ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1021/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1021/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1021/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/93/2014 la data de

26 iunie 2014 reclamanții A., B., C., D. au solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) din

Norma Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor din 29 noiembrie 2011

pentru punerea în aplicare a Ordinului nr. 14/2011, în contradictoriu cu pârâta

SC E. SA și intervenientul F., acordarea următoarelor sume: pentru

reclamanta A., 5.000 lei daune materiale și 1.000.000 lei daune morale;

pentru reclamantul B., 1.000.000 lei cu titlu de daune morale; pentru

reclamantul C. 1.000.000 lei daune morale; pentru reclamanta D., 1.000.000 lei

daune morale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința nr. 246 din 27 ianuarie 2015 Tribunalul Ilfov, secția civilă,

a admis în parte cererea; a obligat pârâta SC E. SA

să

plătească: suma de 1.000 lei cu titlu de daune materiale și suma

de 500.000 lei cu titlu de daune morale reclamantei A.; suma de 300.000 lei cu

titlu de daune morale reclamantului B.; suma de 300.000 lei cu titlu de daune

morale reclamantului C.; suma de 300.000 lei cu titlu de daune morale

reclamantei D.; suma de 6.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr.

1425 din 30 septembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a admis apelul pârâtei SC E. SA împotriva sentinței anterior

menționate; a schimbat în parte sentința apelată în sensul

că a obligat pârâta la plata, către reclamanta A., a sumei de 100.000

lei cu titlu de daune morale, și la plata, către fiecare dintre

reclamanții C., B. și D. a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune

morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia nr.

1536 din 21 septembrie 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursul reclamanților împotriva

deciziei sus menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin Decizia nr.

1888 din 17 noiembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/93/2014* Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtei,

a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat

pârâta SC E. SA la plata următoarelor sume: 1.000 lei cu titlu de daune

materiale și 200.000 lei cu titlu de daune morale către reclamanta A.;

150.000 lei cu titlu de daune morale către reclamantul B.; 150.000 lei cu

titlu de daune morale către reclamantul C.; 150.000 lei cu titlu de daune

morale către reclamanta D.; a menținut celelalte dispoziții din

sentința atacată; a luat act că intimații - reclamanți

nu au solicitat cheltuieli de judecată pentru judecata în apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 și 8 C. proc. civ. pârâta SC E. SA, arătând că din probatoriul

administrat nu rezultă elementele de apreciere obiectivă a tuturor

circumstanțelor de fapt care să justifice cuantumul prejudiciului

total de 650.000 lei acordat în apel celor 4 reclamanți.

Sumele

acordate cu titlu de daune morale exced despăgubirilor de gen

evidențiate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit

pentru garantarea obiectivității și tratamentului

nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ghid aflat în concordanță și cu art. 6 din

același act normativ privind asigurarea unui proces echitabil.

Despăgubirea

bănească aferentă unui prejudiciu nepatrimonial nu poate

constitui un prilej de îmbogățire fără justă

cauză pentru victimă, sens în care cuantumul acordat nu trebuie

să deturneze această despăgubire de la scopul și

finalitatea prevăzute de lege.

Deși

dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. reglementează situația

acordării despăgubirilor rudelor apropiate, prezumând existența

unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea unei astfel

de rude, în cauză nu s-a făcut dovada elementelor obiective pe baza

cărora tribunalul a realizat cuantificarea daunelor morale, motivarea

bazându-se pe un singur criteriu, și anume acela că prin decesul

soțului/tatălui, reclamanții au suferit un prejudiciu cert.

Practica

instanțelor a stabilit deja că scopul acordării daunelor morale

este de a alina suferințele părților civile, de a atenționa

făptuitorul cu privire la consecințele faptelor sale, iar nu de a

oferi victimelor o cale facilă de a obține sume de bani. Societatea

de asigurare răspunde contractual, însă această răspundere

este interdependentă față de cea a asiguratului său.

