanelor care au posibilitatea și aduc la cunoștința opiniei publice, în mod real, efectiv, informații referitoare la diferite persoane, chiar și atunci când este vorba de chestiuni de un interes general semnificativ. Aceste îndatoriri și responsabilități pot avea o importanță specială dacă există riscul atingerii reputației unor persoane, punând astfel în pericol drepturile altuia (cauza Tănăsoaica împotriva României, hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001).

De asemenea, fundamental în ce privește răspunderea civilă este principiul conform căruia această răspundere este menită a acoperi o pagubă și a preîntâmpina pe viitor producerea a astfel de vătămări.

Reclamanții au arătat că au solicitat repararea unui prejudiciu constând în dreptul la reputație, iar dreptul la reputație face parte din drepturile personalității, drepturi ce ocupă poziția centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparținând persoanelor fizice. În literatura de specialitate, drepturile personalității au fost clasificate în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman și funcțiile sale biologice și psihice și drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viață privată, dreptul la imagine.

Prejudiciul încercat de recurenți există în mod cert și constă în resimțirea de către aceștia a impactului produs de conduita pârâților, anume în lezarea onoarei, demnității, reputației și probității lor profesionale.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale cuvenite, reclamanții au precizat că acesta nu este supus unor criterii legale de determinare. La evaluarea acestuia urmează a fi avute în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

S-a reținut de către instanța de apel că suma de 1.000 euro este îndestulătoare pentru prejudiciul moral încercat de către recurenți. Nu se poate nega că recurenții au suferit un prejudiciu de imagine, urmare a faptelor ilicite ale pârâților, care se impune a fi reparat, potrivit dispozițiilor art. 1349 C. civ.

Pârâții nu se află pentru prima dată sub incidența constatării de către o instanță a unor astfel de fapte, ci au persistat în difuzarea materialelor defăimătoare, iar dacă sancțiunea pentru ei este în cuantum derizoriu, atunci cu siguranță hotărârile obținute în instanță împotriva lor nu fac altceva decât să incite la repetarea acestor fapte. În astfel de situații pârâții pun în balanță plata unei sume de 1.000 euro, acordată cu titlu de despăgubiri după câțiva ani de judecată și veniturile obținute în urma audienței emisiunilor de "scandal".

Ne aflăm în situația în care cheltuielile de judecată sunt mai mari decât suma acordată cu titlu de despăgubiri.

Au solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și, prin urmare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

II. În memoriul său de recurs, recurentul-pârât J. a prezentat istoricul cauzei, considerentele deciziei atacate și a dezvoltat argumente teoretice cu privire la rolul presei într-o societate democratică, la principiul libertății de exprimare.

A criticat decizia instanței de apel invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. A susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 70 alin. (1) și (2) din noul C. civ., art. 30 pct. 1, 2 și 3 din Constituția României, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare și, totodată, dispozițiile art. 1357 noul C. civ. în ceea ce privește caracterul ilicit al faptelor pe care le-ar fi săvârșit.

A susținut că, potrivit articolului 10 din Convenție, jurnaliștii trebuie să fie protejați dacă nu pot face proba verității, dar s-a dovedit că au acționat cu bună-credință, fiind necesar a se asigura un echilibru între cele două drepturi garantate de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului: dreptul la libera exprimare și dreptul la respectarea vieții private.

A criticat faptul că în mod nelegal instanța de apel a constatat că, în speță, sunt îndeplinite cerințele legale pentru angajarea răspunderii juridice civile delictuale, reglementate de art. 1349, 1357-1359 noul C. civ.

A imputat instanței de apel că nu a reținut, din analiza articolelor scrise, că nu a depășit limita libertății de exprimare și nu a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, ziaristul menționând în articolele de presă publicate până la data comunicatului de presă al Ministerului Administrației și Internelor că, în paralel, se desfășoară o anchetă administrativă disciplinară. Totodată, după data comunicatului de presă al Ministerului Administrației și Internelor (comunicarea oficială a Ministerului Administrației și Internelor a fost postată pe site-ul instituției în 19.07.2013), pârâtul J. a menționat în articolele scrise că se fac cercetări Direcției Naționale Anticorupție, Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, întrucât există indicii că ofițeri superiori au format grupuri infracționale organizate.

A susținut că reclamanții nu au făcut dovada că articolele de presă analizate sunt în totalitate false și că servesc alimentării unei campanii de defăimare împotriva lor. Modul ironic în care sunt scrise articolele referitoare la lista unde apar reclamanții nu îi putea afecta pe aceștia, întrucât această abordare este permisă ziariștilor, care au tendința de a exagera pentru a atrage atenția asupra unui subiect de interes general.

Informațiile prezentate în cadrul articolelor de presă sunt judecăți de valoare exprimate de ziarist, care a prezentat și baza factuală, respectiv cercetările desfășurate pe parcursul anului 2013, în paralel cu apariția articolelor și a emisiunilor TV, privind ofițeri de poliție din cadrul M. Constanța. Astfel, recurentul nu a acuzat în mod expres pe reclamanți de săvârșirea vreunei fapte penale, ci a relatat că există suspiciuni că unii șefi din poliție ar fi luat mită, sens în care s-a și pornit o anchetă.

Întrucât nu s-a dovedit existența faptei ilicite a pârâtului J., soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la acesta este nelegală. În exercitarea profesiei de ziarist, recurentul a respectat etica și deontologia profesională.

A susținut că ziariștii sunt protejați de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu pot face proba verității, dacă se dovedește că au acționat cu bună-credință. Cum articolele au avut la bază cercetările efectuate în paralel de parchet, se poate concluziona că ziaristul a fost de bună-credință, pornind de la o situație de fapt reală, în dorința de a realiza o știre cât mai veridică.

În calitate de jurnalist a prezentat concluziile proprii în considerarea surselor de informare, iar articolele de presă, în totalitatea lor, nu sunt un atac personal gratuit. Faptul că ulterior s-a dispus clasarea cauzei penale, prin ordonanța de clasare din 12.03.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu atrage în mod automat răspunderea civilă delictuală a ziaristului, acesta publicând articolele în perioada în care existau suspiciuni cu privire la activitatea profesională a reclamanților.

A solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei pronunțate de instanța de apel în sensul respingerii apelului, ca nefondat, și menținerea sentinței primei instanțe.

III. Recurenta-pârâtă S.C. K. S.R.L., după ce a prezentat situația de fapt, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, respectiv art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 20 din Constituția României, art. 88 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

A criticat hotărârea atacată arătând că instanța de apel a apreciat în mod greșit că recurenta nu ar fi respectat rigorile imperative ale deontologiei profesionale, deși jurnaliștii și moderatorii recurentei-pârâte au precizat în mod expres că știrile, respectiv dezbaterile se întemeiază pe un articol publicat de Ziarul Național în data de 8.07.2013, subiectul fiind unul de interes social general, iar aceste emisiuni au fost difuzate ulterior publicării acestui articol de ziar, care conținea și o așa-zisă " listă a rușinii".

A susținut că informația difuzată pe postul de televiziune L., chiar dacă a fost supusă unei eventuale exagerări, permisă de legislația internațională și făcută exclusiv cu scopul de a atrage atenția publicului asupra subiectului de interes general, nu își pierde caracteristica de a fi o informație preluată.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel trebuia să verifice, în limitele criticilor formulate de apelanți și ale devoluțiunii, legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de fond și nu modalitatea în care au fost sau nu respectate prevederile legislației speciale a audiovizualului, întrucât monitorizarea și verificarea respectării acestor dispoziții revine Consiliului Național al Audiovizualului, instituție competentă potrivit dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 504/2012.

Instanța de apel nu a verificat dacă prima instanță a statuat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâților.