Prejudiciul trebuie stabilit în funcție de situația de fapt, ținând

cont de împrejurarea că fapta a fost săvârșită cu forma de

vinovăție a culpei.

Recurenta-pârâtă

a invocat mai multe decizii de practică judiciară ale Înaltei

Curți de Casați și Justiție precum și doctrină în

materie, având ca obiect considerații teoretice asupra noțiunii de

prejudiciu și a modalității de apreciere asupra cuantumului

daunelor morale.

La data de 15

martie 2017 intimații-reclamanți au formulat, în termen legal,

întâmpinare prin care au invocat excepția de nulitate a recursului pentru

neîncadrarea criticilor în dispozițiile exprese și limitative ale art.

488 C. proc. civ., arătând că, deși formal întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recursul nu se circumscrie

textului legal invocat, singura nemulțumire a recurentei-pârâte fiind

legată de cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților cu

titlu de daune morale.

În subsidiar,

pe fondul recursului, intimații-reclamanți au arătat că

despăgubirile acordate în cauză se situează într-un interval

uzual, instanța de apel procedând la o corectă aplicare a

dispozițiilor legale în materie.

La data de 30

martie 2017, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la

întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției

nulității recursului, despre care a arătat că este

încadrabil în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., susținând că

a reține imposibilitatea instanței de recurs de a se pronunța

asupra legalității unei hotărâri prin care s-au acordat

despăgubiri, ar însemna, practic, privarea părților de o cale de

atac și golirea de conținut a instituției recursului.

Înalta Curte a

procedat, la data de 12 aprilie 2017, la întocmirea raportului asupra

admisibilității în principiu a recursului.

Completul de

filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493

alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași

dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să

depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

La data de 26

aprilie 2017, în termen legal, intimații-reclamanți au formulat punct

de vedere la raport prin care au reiterat apărările din întâmpinare

privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele

prevăzute de lege, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat,

învederând totodată o posibilă practică contradictorie a Înaltei

Curți în ceea ce privește pragul valoric stabilit pentru

admisibilitatea recursului.

Prin

încheierea de ședință din 9 mai 2017 recursul a fost admis în

principiu, fiind acordat termen de judecată cu citarea părților

la data de 14 iunie 2017.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

La data de 25

august 2013, pe DJ 203K, pe raza localității Furtunești din com.

Gura Teghii, vehiculul condus de numitul F., aflat în stare de ebrietate, a

acroșat și a lovit în plin două persoane, soț și

șotie, ce se deplasau în același sens de mers, la marginea

parții carosabile. În aceste condiții s-a înregistrat decesul numitului

G. și vătămarea soției acestuia, A.

Prin sentința

penală nr. 194 din 12 decembrie 2013 pronunțată de

Judecătoria Pătârlagele în Dosarul nr. x/277/2013, s-a dispus, în

temeiul art. 178 alin. (1), (2), (3) C. pen. din anul 1968 condamnarea

intervenientului forțat F. la o pedeapsă de 3 ani și 10 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din

culpă. Această sentință a rămas definitivă prin

respingerea apelului la data de 20 martie 2014.

Instanțele

de fond au reținut că existența faptei, a persoanei care a

săvârșit-o și a vinovăției acesteia prin sentința

penală nr. 194 din 12 decembrie 2013 se impun cu autoritate de lucru

judecat în prezenta cauză.

În aplicarea

dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, prin art. 1 din Normele

privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei

pentru Supravegherea Asigurărilor (în vigoare la data săvârșirii

faptei ilicite - 25 august 2013), s-a stabilit că asigurătorii care

practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a

vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru

prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații

răspund delictual față de terțe persoane, iar contractul de

asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă

delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru

prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului.

De asemenea,

potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor

(în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite - 25 august 2013),

daunele morale în caz de deces se stabilesc în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România.

Se

reține că, la data decesului numitului G., acesta avea ca rude

apropiate următoarele persoane: A. - soție, B. - fiu, C. - fiu, D. -

fiică.