Se reproșează instanței de apel faptul că a reținut că recurenta nu a solicitat reclamanților un drept la replică în cadrul emisiunilor de dezbateri și că nu a prezentat dovezi în susținerea credibilității informațiilor prezentate.

Recurenta susține că în condițiile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, furnizorul de servicii media audiovizuale trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars dacă acuzațiile sunt aduse de către acesta.

Or, în cauză, informațiile referitoare la faptele imputate intimaților au fost aduse de către Ziarul Național, iar recurenta doar le-a preluat, așa încât nu avea obligația de a solicita un punct de vedere cu privire la informațiile difuzate, cum a reținut în mod greșit instanța de control judiciar. A invocat cauza Thorgeirson contra Islandei, unde Curtea Europeană a apreciat că în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la alții, stabilirea adevărului respectivelor afirmații constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

IV. Recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L., după ce a prezentat situația de fapt, a susținut că instanța de apel a încălcat norma de procedură prevăzută de dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, din punct de vedere procedural, faptele delictuale cu analiza cărora instanța a fost învestită sunt cele conținute de cererea de chemare în judecată, care determină cadrul procesual.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au invocat vreo afirmație care să fi avut relevanță delictuală, ci doar câteva dintre titlurile afișate pe ecran.

Or, instanța de apel a analizat nu numai titlurile care au fost indicate de reclamanți prin cererea introductivă și prin motivele de apel, ci toate afirmațiile din cadrul emisiunilor, stabilind răspunderea delictuală a recurentei asupra unor fapte care nu sunt menționate în cadrul cererii introductive și încălcând, astfel, dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

A criticat faptul că instanța de apel a încălcat principiile Curții Europene a Drepturilor Omului, conform cărora jurnaliștii pot recurge la un grad de exagerare sau provocare, limitele libertății de exprimare fiind mai largi în cazul înalților funcționari publici, așa cum a reținut prima instanță. A invocat cauzele Stânga și Scutelnicu contra României, cauza De Haes and Gijsels contra Belgiei, Cornelia Popa c. României, Dalban c. României.

Recurenta a susținut că în mod nelegal curtea de apel a apreciat că emisiunile postului de televiziune au fost emisiuni informative și de dezbatere, de natură a antrena responsabilitatea difuzorilor pentru conținutul lor, raționament care încalcă libertatea de exprimare a presei și dispozițiile art. 10 din Convenție.

În acest sens, a susținut recurenta, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 7291 din 15.11.2013, când a stabilit că în cazul unor știri bazate pe datele aduse la cunoștința publicului anterior de către alte entități de presă, obligația de prezentare a unor dovezi certe privind cele susținute este mult mai atenuată. Prin Decizia nr. 2235 din 16.10.2015, instanța supremă a reținut că jurnaliștii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul informațiilor publicate, atunci când acționează cu bună credință și pe baza unor afirmații credibile.

O altă critică este aceea că prevederile din materia legislației audiovizuale pe care reclamanții le-au invocat, respectiv Legea nr. 504/2002 a audiovizualului și Decizia Consiliului Național al Audiovizualului nr. 220/2011-Codul audiovizual, conțin norme de drept administrativ, ce reglementează raporturile dintre titularii de licențe audiovizuale și autoritatea autonomă reprezentată de Consiliul Național al Audiovizualului, iar constatarea încălcării acestor norme se face prin acte juridice unilaterale emanate de o autoritate publică ce are competență exclusivă în a constata și sancționa anumite fapte contravenționale. Așadar, pentru o acțiune civilă având ca obiect constatarea încălcării unor drepturi subiective civile și obligarea la plata unor daune morale nu pot fi temei de drept norme de drept administrativ, ce reglementează raporturile dintre titularul de licență audiovizuală și o autoritate publică.

Recurenta a susținut că fapta ilicită stabilită de instanța de apel, constând în conduita de a nu solicita punctul de vedere al persoanelor cărora li s-au adus acuzații în emisiuni, nu este prevăzută de legea civilă și încalcă libertatea de exprimare, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care reclamanții nu au solicitat dreptul la replică.

Prin ultimă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat faptul că punctul de vedere al reclamanților a fost în realitate prezentat în mod efectiv, prin intervenția telefonică a chestorului N. în cadrul emisiunii Previziunile zilei din 11.07.2013 și prezența personală, în calitate de invitat, în cadrul emisiunii Subiectiv din data de 12.07.2013, precum și mărturia lui O., vicepreședintele Sindicatului Național al Polițiștilor, invitat în cadrul emisiunilor de dezbateri.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea recursurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție a derulat procedura de filtru, a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor și comunicarea acestuia, pentru ca părțile să formuleze puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 26 iunie 2017, completul de filtru a admis excepția nulității recursului reclamanților pentru imposibilitatea de încadrare a criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ., conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile formulate de pârâți și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea pe fond a acestor recursuri.

Analizând recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie arătat că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, dispozițiile procedurale permit reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, iar instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Așa fiind, criticile care vizează cuantumul daunelor morale, precum și cele ce privesc situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

Din memoriul de recurs al reclamanților nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, reclamanții au făcut istoricul cauzei, au prezentat situația de fapt reținută de instanța de apel și condițiile răspunderii civile delictuale. Totodată, au dezvoltat considerații teoretice pe aspectul angajării răspunderii civile delictuale a pârâților și au menționat jurisprudența pe care o consideră relevantă speței.

Au criticat hotărârea atacată susținând că, din punctul de vedere al pârâtelor societăți de televiziune, cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel este o pierdere minoră în raport de profitul obținut ca urmare a unui raiting ridicat, prin difuzarea emisiunilor incriminate. Totodată, despăgubirea stabilită nu reflectă, în opinia lor, prejudiciul moral suferit, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, susținând că a fost încălcată cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs.

Conform art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea cererii, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Or, în speță, aserțiunile din memoriul de recurs al reclamanților, referitoare la istoricul cauzei, situația de fapt reținută de instanța de apel, condițiile răspunderii civile delictuale, considerațiile teoretice pe aspectul angajării răspunderii civile delictuale a pârâților și jurisprudența considerată relevantă speței, nu reprezintă critici propriu-zise aduse hotărârii recurate.

Criticile ce pot fi decelate din cererea de recurs a reclamanților vizează cuantumul daunelor morale acordate, recurenții-reclamanți susținând că acesta este prea mic prin raportare la prejudiciul concret suferit, întrucât nu reflectă importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, fiind încălcată cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs.

Aceste critici nu se încadrează, însă, în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, deoarece pun în discuție temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia.

Astfel, criticile referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate în raport de prejudiciul concret suferit pun în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, deoarece reprezintă aspecte care implică reevaluarea situației de fapt în raport de probele care relevă gravitatea prejudiciului, respectiv impactul și consecințele suferite de reclamanți.

Or, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul reclamanților nu cuprinde critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul formulat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 430/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

II. Cu privire la recursurile pârâților:

Pârâții S.C. H. S.R.L., P., S.C. K. S.R.L. au prezentat istoricul cauzei și au dezvoltat pe larg considerații teoretice cu privire la principiul libertății de exprimare și garantarea acestuia de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O critică comună a pârâților a fost aceea că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare.

În esență, au susținut că tendința care reiese din jurisprudența instanței europene este aceea de a proteja presa de acuzațiile de calomnie, potrivit principiului conform căruia jurnaliștii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate, atunci când acționează cu bună credință și pe baza unor afirmații credibile.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reține că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esență, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Paragraful 2 al normei convenționale stipulează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora.

Aplicarea art. 10 al Convenției Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertății de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.

În cadrul Națiunilor Unite, Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (19 decembrie 1966) este un instrument legal limitativ privind protecția drepturilor omului. Art. 19 al Pactului stipulează că fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenție și că fiecare are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, primi sau distribui informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât și în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea sa.