Așa cum

rezultă din art. 1.391 alin. (2) din N.C.C., în cazul prejudiciului

nepatrimonial, instanța judecătorească va putea să acorde

despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților,

surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea

victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar

putea dovedi existența unui astfel de prejudiciu.

Instanța

de apel a apreciat că în cazul intimaților - reclamanți A., B., C.

și D. este incidentă prezumția reglementată de art. 1391 alin.

(2) din N.C.C. referitoare la existența prejudiciului moral.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că daunele morale acordate de prima

instanță nu respectă principiul echității și

proporționalității în sensul existenței unui just echilibru

între prejudiciul suferit și reparația acordată.

S-a

ținut cont, în apel, la stabilirea unui nou cuantum al daunelor morale, de

suferința provocată soției și copiilor prin decesul

numitului G. soțul, respectiv tatăl acestora, considerându-se că

și în situația în care s-ar aprecia că art. 1391 alin. (2) C.

civ. nu instituie o prezumție în privința existenței unui

prejudiciu nepatrimonial izvorât din legătura de rudenie între victima

decedată și categoriile de rude menționate în textul de lege, în

cauză a fost făcută dovada suferinței, dată fiind

puternica legătură afectivă existentă între reclamanți

și defunct.

Invocând

dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta

critică această soluție, susținând că probele

administrate nu conțin suficiente elemente care să fi condus

instanța la o apreciere obiectivă a situației de fapt și

care să circumstanțieze just prejudiciul nepatrimonial.

De asemenea

susține că instanța de apel nu a avut în vedere, drept criteriu,

Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, care cuprinde elemente

obiective deduse din analiza soluțiilor pronunțate de către

Curțile de Apel, nefiind relevantă limita maximă de despăgubire

prevăzută de lege pentru 2013 care se referă la cazuri ce

reprezintă catastrofe rutiere.

Înalta Curte

apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.

proc. civ. a fost invocat în mod formal, în condițiile în care niciuna

dintre aceste critici deduse judecății prin motivele de recurs nu se

subsumează ipotezelor reglementate de textul de lege menționat,

și anume nemotivarea hotărârii, existența unor motive contrare

sau străine de natura pricinii.

În acest

sens, ceea ce critică recurenta este nerespectarea de către

instanța de apel a criteriilor de reparație echitabilă a daunelor

morale suferite de reclamanți, aspecte ce urmăresc aplicarea

corectă, la circumstanțele de fapt ale cauzei, a dispozițiilor

privind acoperirea prejudiciului personal nepatrimonial în cadrul mecanismului

răspunderii civile delictuale.

Cum în faza

procesuală a recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului

despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt,

în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala

nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor

despăgubiri.

Din acest

punct de vedere, critica este nefondată.

Înalta Curte

reține că instanța de apel a stabilit cadrul normativ aplicabil

în cuantificarea daunelor morale pornind de la dispozițiile art. 49 pct. 2

lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin

Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor, în

vigoare la data decesului victimei, 25 august 2013, potrivit cărora în caz

de deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România.

În

același context, al stabilirii cadrului de reglementare, instanța de

apel a făcut referire la limita maximă de despăgubire

prevăzută de art. 24 alin. (2).

Recurenta a

apreciat că, în aplicarea acestei norme ce trimite la legislația

și jurisprudența instanțelor naționale, instanța de

apel trebuia să se întemeieze, în procesul de cuantificare a daunelor

morale, pe Ghidul pentru soluționarea daunelor morale și a

reproșat instanței de apel că nu a făcut aplicarea acelui

ghid.

Acest ghid,

care conține date statistice extrase din hotărâri ale

instanțelor judecătorești, a fost elaborat, cu titlu de

recomandare, pentru uzul societăților de asigurări, de către

Fondul de protecție a victimelor străzii.