În paralel cu art. 10 al Convenției Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Articolul 19 par. 3 lit. a) prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii și responsabilități. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricții care să fie în conformitate cu legea și cu necesitățile, pentru respectarea drepturilor și a reputației altor persoane.

Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea de Guvern nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluției.

Art. 3 al Rezoluției definește știrile ca "informații, adică fapte și date", iar opiniile ca "exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariștilor".

În art. 4 și 5 se prevede că știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.

Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși.

Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Din interpretarea dispozițiilor normei convenționale evocate, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite ingerințe în exercițiul acestei libertăți fundamentale.

Cu toate acestea, restricțiile statale trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, lege care trebuie să întrunească cerințele previzibilității și accesibilității, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. Nu în ultimul rând, pentru a exista un echilibru între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual, acestor condiții li s-a adăugat și cerința proporționalității.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă " îndatoriri și responsabilități ", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima "responsabilităților" de care sunt ținuți ziariștii, în exercitarea activității lor.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală, garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, paragraful 50).

De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).

În cauza Petrina împotriva României, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință.

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, paragrafele 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" ("public watchdog") într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, paragraful 38). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, paragraful 64).

În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Legat de acest aspect, instanța europeană a reținut în repetate rânduri că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum și motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

În speță, instanța de apel a reținut că titlul articolelor publicate de pârâtul J. nu poate fi disociat de cuprinsul articolului de presă, titlul reprezentând prin natura lui un element rezumativ, sugestiv pentru cuprinsul lucrării.

Analizând materialul probator, instanța de apel a reținut că știrile transmise publicului prin articolele incriminate nu au avut un caracter izolat, întrucât au fost publicate în serie și au avut un mesaj care era în sensul existenței unor suspiciuni apropriate de certitudine că reclamanții ar fi săvârșit fapte de corupție în exercitarea funcțiilor de conducere pe care le ocupau în cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Totodată, a reținut că din conținutul articolelor publicate în 3.09.2013, 24.09.2013, 21.10.2013, 29.10.2013, rezultă fără echivoc sugestia puternică că reclamanții sunt membri ai unui clan infracțional și că activitățile ilicite pe care le desfășurau aveau caracter organizat, fiind exprimate opinii ce reprezintă reale verdicte de vinovăție a reclamanților, în sensul că aceștia s-au asociat și au acționat în aceeași manieră cu organizările din lumea interlopă.

În raport de această situație de fapt, pe care instanța de recurs nu o poate reconfigura față de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informații cu privire la activitatea reclamanților ca persoane publice, în mod corect instanța de apel a reținut că afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât nu se circumscriu unei simple informări jurnalistice, devreme ce, în toată seria de articole publicate au fost prezentate ca certe fapte cu caracter penal și au fost exprimate opinii ce au îmbrăcat forma unor reale verdicte de vinovăție a reclamanților.

Este adevărat că aspectele de corupție a unor persoane care ocupă înalte funcții publice constituie un subiect de ordin general, care interesează întreaga societate, însă abordarea acestora în articolele de presă trebuie făcută cu respectarea strictă a condițiilor de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenție, ceea ce presupune ca afirmațiile din articolele publicate să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot fi verificate ulterior.

După cum s-a arătat deja, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză în mod direct persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Baza factuală nu trebuie să aibă aceeași forță probantă ca cea care ar putea fi dedusă în fața unei instanțe de judecată (dublată simultan de mijloacele de probă aflate la dispoziția acesteia în sancționarea unei infracțiuni) și nici să se fundamenteze pe o hotărâre penală de condamnare, ci trebuie să fie rezonabilă și să fie în măsură să susțină concluzia cu care s-au finalizat articolele.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecția oferită de art. 10 ziariștilor în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În cauza dedusă judecății, instanța de recurs constată că aceste elemente esențiale, care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare de către pârâtul J., din perspectiva jurisprudenței convenționale, au fost analizate în concret de către instanța de apel, care nu s-a limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.