Înalta Curte

consideră că, în mod corect, instanța de apel a considerat

că datele statistice depuse de asigurători cu privire la media

despăgubirilor acordate de instanțe nu pot fi asimilate

legislației și jurisprudenței din România.

Acestea nu

reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului

moral ci un instrument de lucru la dispoziția asigurătorilor în

procedura administrativă, neavând putere normativă și, deci,

caracter obligatoriu pentru instanțe.

Prin urmare

critica referitoare la neaplicarea ghidului cu titlu de criteriu legal, este

nefondată.

Lipsită

de temei faptic este și aprecierea recurentei că instanța de

apel s-ar fi raportat la limita maximă a despăgubirilor. În

realitate, astfel cum s-a arătat anterior, instanța a menționat,

anterior dezvoltării propriului raționament juridic prin care a

explicat mecanismul cuantificării daunelor morale, care este cadrul legal

aplicabil.

Este

eronată și aserțiunea potrivit căreia lipsesc elementele

obiective care au determinat stabilirea cuantumului acestor daune. Contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel a indicat care sunt

criteriile de analiză a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor

lezate și suferințele de ordin psihic, pe care le-a aplicat în

situația concretă dedusă judecății.

Prezumând corect

existența unui prejudiciu de ordin moral determinat de legătura de

rudenie existentă între reclamanți și victimă,

instanța de apel a cuantificat despăgubirile ținând cont, în

ceea ce o privește pe soția victimei de speranța de

viață fericită și șocul emoțional determinat de

dispariția neașteptată a soțului, iar referitor la cei trei

copii majori, de pierderea afecțiunii, sprijinului și a îndrumărilor

părintești, aspecte avute în vedere la aprecierea caracterului

compensatoriu al despăgubirilor morale acordate, menite să asigure o

reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de

reclamanți.

Prin urmare,

valorile morale lezate prin decesul victimei au fost analizate de către

instanța de apel, atât din perspectiva importanței lor, cât și a

intensității percepției asupra consecințelor

vătămării lor, avându-se în vedere principiile

echității și proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în

situația unei îmbogățiri fără just temei.

În lipsa unor

criterii clare, abstracte și obiective, prevăzute de legislația

națională, instanța de apel s-a raportat, corect, la astfel de

criterii consacrate în jurisprudență, apreciind consecințele

produse de fapta delictuală, din acest punct de vedere, fiind

fără relevanță împrejurarea menționată de

recurentă, că respectiva faptă ilicită a fost

săvârșită din culpă.

Chiar

dacă recurenta a indicat, în memoriul de recurs, considerente din practica

judiciară, aceasta nu dobândesc caracterul unor critici de nelegalitate,

în condițiile în care, în situația în care ar fi invocat

încălcarea jurisprudenței cu titlu de criteriu prevăzut de

Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor, trebuia să

facă, ea însăși, dovada existenței unor hotărâri din

care să rezulte o practică diferită a instanțelor în cazuri

similare, pentru a-și proba afirmația referitoare la faptul că despăgubirile

acordate ar reprezenta un mijloc de îmbogățire fără

justă cauză.

Or, recurenta

nu a invocat nerespectarea jurisprudenței sau a vreunui alt criteriu

legal, pentru ca neraportarea instanței de apel la o

jurisprudență similară, clară și neechivocă,

să poată constitui obiect al controlului judiciar, ci a susținut

doar nerespectarea ghidului orientativ, despre care s-a reținut că nu

îndeplinește condiția unui criteriu legal.

În

consecință, reținând lipsa de temei legal a criticilor

formulate, Înalta Curte va respinge recursul, în baza art. 496 alin. (1) C.

proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E. SA, cu sediul în

com.

Voluntari, județul Ilfov, împotriva Deciziei nr. 1888 din 17 noiembrie

2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C., D., toți cu

domiciliul ales la SCP H. SRL, precum și cu intimatul-intervenient

F.

,din

com. Gura Teghii, sat Nemerțea, județ

Buzău.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 14 iunie 2017.