Astfel, în urma evaluării probatoriului administrat, instanța de apel a reținut faptul că pârâtul a expus fapte concrete care sunt de natură a atrage sancțiuni penale, fără a prezenta un minim probatoriu, în condițiile în care la data la care au fost emise aceste acuzații fusese, deja, făcut public rezultatul controlului intern efectuat de către Corpul de control al Ministerului Administrației și Internelor, în sensul neconfirmării respectivelor fapte, iar ulterior, cercetările penale s-au finalizat cu o soluție de clasare - fapta nu există - dată prin Ordonanța emisă la data de 12.03.2014 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, ceea ce demonstrează caracterul nereal al informației potrivit căreia organele de cercetare penală aveau dovezi de săvârșire a faptelor relatate de pârât. Instanța de apel a apreciat că probele administrate în speță dovedesc lipsa unui minim fundament al acuzațiilor formulate de pârâtul J. la adresa reclamanților cu privire la faptul că aceștia ar fi primit mită în mod sistematic de la persoane din structurile ierarhic inferioare și că ei ar fi adoptat o conduită de natură penală spre a-și asigura privilegii în funcțiile pe care le ocupau.

Raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a apreciat că pârâtul jurnalist nu a acționat cu bună-credință la publicarea articolelor în litigiu, spre a fi reținută incidența prevederilor art. 75 alin. (2) din C. civ. și art. 10 par. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât timp acesta a expus fapte concrete care sunt de natură a atrage sancțiuni penale, fără a prezenta un minim probatoriu.

În acest context, cum funcțiile publice pe care reclamanții le ocupau erau de autoritate în cadrul sistemului de apărare a ordinii publice, buna reputație a titularilor era o condiție intrinsecă exercitării lor, iar afectarea bunei reputații, prin prezentarea unor acuzații care, nu numai că erau redactate astfel încât creau aparența de certitudini, publicate în mod repetat pe o perioadă semnificativă, a fost de natură a aduce atingere imaginii publice și demnității persoanei, implicit reputației profesionale, în calitatea acestora de polițiști și de conducători ai unor structuri importante din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Instanța de apel, având în vedere afirmațiile din conținutul articolelor, modul repetat de prezentare a unor fapte pretins săvârșite de reclamanți ca fiind veritabile infracțiuni de o gravitate sporită, a statuat în mod corect că pârâtul jurnalist a depășit limitele unei exagerări rezonabile ce ar putea să fie circumscrisă libertății de exprimare ce este recunoscută presei.

Totodată, se constată că instanța de apel, raportat la principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut că pârâtele S.C. H. S.R.L. și S.C. K. S.R.L. nu s-au limitat la furnizarea seacă a informației privind articolul scris de pârâtul J., ci, urmare a prezentării știrii, au urmat numeroase dezbateri în cadrul cărora s-au făcut comentarii de către moderatorii emisiunilor și de către invitații acestora.

Curtea a constatat, în raport de caracterul devolutiv al apelului, că simultan dezbaterilor televizate au fost afișate titluri care conțin o puternică sugestie, în sensul că emisiunile se referă la fapte reale de corupție săvârșite de șefii din poliție, iar comentariile făcute în cadrul emisiunilor de dezbateri au reprezentat acuze de primire a bunurilor de către reclamanți, ce nu pot fi primite ca simple informări referitoare la conținutul articolelor de presă scrise de pârâtul J.

Instanța de apel a reținut că exercitarea dreptului la liberă exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și din prisma obligațiilor legale ce revin societăților pârâte în baza Legii audiovizualului nr. 504/2002, iar societățile de televiziune pârâte nu au respectat aceste rigori imperative ale deontologiei profesionale, difuzând emisiuni de știri și dezbateri în cadrul cărora s-au prezentat și s-au comentat fapte atribuite reclamanților fără a le solicita acestora punctul de vedere și fără a fi informat publicul relativ la dovezile care ar face credibile aceste informații.

Pârâții